rss
rss
rss

Între Estul, care propune drept model despotismul, și Vestul, care doar în vorbe își respectă valorile civilizatoare, stă Orientul Mijlociu, cu nesfârșitele lui bătălii. Ochii închiși la crimele petrecute acolo de „avanposturile” civilizației euro-americane, sunt chiar nucleul ipocriziei occidentale. Acea ipocrizie, care naște în metropolele Vestului generații pline de ostilitate, care consideră întreg sistemul o farsă.
Acoliții Rusiei în regiune sunt dictaturi nefrecventabile, protejații Americii sunt criminali frecventabili, de la șeicii petrolului, la Israel.

Când știrile despre ocupația israeliană din Palestina nu lipsesc în totalitate din presă, ele sunt de un dublu standard revoltător. De pildă, actuala invazie împotriva palestinienilor din Gaza e prezentată ca un război între Israel și Hamas. De ce nu între palestinieni și IDF? Pentru că acesta e „numele de brand” al armatei israeliene, „tzahal”, englezit ca „Israeli Defence Forces”. Forțe de apărare, care se apără tot mai departe de granițele vagi ale Israelului și tot mai adânc în teritoriile palestiniene. (Deși, oficial, Israelul nu și-a definit niciodată granițele, ca învecinându-se ca în bancul despre Rusia, „cu cine vrea”.)

Dacă Hamas, care e singura organizare militară a palestinienilor, care nu au o armată propriu-zisă, e etichetat ca organizație politico-teroristă, atunci și IDF ar trebui să primească acest epitet. IDF susține armat politica de colonizare a teritoriilor palestiniene, asistă buldozerele care demolează locuințe, defrișează livezi, taie accesul la apă potabilă și gaze, construiesc ziduri de ghettouri în jurul regiunii. Săptămâna aceasta a bombardat o școală ONU și și-a exprimat mirarea că au existat victime, din moment ce intenția de demolare a școlii fusese anunțată. Apoi a ucis cu arme cu lunetă supraviețuitorii unor bombardamente. Bombardamente ale căror victime sunt, potrivit CNN, în proporție de 80% civili, fiind uciși mai mulți copii decât membri Hamas.

Războaie au existat de când lumea, evreii au fost în ele și victime și agresori, de-a lungul istoriei. Ce e nou și relevant pentru evoluția civilizației noastre e felul în care a reușit să fie branduită o armată, IDF, pe internet. Recent, pe Facebook au apărut îndemnuri pentru „fanii” armatei israeliene din toată lumea, de a se fotografia în ținute cât mai sexy și să posteze imaginile în semn de solidaritate cu soldații.
Iată primul război care e vândul ca fiind cool și sexy. Ar putea fi chiar primul război, care să se auto-finanțeze din publicitate. Să poți da reclame la șampon, parfum și snacks-uri în pauzele dintre bombardamente.

E ceva ce nu era cu putință acum câteva generații, când lumea vestică era încă impregnată de morala creștină, care îi păstra lucid discernământul. Acum e posibil orice, au apărut noile generații, hiper-sexualizate, crescute cu pornografie, într-o bulă mediatică artificială, din care le e greu să distingă realitate de ficțiune. Un război în care (dată fiind demografia arabă) mor mai mulți copii decât soldați poate lua like-uri, dacă e asezonat cu imagini senzuale. O pereche de sâni sunt mai ușor de „plăcut” decât trupuri mutilate, mintea omului pare un mecanism simplu și ușor de manevrat.

În vremea asta, în marile metropole ale Europei, Paris, Londra, Geneva, au loc mitinguri de condamnare a invaziei israeliene în Gaza. Sunt mitinguri, care se termină cu incidente și ciocniri cu Poliția pentru că, surpriză, nu sunt autorizate. Propaganda spune că Iraelul e singura democrație din regiune. Probabil, dar nu și pentru arabii din teritoriile ocupate, care nu au nici drept de vot, nici dreptul de a se urca în aceleași autobuze cu majoritarii, nici dreptul de a se căsători și a crește copii cu femei/bărbați din etnia dominantă. Dar să zicem că e democrație în Israel, din moment ce au putut avea loc admirabile manifestații pentru pace la Tel Aviv. Întrebarea e dacă Vestul, unde nu pot fi autorizate manifestații de protest față de politica unui stat de pe alt continent, mai e democrație mai mult decât cu numele.

Nu-i vorbă, că populația majoritară nu s-ar fi înghesuit să participe. La mitinguri participă din ce se vede mai mult imigranți, femei cu văl, arabi stabiliți la Paris și Londra. La fel cum organizațiile anti-discriminare din America ale evreilor au tot mai puțini susținători de alte origini. Oamenii s-au plictisit de disputele astea, de ce și-ar bate capul? Așa arată lumea „multiculturală”, fragmentată pe grupulețe identitare și minorități. Fiecare își cere drepturile proprii, dar nimănui nu-i pasă de probleme „care nu-s ale lui”. Oamenii vor să vadă doar sâni și fese, cărora să le dea like.

Războiul din Afganistan, dus în ultimii ani de americani și aliații lor, nu poate fi înțeles fără conflagrația precedentă: invazia sovietică în Afganistan. Miza, la acea dată, era impunerea controlului în această țară înapoiată, prin intermediul unui guvern marionetă de comuniști, ghidați de la Moscova. Agresiunea împotriva Afganistanului a fost ultimul război al imperiului sovietic, soldat cu pierderi majore, 50.000 de soldați ruși și 1.000.000 de civili și soldați afgani. Situația jenantă pe plan extern, sentimentul eșecului și al neputinței, resimțit de cetățenii ruși au contribuit la accelerarea prăbușirii Uniunii Sovietice din interior.

Pentru Afganistan, contextul acestei invazii a scos la iveală o mișcare fundamentalist – musulmană, ce avea să respingă mai întâi comunismul, apoi capitalismul, ca importuri nedorite ale civilizației moderne. Talibanii au participat la mișcarea de rezistență, apoi au preluat puterea, instaurând un regim teocratic, de o duritate nemaivăzută, care a încercat impunerea unor filosofii de viață medievale în plină modernitate. Pe atunci, polii binelui și răului erau aproape inversați. Statele Unite au dorit să profite de slăbiciunea rivalului din războiul rece și au susținut fanatismul religios musulman ca legitim și ca metodă de motivare a unei rezistențe armate. Pe lângă dotarea cu armament și logistică, făcută discret cu miliarde de dolari, rămâne antologică vizita secretarului de stat Zbigniew Brzezinski în rândul așa numiților mujahedini (luptători musulmani pentru o cauză religioasă, în așa numitul război sfânt), pentru a-i asigura că luptă pentru o cauză justă. Din rândurile celor încurajați atunci de oficialul american se vo selecta mai târziu membrii mișcării talibanilor sau ai organizației teroriste Al Qaeda.

Războiul a izbucnit în anul în care în Iran, țară vecină, avusese lor Revoluția Islamică a lui Komeini, 1979. Pentru sovietici, teritoriul vast, arid, lipsit în mare parte de așezări umane și cu platouri himalayene inaccesibile, avea să se dovedească o capcană mortală, în care se vor împotmoli un deceniu, până în 1989, când vor accepta o retragere fără glorie. Nu mai puțin de patru președinți ai URSS se vor succede la putere în acest interval, trei dintre ei, secerați de bătrânețe. Era prima invazie a puterii comuniste în afara blocului de țări satelit, semnatare ale tratatului de la Varșovia, echivalentul comunist al NATO.

În urmă cu aproximativ 2.500 de ani a avut loc una din cele mai faimoase înfruntări din istorie, pasionantă nu doar pentru cei ce au ca hobby strategia militară. Bătălia de la Termopile e semnificativă ca întâlnire dintre două lumi, între orientul absolutist și viitoarea civilizație europeană, cu aspirații democratice. Paradoxul acestei lupte face ca Grecia antică să fi rămas în mentalul european pentru invențiile sale culturale și politice din înfloritorul secol al lui Pericle, deci pentru democrația ateniană. Dar supraviețuirea acestor idei și unitatea ulterioară a grecilor au fost posibile tocmai prin sacrificiul spartanilor, a căror cultură militară și anti-democratică era privită cu oroare de atenieni.

Și despre războaiele dintre greci și persani am putea spune că erau niște războaie punice, după denumirea consacrată a luptelor duse de romani împotriva cartaginezilor. Și asta pentru că avea un scop punitiv, adică de pedepsire, nu neapărat de cucerire.

Conform ritualului oriental, persanii cereau supunerea unui stat inamic cerând pământ și apă, cu titlu de ofrandă, ca un simbol că întreg pământul acelei cetăți devenea supus împăratului persan. Ritualul e menționat și de Eminescu în Scrisoarea a III-a, când îl amintește pe marele împărat persan Darius, fiul lui Istaspe, care trecuse Dunărea cu armatele sale: „Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră, de-au cerut pământ și apă.”

O revoltă apărută în Ionia, fost teritoriu grecesc, cucerit de persani, a fost susținută de orașul stat Atena, care astfel calcă granița imperială, înfuriindu-l pe împăratul persan Darius. Răspunsul persan a fost o invazie, încheiată cu bătălia de la Maraton. A fost pentru prima dată când grecii i-au învins într-o mare bătălie pe persani, a căror putere părea de necontestat. După această bătălie istorică, s-a născut și legenda populară a soldatului de la Maraton, care aleargă distanța probei olimpice moderne cu același nume, de circa 40 km, pentru a striga „Am învins!”, înainte de a muri de epuizare. Istoricii moderni cred că două evenimente au fost contopite în imaginația populară. Înainte de bătălie, un soldat pe nume Filipide a fost trimis să ceară ajutor, străbătând pe jos și în mare grabă distanța de 225 km dintre Atena și Sparta. Iar după bătălie, falangele victorioase au străbătut tot pe jos, distanța de circa 40 km dintre Maraton și Atena, mărșăluind cu armura, scutul și sulița în mână. Cea mai faimoasă construcție a Greciei antice, Partenonul, a fost și el ridicat în cinstea victoriei de la Maraton, fiind un templu al zeiței Atena, construit pe dealul Acropole.

Imperiul persan fusese unificat pentru prima dată de legendarul rege Cirus, și se întindea din India până în Egipt, având ca nucleu teritoriul actual al Iranului. (Deși sunt astăzi musulmani fervenți, iranienii nu sunt arabi, ci persani, vorbind limba persană.) Deși grecii îi numeau barbari pe mai toți străinii, ale căror limbi nu le înțelegeau (barbar vine de la onomatopeea bar-bar-bar, care descrie o asemenea limbă de nepătruns), imperiul persan era mai avansat tehnologic în multe privințe decât al grecilor. Iar cultura lor era una tolerantă și destul de sofisticată. Mai ales conducătorii imperiului erau persoane cultivate, pregătite vreme îndelungată cu tratate de istorie și filosofie.

Un astfel de monarh absolut, Xerxes, urmașul lui Darius, își face din pedepsirea grecilor principalul obiectiv „de politică externă”. Armata pe care o adună el e greu de estimat, pentru că limbajul istoriografic antic nu e departe de cel poetic. Estimările variază între câteva sute de mii (probabil 300.000) și două milioane (cifră total absurdă). E limpede însă că efectivele grecilor erau numeric inferioare, undeva pe la 7.000 de soldați.

Pentru a nu mai da ocol Mării Negre, persanii construiesc un pod de peste 1 km, format din 700 de corăbii ancorate. Răspunsul grec a fost organizara a două fronturi: unul maritim, cu o flotă, condusă de bravul general Temistocle, și unul terestru, unde baza o reprezentau armatele spartane, conduse de regele Leonidas. Înainte de confruntare, negociatorul persan amenință cu numărul armatelor: „ploaia noastră de săgeți va întuneca pământul”. „Atunci, vom lupta la umbră”, răspunde emisarul grec.

Inferioritatea numerică avea să fie suplinită de alegerea excelentă a locului confruntării, singurul punct prin care se putea trece pe uscat dinspre nord, în sud. Termopile era o trecătoare, formată de un munte foarte abrupt și țărmul mării, un dezavantaj pentru o armată masivă. Cei 300 de spartani, conduși de Leonidas, erau corpul de elită al aliaților greci. Viața spartană era legendară pentru duritatea ei: încă de la naștere se practica eugenia, excluderea noilor născuți, care nu corespundeau fizic. Copiii creșteau într-un regim miliar, departe de părinți, cu ritualuri de inițiere care includeau biciuirea și obligația de a omorî un sclav prin ștrangulare. Nici pregătirea împăratului persan Xerxes nu era tocmai blândă, incluzând o probă de luptă față în față cu un leu.

Sacrificiul eroic al celor 300 de spartani, ajutați de un grup mai numeros de luptători de pe insula Thesbia, avea să intre în legendă, fără a putea să împiedice cotropirea și incendierea Atenei de către Xerxes. Dar avea să fie semnalul unității lumii grecești, și înfrângerii ulterioare a Imperiului Persan.

În lupta dintre Sparta și Atena se înfruntau două filosofii politice, două viziuni asupra vieții. Ambele orașe-stat aveau numeroși aliați, pe care i-au târât în confruntare, transformând-o în prima conflagrație „mondială”, la scara la care vechii greci își imaginau „lumea civilizată”, înconjurată de ape și de barbari.
A fost un război de o sălbăticie fără precedent. Ipoteza lui Tucidide e că războaiele iau o asemenea turnură atunci când se prelungesc, când limitele de suportabilitate sunt puse la încercare și inventivitatea, în materie de tortură, crimă și demoralizare, crește.

Potrivit lui Tucidide, cauza primă a războiului a fost dezvoltarea accelerată a Atenei, care a stârnit temeri în rândul corintenilor, care au luat hotărârea de a ataca.

Despre calitățile de general ale lui Pericle:

Cât timp presa occidentală bagă cărbuni în sobă pentru un nou război, în Siria sau în Iran, după ce ultimele războaie, din Serbia, Afganistan, Irak sau Libia s-au încheiat „atât de bine”, iată cum arată războiul modern „la sol”, sau mai bine zis la joasă altitudine. Dronele par un fel de jucării, manevrate din joystick și dotate cu camere de filmat, suficient de puternice încât să îi arate pilotului și expresiile feței celor pe care îi ucide, din confortul unui scaun de birou. Iată mărturia unui astfel de pilot:

”În trecut eram pilot în misiune. Aruncam bombele, nimeream ţintele, însă nu aveam nicio idee pe cine loveam. Acum pot să le văd feţele. Îi supraveghez ore în şir. Mă uit cum se joacă împreună cu soţiile şi copiii lor. Când îi prind singuri nu am nicio reţinere să-i ucid. După atac, urmăresc cum scot cadavrele din casă, văd femeile cum plâng îndoliate. Nu e ca la PlayStation. E cât se poate de real. Munca mea presupune să urmăresc şi ce se întâmplă după încetarea atacului aerian. Număr cadavrele şi urmăresc înmormântările”

E vorba de un război care, teoretic, nici nu există. Nu se încadrează nici în aberanta categorie de „lovitură preventivă”, pentru că împotriva Pakistanului nu s-a emis nicio declarație de război. Culmea, Statele Unite continuă să furnizeze ajutoare financiare consistente administrației pakistaneze, în speranța că îi vor păstra pe politicienii locali în sfera lor de influență. Cum remarca ironic un comentator: „n-am putea măcar să nu le mai dăm bani și să ne urască gratis?”.

Marele avantaj al „terorismului” e că nu are o capitală, pe care să o poți cuceri. Lupta cu el poate dura la nesfârșit. Nici nu trebuie să convingi lumea să se înroleze. Atâta timp cât sistemul bancar fracționar îți permite să tipărești bani fără o valoare în spate, iar inflația îți permită să impozitezi pe neobservate prezentul și viitorul, industria militară își va crea propria piață și propria cerere.

Publicitatea intră și ea în acest mecanism auto-hrănitor. BBC a publicat o fotografie cu un copil, care sare peste un șir de cadavre în saci albi, dintr-o morgă improvizată, ca ilustrare a unui masacru din Siria. Autorul fotografiei a recunoscut-o: era din timpul războiului din Irak. E grăitor pentru selectivitatea memoriei colective că o imagine de un asemenea impact nu a fost reținută decât de fotograf. În mințile noastre altele sunt bornele.

La fel de important la cuvântul „terorist” e că poți să îl aplici oricui vrei. Poți să i-l aplici lui Obama, care aprobă raidurile nocturne cu drone? Nu poți, pentru că e singurul politician care a primit premiul Nobel pentru pace, pentru promisiuni electorale. Poți să i-l aplici lui Vladimir Putin pentru genocidul din Cecenia? Dacă ești ziarist rus, s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl scrii, înainte să îți explodeze mașina. Poți să îl numești terorist pe Benjamin Netanyahu, care în ultimul an cum prinde un microfon deschis pe undeva își amenință vecinii cu bombardamente „preventive”? Nu poți, pentru că ai fi automat un „antisemit” nenorocit. Poți să spui despre mercenarii yemeniți, înarmați și trimiși în Siria să îl dea jos pe Asad și regimul lui de clan, de tip securistic? Nu poți, pentru că aceia se numesc „luptători pentru libertate”, „rebeli”, „activiști pentru drepturile omului” sau „armata de eliberare”.

E posibil ca unele masacre din Siria chiar să fie reale. Nu ca româncele, anunțate moarte și descoperite în viață. Regimul semi-dinastic al liderului sirian seamănă cumva cu Securitatea lui Ceaușescu, nici el nu se obosește cu algerile, iar torturarea oponenților e la ordinea zilei. Problema nu e lipsa forței militare și a tehnologiei, pe care NATO ar putea-o folosi. Problema e că războaiele de eliberare din ultimele decenii au fost urmate de rezultate catastrofale. Spre deosebire de Europa Occidentală, reconstruită și cu ajutorul Planului Marshall, de Coreea de Sud sau Japonia, ceea ce urmează după violența, zice-se necesară, nu e deloc încurajator.

După ce a preluat puterea, Lenin a decretat: „Pentru a avea omletă, trebuie să spargi ouăle!”. La câțiva ani, un jurnalist occidental a vizitat Uniunea Sovietică și i-a spus: „Tovarășe Lenin, văd foarte multe lucruri sparte, unde e omleta?”.

Am fost șocat să aflu dintr-un documentar, că marile carteluri ale traficanților de droguri din America sunt organizații atât de ermetice, încât intrarea în ele se face numai după ce novicele comite un asasinat la comandă. Apoi am realizat că multe state sunt conduse în mod similar, tot de un fel de rețele de crimă organizată, legate de cei guernați printr-un război ritual.
Ascensiunea lui Putin începe din sânul unei organizații (KGB), pentru care crima și represiunea sunt chiar obiectele de activitate. Dar punctul în care Putin face pasul din zona obscură a protejării puterii comuniste și a oligarhiei născută din rândurile ei, către zona de mistică a puterii, în care rușii de rând ajung să îi atribuie trăsăturile liderului providențial, îl reprezintă fabricarea războiului din Cecenia, chiar de către KGB/FSB.

E un documentar vechi de câțiva ani, dinainte de reconfirmarea ca președinte aproape etern, de anul acesta. Dar e foarte interesant, pentru că prezintă mecanismele puterii, jocul foarte abil pe care impenetrabilul țar îl face între îmbogățiții de tranziție, simbolurile staliniste, sentimentele naționaliste ale fostului imperiu. Inutil să mai spun că mecanismele sunt folosite, cu alte personaje și în deceniile de tranziție de la noi și din alte țări, de instituțiile și grupările similare.

Cât despre ofensiva noii armate roșii, Gazprom, asupra Europei, am putut-o vedea la lucru chiar sub ochii noștri, fie că a fost vorba de sabotaje ale construcției conductei alternative Nabucco, sau de mitinguri „spontane” ale unor pensionari din Botoșani, aduși cu autocarul de primarul pesedist, să protesteze împotriva a ceva ce sigur nu înțelegeau: gazele de șist. În jocuri cu mize de miliarde de dolari, pe lângă sponsorizarea unor candidați „roșii” la prezidențiale ori în fruntea diplomației, stipendierea unor „ecologiști” gălăgioși pe internet, chiar intră la mărunțiș, pentru „marele urs”. Iată cum vede problema în cifre limpezi un analist basarabean, mai obișnuit cu îmbrățișarea rece a ursului:

„Nu e vorba însă de o luptă pentru resursele energetice, ci pentru pieţele de desfacere a acestora. De la un timp încoace, SUA dintr-un mare importator de gaze naturale, s-a transformat în exportatorul lor. Şi asta graţie surselor netradiţionale şi tehnologiilor ultramoderne. În consecinţă, gazul american poate fi cumpărat astăzi cu 70 de dolari pentru o mie de metri cubi, iar „Gazprom”-ul îl vinde europenilor în medie cu 500 de dolari. Astfel, SUA începe să cucerească pieţele energetice în dauna Rusiei.”

Pe larg, aici.

Scriitorul german Gunter Grass a publicat în ziarul Sueddeutsche Zeitung un poem cu referire la evenimentele actuale din politica internațională, respectiv amenințarea cu un atac armat împotriva Iranului. Poemul e intitulat Ce trebuie spus și poate fi citit în original aici, sau într-o traducere engleză aproximativă, aici.
În poemul, cu un subiect neobișnuit de „prozaic”, autorul romanului „În mers de rac” acuză Occidentul de ipocrizie și spune că e necesar să spună ceea ce crede, chiar și la bătrânețe și „cu ultimele picături de cerneală”, pentru a opri o crimă, care s-ar putea petrece. În poem, Gunter Grass vorbește despre dubla măsură pe care lumea intelectuală o aplică în evaluarea unor țări, în condițiile în care Israelul deține deja arme nucleare, iar Iranul este doar bănuit că ar putea utiliza viitoarea centrală energetică pentru a obține tehnologia necesară fabricării unor asemenea arme. Mai mult, Gunter Grass e revoltat și de implicarea țării sale, Germania, în înarmarea Israelului cu submarine nucleare.

Germania a furnizat deja trei submarine nucleare Israelului și va mai livra încă trei în anii următori. „Am putea fi furnizorii unei crime previzibile, ce nu poate fi ștearsă de scuzele obișnuite”. În debutul poemului, Gunter Grass spune că e conștient că orice poziție de acest tip (mai ales din partea unui german, despre care s-a descoperit că a făcut parte din Waffen SS în tinerețe) e pasibilă de ghilotina acuzației de antisemitism. Ziarul israelian Haaretz cataloghează însă poemul ca „mai curând patetic decât antisemit” și remarcă similitudinea de poziții dintre cea a lui Gunter Grass și a fostului șef al Mossad, Meir Dagan, care e, de asemenea, de părere că atacarea Iranului ar fi o mare eroare.

Echipa de campanie a lui Ron Paul (sau un simpatizant al său) a creat o reclamă foarte puternică după proverbul biblic – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Încă o transpunere a ideii că abandonarea militarismului e cea mai inteligentă formă pe care patriotismul o poate lua pentru cineva care aspiră la o poziție de decizie în statul american. Nu întâmplător, deși nu e nici pe departe candidatul care beneficiază de cele mai multe fonduri, Ron Paul deține supremația absolută între candidați, atunci când vine vorba de banii donați de militarii activi.

Un contrast izbitor cu sursele de venit ale celorlalți candidați (favoriții cursei).

Sursa foto: Facebook

Hotnews publică un interviu cu un analist american de origine evreiască, despre iminența unui atac israelian în Iran.

De respectat poziția intervievatului, care, evreu fiind, dă dovadă de capacitatea de a judeca lucid conflictul. Nu e puțin lucru să observi că Iranul e extremist doar cât e și Israelul, că e o dictatură pragmatică (și cinică, aș adăuga eu, se bizuie pe un fel de Securitate coruptă, Gardienii Revoluției, nu pe mulahi (clericii cu barbă lungă, care apar la televizor și sperie Vestul). Sau să spui că amenințarea reală e doar în mintea unor politicieni.

”Iranul nu este o amenințare pentru Israel, SUA sau țările occidentale. Însă aceste state cred acest lucru. Iranul amenință puterea Israelului în regiune. O bombă iraniană (n.red. atomică) va forța Israelul să împartă hegemonia cu Iran, lucrul pe care israelienii nu vor să-l facă.
Statele Unite sunt trase în această situație încurcată din cauza alianței lor cu Israelul.
[..] regimul iranian este pragmatic și rațional. Israelul este la fel de extremist precum este Iranul.” (Richard Silverstein)

În interviu, analistul vorbește și despre o grupare rebelă, care încearcă slăbirea regimului lui Ahmadinejad, acționând ca un fel de avangardă a trupelor americano-israeliene. Am fost curios să caut, și iată ce zice Wikipedia:

“People’s Mujahedin of Iran (MEK) is a terrorist militant organization that advocates the overthrow of the Islamic Republic of Iran.”

O carte de vizită frumoasă pentru un aliat împotriva “axei răului”, presupun că își merită finanțarea pentru înarmare. Desigur, contribuabilul american trebuie să rămână cu impresia că dă bani pentru “the war on terror”….

Un punct de vedere susţinut coerent şi pe un ton moderat, deşi foarte îngrijorător, din partea unui tânăr economist. Tom O’Brian leagă amploarea actualei crize financiare de împuţinarea rezervelor de petrocarburi, sursa de energie a economiei moderne. La aceasta se adaugă efectul de levier al sistemului bancar fracţionar, care produce bogăţie prin asigurarea capitalului necesar dezvoltării, dar obligă la participarea într-o cursă în care creşterea economică devine vitală pentru supravieţuire nu pentru prosperitate.

Nu îi împărtăşesc neîncrederea în puterea pieţelor de a regla lucrurile în situaţii de criză şi tocmai de aici cred că vine şi concluzia înfricoşătoare cu privire la iminenţa unor conflicte armate. Mă tem că trăim într-adevăr ultimele luni sau ani de pace la nivel mondial, dar nu pentru că războiul ar fi inevitabil, ci pentru că în paradigma dominantă în rândul elitelor politico-financiare nu există altă explicaţie pentru ieşirea din criză decât prin mobilizare generală şi conflict armat. În mod aberant, cea mai distructivă şi catastrofică activitate a omului e tratată ca sursă de creştere economică.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica