rss
rss
rss

N-are rost să ne mințim, rezultatul a fost o catastrofă, o prăbușire pe marginea căreia doar inconștienții dănțuiesc. Cum sunt preponderent tineri, ei sunt și cei ce vor avea cel mai mult timp la dispoziție să regrete. Dar cum în tot răul trebuie să fie și un bine, măcar o învățătură, voi face un mic bilanț a ce putem alege de aici. (Majoritatea sunt idei disparate, pe care le-am exprimat la cald pe pagina de Facebook sau în comentarii scrise altora, acum le pun cap la cap într-o ordine oarecare.)

jocul cu cifrele

În termeni absoluți, 20% e un dezastru. E inclusiv sub cei 30% vehiculați pentru creștinii practicanți, care merg o dată sau de două ori pe an la biserică. (Procent care face din BOR cea mai mare biserică ortodoxă din lume, depășind uimitor chiar și Biserica Rusă. Dar asta doar pentru că există obiceiul ieșirii în noaptea de Înviere, care iată că nu înseamnă neapărat apartenență.) Conceptul de „majoritate morală” cade (ce s-ar fi întâmplat dacă pragul era de 50%?). Nu mai zic de statistica din recensăminte, pe care ne plăcea să o repetăm, cu 85% ortodocși, 90% creștini, 3% atei, care ne dădeau și coronița iluzorie de cel mai creștin popor al Uniunii Europene, după eurobarometru.

În schimb, dacă punem în context, adică în raport cu alte alegeri, vom observa că acei 1 din 5 români nu sunt câtuși de puțin o prezență neglijabilă. Om fi devenit noi peste noapte minoritate, dar o minoritate consistentă. Să mergem așadar la cifrele brute. Circa 3,5 milioane a convins Coaliția pentru Familie să voteze DA. Circa 2,7 convinsese să semneze în câteva luni, deci a mai convins doar ceva peste jumătate, dar mai puțin de 1 milion să și voteze în două zile. (Facem abstracție că mulți semnatari au fost descurajați de campanie să se prezinte, unii or mai fi și murit în ăștia 3 ani.)

De cealaltă parte, 250.000 au votat NU la referendum. Știu că apologeții LGBTQP ar vrea să o numere și pe Elodia între votanții lor și se împăunează acum cu o susținere de 80%, dar faptic n-au niciun fel de date asupra concepțiilor nevotanților. În sondaje se iau eșantioane incomparabil mai mici și se extrapolează. Cine tace, nu contează.

Luând ca etalon ultimele alegeri parlamentare (2016), obținem un cu totul și cu totul alt tablou. Numărul total de votanți atunci a fost de circa 7,5 milioane. Realist vorbind, aceasta e masa electorală implicată. Ea urcă la un 11 milioane doar în cazul alegerilor prezidențiale, când competiția e mai încinsă și mai personalizată, când votează și cei dezinteresați în restul timpului. Scorurile pentru câștigător și participanți din mai 1990, cu 80-90% nu se vor mai atinge vreodată. Masa la care poți spera, cu insistența întregii prese și a rețelelor locale e în jur de 10 milioane, plus minus ceva. La un subiect totuși abstract cum e un articol din Constituție, la prima vedere revizuirea unui singur cuvânt, legat de ceva ce nu e un fenomen de masă la români, nu poți spera la asemenea cote de implicare.

Din aceste realități și din succesul avut de manipularea cu prețul prea mare al organizării referendumului, pare tot mai puțin probabil să nu se mai organizeze prea curând vreun alt referendum în țara noastră. Ceea ce e regretabil în sine, indiferent ce temă ar avea.

Dar privind la jumătatea plină a paharului putem spune așa: la precedentele alegeri s-au prezentat 7,5 milioane. PSD a luat ceva peste 3 milioane de voturi, PNL a luat 1,5 iar USR a luat 600.000. Dacă ar fi fost un partid, CpF ar fi format acum singură guvernul, pentru că a luat cât PSD și USR împreună la ultimele alegeri!

în colonii și în evul mediu nu se țin referendumuri

După închiderea urnelor, PSD-iștii au început să recunoască inclusiv în fața presei că nu au fost lăsați să se implice. Au spus-o chiar cu aceste cuvinte și e realitatea constatată inclusiv de propaganda adversă. Adică însăși presa acoperită, care a lansat diversiunea demobilizatoare „nu participați la referendumul lui Dragnea” a recunoscut post factum că oștile lui Dragnea au primit consemn să rămână în cazărmi. Deci implicit și-au recunoscut și minciuna, fără să-și ceară scuze.

Dar care e explicația unui asemenea comportament? Pentru că, zic unii, o prezență de multe milioane la vot, ar fi dat partidului un val popular de care să se prevaleze, spunând că minoritatea a stat acasă. De 3 ani de zile PSD tergiversează organizarea referendumului, jucând la două capete: promite parteneriate civile și dă asigurări de progresism în străinătate, dar nu contrazice frontal sensibilitățile poporului de acasă. Îl mai țineți minte pe Ponta, cel cu afișe în motive de pe iile românești, care poza în românul ortodox față cu străinul luteran? N-a spus-o la data strângerii semnăturilor acum trei ani, dar acum a spus-o pe șleau: „eu sunt cel mai mare adversar al referendumului!”.

Explicația trebuie căutată în 2 octombrie, când PSD a fost băgat în ședință în fața Cominternului de la Bruxelles. Și în felul în care Viorica, vitează în discurs când a fost să apere necesitatea schimbărilor în Justiție, a dat înapoi și a dat asigurări că nu susține referendumul. În atâția ani petrecuți pe culoarele de la Bruxelles, n-o fi învățat ea engleză sau franceză, dar atâta lucru a priceput: că neo-marxiștii ăștia te tolerează mai curând corupt, dar că au și ei tabu-urile lor și ieși rapid din peisaj, dacă ești pictat ca intolerant cu minoritățile și cu agenda eliberării sexuale. Așa că pesediștii au dat la schimb conservatorismul creștin (o haină cu care ar fi cochetat, la o adică), pe îngăduința Vestului pentru alte înclinații nefirești. Cum ar fi hoția.

Puși în fața plenului politrucilor europeni, PSD-iștii s-au simțit mai tremurători decât ungurii și polonezii și cu mai multe bube-n cap. Plus că ei n-au nici asul din mâneca vecinilor mai sus amintiți. Adică nu pot să se rățoiască la europeni cu spatele ținut de americani și evrei. Că pe tema revoluției sexuale, și americanii sunt la fel de categorici: se face, nu se discută.

În ticăloșia acestui partid infracțional nu încape vorbă că au căzut rapid la învoială să dea pe nimic și gazele din Marea Neagră, să saboteze și referendumul, dar să câștige la schimb: îngăduință din partea ambasadorilor, ochi închiși la orece modificări de legi, ba chiar și ceva semnale spre executanții locali, care să dea achitări în procesele deja deschise. Sentința de amânare în procesul Dragnea a doua zi după căderea referendumului îmi confirmă bănuiala.

De ce totuși l-a mai organizat? ar putea întreba cineva. Pentru că în negocierile cu suzeranii străini era monedă forte și știau foarte bine asta. Temeinic sfătuit în ale cinismului de consilierii israelieni, Dragnea nu a pierdut ocazia să amintească Cezarului că el e un fel de federat, un Alaric, năimit să stea cu miile de goți la granița Imperiului și să-l apere de hoardele hunilor. Că ar putea lăsa barbarii să se reverse, sau ar putea el însuși să răscolească Roma. (Nu-i Dragnea la așa nivel, e doar un trepăduș, dar poate brava.) În imaginarul euro-american, barbarii suntem noi, trăitorii în tărâmul vampirilor. Vedeți cât de valoroși suntem noi, ca partid, le poate sugera Dragnea, și cu ce popor îndărătnic avem de luptat!? Lăsați-ne în pace și vi-ți-i îmblânzim noi încetul cu încetul, fără să vă muște pe voi de ureche. În fața lui Junker, Dragnea e un Pristanda, care îl asigură că el nu face politică, „dar în sinea mea…” atașamentul la progresism e nezdruncinat.

E un element cheie, pe care nu l-au înțeles adepții naivi ai #rezist. Anume că Dragnea și PSD joacă tot în echipa globalistă. Ei își doresc „o țară ca afară”, fără să știe prea precis ce presupune asta. El o „face să se întâmple”. La fel cum Năstase, ginerele de comunist, a făcut cele mai mari și decisive privatizări și a vegheat intrarea în NATO sub și mai comunistul președinte Iliescu. Asta nu l-a scăpat de pușcărie după ce-a făcut treaba, aviz actualului idiot util. Transferul de proprietate dinspre români spre colonizatori a continuat neabătut, ba chiar în ritm accelerat. La fel a fost și procesul de predare a cheilor serviciilor secrete și justiției, pe timpul succesorului Băsescu, când nu mai era altceva de vândut.

Administratorii țării au făcut predarea (cu un uriaș act de corupție pe parcurs), nu trebuie să uităm niciodată finalitatea unui proces și beneficiarii lui, oricât de acuzabili ar fi intermediarii. România a fost devorată de sistemul global și de câteva centre imperiale, în raport cu care a căpătat statutul de colonie. Coloniile nu au dreptul suveran de a-și spune părerea prin referendumuri. Decât, cel mult, butaforii, simulacre de tipul alegerilor nord coreene.

Principala explicație a eșecului acestui referendum e că majoritatea țării nu i-a înțeles semnificația. Am avut în organizatori, niște persoane suspect de bine informate, pregătite juridic și politic, articulate. Adevărați vizionari, care abia peste câțiva ani vor fi înțeleși de cei pecare încercau să îi tragă de mânecă. România e una din cele mai reacționare populații din Europa, exact cum acuza și Marx, dar abia 3 milioane și-au dat seama că acum era momentul să ia poziție. Pentru ceilalți – multe milioane de potențial reacționari, încă nu a ajuns informația că nu votau împotriva unei minorități ca și inexistente la noi. Ci votau împotriva ideologiei globalismului însuși. La fel cum americanii nu au votat neapărat pentru zid la granița cu Mexicul , nici englezii împotriva spațiului Schengen.

diaspora din cutie

Paharul e parțial plin sau parțial gol și când privești prin el spre zările îndepărtate. Dacă ar trebui să fim toți convinși că nu mai suntem aproape 19 milioane de adulți cu drept de vot în țară, cum ne încredințează listele alea parțial fictive, logica ne spune că marea parte s-au revărsat în afara granițelor. În țară am mai fi la vreo 14-15 milioane, afară ar trebui să fim încă vreo 4. Problema e că odată plecați, votanții români par să dispară într-un fel de gaură neagră.

La alegeri, diaspora are o rată de participare de 10% din cât estimăm noi că ar fi. Adică 90% nu se bagă. La orice alegeri, nu e vorba că le boicotează pe unele, ca să dea un semnal, cum cred unii.

Numărul total de votanți la ultimele alegeri e de circa 100.000. Cifră insignifiantă, raportată la milioanele estimate. Numărul celor care au votat atunci cu USR, partidul care se branduiește ca exponent al unei mari schimbări de mentalitate în sens occidental, a fost de circa 30.000.

La referendumul pentru familie au votat 120.000. Altfel spus, procentual extrem de puțin, mai puțin și decât procentul din țară. Dar prin raport cu cât vin de obicei, se cheamă că au votat mai mulți decât pentru toate partidele luate la un loc, la precedentele alegeri!

Diaspora e o mare necunoscută. Din motive de infrastructură, nu ajunge să voteze la centre aflate la zeci și chiar sute de km de casă. Și tot din motive de infrastructură ajunge să formeze cozi la alte centre. Cozi care sunt apoi mediatizate de cui îi convine, făcând din ea ori salvatoarea României, schimbătoarea de președinți, ori conservatoarea valorilor românești.

Când le-a spus că e supra-estimată, dezbinată și neinformată, Alina Mungiu a fost scăldată în lături de adoratorii de moment ai diasporei. Când li s-au arătat cozi de acum la referendumul pentru familie, aceiași au spus că e fake news, că nu poate fi adevărat, că poate sunt imagini mai vechi sau prelucrate. Când ai nevoie de ea, o poți folosi la orice și orice neavenit poate căpăta o tribună vorbind în numele ei sub titlul „un român din…. crede sau spune cutare lucru”.

Totuși, date fiind circumstanțele, depășirea prezenței de la alegeri are semnificația ei. Sigur, a mai crescut și diaspora între timp. Dar votul s-a dat în condițiile în care internetul (principala lor sursă de informare) a fost sufocat de campania pro-boicot și pro-dezinformare. În condițiile în care nu a existat nici un pliant, afiș, clip produs special pentru diaspora. În condițiile în care CpF nu a avut infrastructura pentru a merge nici măcar la milionul de cetățeni români din Republica Moldova, mai conservatori decât restul românilor din țară – care poate nici nu au aflat că se ține evenimentul. În atari condiții, să mai notăm că imaginile cu cozi nu erau din Italia și Spania, țările cu câte un milion de români fiecare, ci exact din locurile cele mai avansate pe panta descreștinării și revoluției culturale: din Anglia, Irlanda și Germania. Probabil că dacă am fi avut migrație semnificativă în Olanda sau Suedia, am fi avut și acolo cozi mai mari (acolo există o migrație nereprezentativă, în principal cu profesii de înaltă calificare.)

Deci argumentul că românii din străinătate au înțeles mai bine și ce urmează și ce semnifică votul e unul perfect valid. Dar și pentru ei, votul vine cumva prea devreme. Să ținem cont că avem o imigrație tânără. Valul mare a venit după 2008, chiar după 2010, crescând constant. Deci foarte mulți sunt abia nou veniți, nedezmeticiți. Se comportă ca un turist pe termen mai lung sau ca un vizitator în mall. Pe moment, experiența e fascinantă, admirația cvasi-religioasă pentru Occident, indusă din adolescența de acasă, e încă intactă. La fel și sfiala, să nu zic complexele, de musafir. Să le mai dăm timp să se dumirească. Luați ca etalon emigrația musulmană în Occident, care are vechime mult mai mare. Cei mai refractari la setul de valori propus de modernitate, nu sunt cei proaspăt sosiți ci cei din prima și a doua generație născută acolo. Din aceștia s-au recrutat chiar și cei mai aprigi extremiști și atentatori – deși sperăm să nu fie vreodată cazul de așa ceva la noi.

Securitatea și armata ei de idioți utili

La fel de cert e și trădarea Securtății. Aici nici nu mai e nevoie de teorii și argumente, că avem servicii secrete cam la vedere. E suficient să arunci un ochi pe Hotnews, G4, Digi, Vice, Recorder, Ziare.com, B1, Realitatea, să fie mai mult decât evident că Sistemul a executat un boicot în poziție de drepți. Serviciile noastre sunt de multă vreme vasalizate altor servicii din alte zări, dar și unor grupuri de presiune. Așa că rețeaua Soroș și rețeaua Anacondei au făcut o joncțiune minunantă.

Nu mai încape dubiu că și între postacii #rezist și cei ai #boicot a fost, de asemenea, o congruență aproape perfectă. Excepția a fost lipsa din teren a postacilor pesediști, cum spuneam, ținuți în cazărmi.

Cum haștagienii sunt mai numeroși decât cei pe care indirect îi plătim, adică ofițerimea care huzurește pe jumătatea de miliard de euro anual, buget SRI, care-și fac o profesie din a înjura România pe banii ei, trebuie adăugat că există un volum mare de idioți utili. Neplătiți, dar răspunzând perfect la manipulări și apeluri.

Aceștia sunt cei care se sufocau de atâtea aere de intelectuali, dar n-au suficientă minte să citească și să priceapă un text de lege, cum e legea referendumului. Ei se dădeau cei mai democrați, ar fi stat în ger și ploaie de focul democrației în abstract, dar fac atacuri de panică în preajma conceptului de referendum.

Tot ei râdeau pe înfundate de proștii care ziceau ei citesc site-uri fără credibilitate, de anti-vacciniști, de dacopați, de anti-chip-iști, de anti-soroș. Și când colo, ce să vezi? Tocmai rezistacii se dovediră cei mai permeabili la teoria conspirației, rostogolind care din prostie, care din ticăloșie, fake news-uri ca avertismentul „dacă răspunzi da la întrebarea cu legea de revizuire, Dragnea o să schimbe legea cu una de grațiere!”. Au reușit astfel să demobilizeze votanți care erau pro-familie, dar nu vroiau să îi facă un serviciu lui Dragnea. Zgândărirea de acesta de vreo doi ani a legilor justiției le-a servit de minune minciuna, dar totuși ea se adresa celor cu nivel de analfabetism funcțional.

lista lungă a trădătorilor

În fruntea listei merită să stea cine stă și în fruntea statului. S-au văzut mulți politicieni care s-au fofilat zilele astea. Dar Klaus Iohannis i-a întrecut pe toți. Întâi de toate, pentru că a tăcut pe întreaga durată a campaniei. Așa ceva e în sine un fapt fără precedent. Un referendum nu se organizează în fiecare lună, acesta a durat 3-4 ani ca pregătire, altul (pe altă temă) nu se știe când va mai fi. În condițiile în care au fost momente când președintele apărea și în seri consecutive la televizor pentru a comenta evenimentele, a nu lua o poziție într-o dezbatere națională e un gest de lașitate. De la categorisirea mârșavă ca „fanatici religioși” a inițiatorilor, președintele nu a găsit nimic de zis. A ieșit din văgăună abia după ce era limpede că referendumul a picat din cauza prezenței, votând într-un gest sfidător, de un cinism neimaginat. S-a prezentat, contrar uzanțelor, nu ca familie, ci formând un cuplu cu șoferul. Pentru așa bătaie de joc, poate să aștepte mult și bine voturi la viitoarele alegeri, că voi fi și eu la fel de prompt să îi sar în ajutor.

Există o singură familie care trăiește în România exclusiv în baza faptului că e o familie. Și trăiește excepțional de bine, prin grija românilor generoși. Nu mă refer la mamele casnice cu mulți copii, care nici ele nu își trec pe cartea de vizită apartenența la familie. Mă refer la Casa Regală. Ei bine, această familie, tot mai prezentă, care beneficiază și de o oră săptămânală la televiziunea publică (tot cam cât are și emisiunea de spiritualitate la respectivul post), a găsit cu cale să onoreze prin tăcere referendumul. Păi dacă fibra neamului nu o aperi, credința lui, la ce bun toate cheltuielile pe care poporul le face cu această familie-simbol a nației!? Dacă ignori chemarea ierarhilor, cum să mai speri că într-o zi un patriarh sau un mitropolit îți va așeza pe cap coroana României!? Dacă tradițiile nu le aperi, ce te mai legitimează în fața istoriei?

Dar există persoane spre care românii cu pretenții privesc încă cu și mai mare evlavie decât spre președinți și regi. Acesta e soborul intelectualilor. „Trădarea cărturarilor” s-a reeditat și cu prilejul consultării populare. Gabriel Liiceanu s-a auto-impus ca marea conștiință gravă a neamului. Puține lucruri treceau netaxate de profundul filosof și om de afaceri, măcar cu un editorial sfâșietor, dacă nu și printr-un interviu plin de tânguiri și oftaturi. A comentat până și plăcuțele de înmatriculare ale unui șofer cu numere de Suedia. Ne-a explicat de ce e dătător de speranță că sexul oral intră în limbajul public și revoluționar. Ei bine, marele rabin al înțelepciunii publice ne-a lăsat acum orfani de părerile domniei sale. Tăcere, parcă l-a înghițit pământul. Și l-a luat cu el și pe copilul minune Patapievici, din tripleta teribilă a GDS-ului, lăsându-l să se compromită doar pe Andrei Pleșu singur.

Andrei Pleșu merită o mențiune aparte, întrucât a contribuit în mod activ la campania anti-referendum. Nu printr-o simplă opinie, care putea fi da sau nu. La urma urmei, nu-l obligă nimeni să fie pentru. (E reproșul pe care îl fac și președintelui.) Dar el a mers mult mai departe, preluând cu neobrăzare o minciună pură, din arsenalul propagandei. Exprimată dilematic, cum altfel? Anume temerea că, vai, poate mergi și votezi legea de revizuire, dar din urne poate iese altă lege și e grațiat Dragnea. Așa necunoaștere a legii dovedește ori analfabetism juridic, incapacitatea de a înțelege texte și proceduri, ori mârșăvie curată. Având în vedere că omul ocupă pe viață unul din cele trei locuri în consiliul director al Fundației Soroș la nivel național, nu pot concluziona decât că doar a făcut pe prostul cu premeditare.

Biserica luptătoare

Faptul că Biserica însăși a devenit principala țintă a celor ce contestau teoretic doar un demers civic, le arată fanatismul.  Ei se dovedesc a fi mai fundamentaliști decât creștinii. Dacă acum cer Bisericii să nu mai condamne un păcat sau să nu se mai exprime pe o problemă de actualitate, înseamnă că în viitor vor face cum au făcut în alte țări, să ceară în instanță pedepse pentru preoții care refuză căsătoriile „pentru toți” și sancțiuni pentru predicile incorecte politic.

Deocamdată, la ceas de bilanț, putem constata trist că facebookul a răzbătut mai tare decât amvonul. Dar e totuși prima intrare în arenă a Bisericii luptătoare. Spuneam cu alt prilej că două sunt instituțiile ce au avut o dezvoltare excepțională pe pământ românesc: ambele de import, dar pentru care pare că avem o înclinație aparte. De data asta, Securitatea a învins Biserica. Ultima redută a neamului românesc, singura în care doar românii au controlul (vorbim de dimensiunea ei lumească), a fost devastată. Porțile cetății au fost date de perete, pe zid s-a afișat că e un sat fără câini. Experimentele sociale se vor înteți, acum că a aflat și inamicul și noi că nu suntem atât de mulți cât credeam.

Dar să nu deznădăjduim. E esențial să realizăm că avem de partea noastră această fabuloasă instituție divino-umană. Catolicii și protestanții n-o mai au nici pe asta. O fi Daniel lipsit de carismă și lipici la public, dar măcar a înțeles momentul și a făcut cât a depins de el. Comparați cu activistul marxist Bergolio, care activează cu numele de scenă de Papa Francisc. Comparați cu pastorii protestanți, care propovăduiesc toleranța până la sinucidere la fel ca orice ONG globalist, comparați cu preotesele anglicane, care oficiază purtând eșarfe în curcubeu căsătorii între bărboși. Congregațiile lor au devenit ultra-moderne, limbajul a fost actualizat, dogmele au fost ajustate pe măsura veacului, exact așa cum insistă să se întâmple și la noi mulți din cei care oricum nu le-ar frecventa. Dar catedralele lor au rămas goale, în cel mai bun caz muzeu și sală de concert, în alte cazuri apartamente, discoteci și temple hinduse. Bisericile noastre încă sunt pline. Dacă vor fi tradiționaliste în continuare, vor fi și mai căutate, pentru că vor oferi altceva decât oferă epoca. Dacă se vor plia pe cerere, vor fi abandonate și la noi.

E prima dată când preoțimea română se implică. Un pic împotriva tipicului ei, care cere sfială față de teme intime și detașare de rigorismul protestant al numărării păcatelor. Dar pentru prima dată mulți dintre ei au aflat că există curentul marxismului cultural, au aflat de Școala de la Frankfurt, de ideologia dominantă a occidentului. Acum au măcar conturat sentimentul că au un inamic și pe pământ, nu doar în lumea de dedesubt. Înțeleg că sunt demonizați de presă, că se derulează o campanie perfidă de inducere a antipatiei față de orice e bisericesc – prin bășcălie (inclusiv glume traduse din repertoriul catolic, acolo unde folclorul românesc nu oferea destul), prin știri exclusiv negative, prin etichete infamante, prin personajele unor seriale, prin influenceri din spațiul virtual. Străinii au pierdut bătălia aceasta, noi mai avem o șansă pentru că suntem avizați măcar că se duce.

femeia virtuoasă

M-am întins mai mult decât doream cu acest articol, fără să spun decât puțin din ce-mi propusesem. Totuși, aloc finalul unei categorii surprinzătoare, la care nu cred că s-a referit nimeni cu acest prilej. La urma urmei, era un referendum despre o femeie și un bărbat. Bărbatul are în gena lui repulsia față de același sex. Unii i-au zis fobie, vrând s-o facă să pară o boală psihică. Eu îi zic repulsie, pentru că nu de frică e vorba aici. Și o consider o genă importantă în perpetuarea speciei, la pachet cu instinctul de reproducere.

Femeia e însă mai înclinată nu să practice, ci să privească îngăduitor homosexualitate altora. Cred însă că în prezent, asta are mai puțin de-a face cu natura ei sensibil-miloasă, cât are cu „semnalizarea virtuții” (virtue signaling). În cercul tinerelor modernizate, toleranța arată nu doar că ești la modă, dar și că îți pasă de valori înalte. Veganismul e și el pe undeva pe-acolo, o relație multi-culturală, încă și mai sus în topul virtuții demonstrative.

Dacă a existat o categorie, care s-a afișat cel mai țanțoș pro-boicot online, apăi ast a fost tânăra femeie româncă. De preferință necăsătorită sau fără copii, dar nu numai. Ea nici nu se supunea riscului de a fi suspectată de subiectivism, dacă mă-nțelegi. E vorba aici de multă ipocrizie. Să fim serioși, că nicio femeie nu-și crește fiul până la 18 ani, poate sperând și niște nepoți, ca să se repeadă într-o zi spre telefon să-și sune toate prietenele și vecinele, să le anunțe: „fată, sunt atât de fericită, Vlăduț al meu și-a găsit un băiat așa drăguț, solid, cu mușchi, cum îi place lui, abia aștept să vă chem pe toate la nuntă, să vedeți ce bine le stă împreună!” Oricâtă propagandă ar curge prin Cosmopolitan, Vice sau Teo Show, treaba asta nu va fi niciodată de mândrie, va fi cel mult ceva privit cu înțelegere.

Iar femeia va resimți cel mai dureros ofensiva viitoare de pervertirea a copiilor prin propaganda revoluției sexuale. Apoi, să spunem altceva: căsătoria ca instituție se face în primul rând pentru femeie și pentru a oferi un cadru stabil creșterii copiilor, garanția ocrotirii în anii de creștere și lunile de sarcină. Bărbatul se poate descurca și fără contract de exclusivitate, e supus la mai puține riscuri, dacă ne referim strict social. Ori proiectul redefinirii căsătoriei are în realitate ca obiectiv tocmai distrugerea căsătoriei în sine, prin lărgirea definiției până la limita irelevanței. E ceea ce se va face în primă instanță și prin surogatul parteneriatului civil. Nu trebuie să fii expert în calcul probabilistic să îți dai seama că o căsătorie de probă sau o căsătorie parțială sau o căsătorie temporară sau o căsătorie cât de cât, sunt toate variante în dezavantajul femeii, nu lucruri pentru care e foarte inteligent să lupte. Lucruri care o degradează, o coboară de pe piedestalul dezirabilității, distrug misterul, taina actului, o devalorizează și pe ea, împreună cu familia, punând în mare risc copiii. Ceva ce pare o luptă de emancipare vine tocmai împotriva intereselor feministe. Nu mai zic inclusiv la nivel statistic, prin lărgirea concurenței și opțiunilor, ți se ieftinește oferta. Apoi, prin degradarea bărbatului, prin efeminarea promovată, scade și calitatea cererii.

Mă hazardez așadar să fac o predicție de final. Se zice că femeia a fost determinantă în răspândirea creștinismului, implicit în răpunerea din interior a Imperiului Roman. Bărbații cică ar fi fost mai prinși de mithraism, misterioasa religie persană, practicată în subteran de legionarii antici. Sau de vechea religie păgână cu sacrificiile și divinațiile ei sângeroase, ori de virilele culte războinice germanice. Dar femeia, în calitate de mamă și bunică, a vibrat mai mult la noua religie a iubirii și milosteniei, a împărtășit-o pe șoptite copiilor și a mărturisit-o iubitului ca pe un mare secret la care țin. Religia asta de sclavi, cum o numea Nietzsche, s-a răspândit prin cei mai fragili, prin săraci, imigranți și femei, mult înainte ostașii lui Constantin să-și treacă însemnul ei pe scuturi. Femeia a lucrat la răspândirea monoteismului dar și a monogamiei, luptând indirect pentru propriile interese.

Ei bine, mă tem că odată derulat programul de reeducare, nu peste mult timp, viitoarea generație de femei românce va practica „semnalarea virtuții” la un alt nivel. Le vom vedea așadar, ca pe nemțoaice, cu păr bălai și ochi albaștri, cu pancarta „refugees welcome!” la aeroport, așteptând curioase să vază cum arată importul de testosteron făcut de guvern pentru repopulare.

În mod normal, n-aș mai fi revenit asupra subiectului referendumului, dar un detaliu, pe care n-am apucat să îl comentez din lipsă de timp mi-a rămas în minte. Plus că văd că măcar în universul paralel al lui Mihai Gâdea, chestiunea e încă în dezbatere, deci de ce aș încerca eu să fiu mai exigent decât adevărata televiziune a poporului (audiențele așa spun)?

Concret, judecătorii Curții Constituționale (nu toți, doar cei care nu au votat cum trebuie) sunt tocați mărunt, căutați la rude, antecedente, poze compromițătoare sau dezavantajoase și la dosarul de la Securitate. Dintr-odată, acest detaliu nu mai pare irelevant, ci redevine infamant. Eu unul am participat cândva la un miting la care se cereau nu mai știu ce arhive pentru CNSAS, la care mai veneau vreo sută de oameni, covârșitor pensionari. Tot așa la alt protest legat de corupție, unde participarea era de câteva zeci. Erau pensionari, pentru care o revendicare de ordin moral sau de principiu era o prioritate mai mare decât o indexare. Îi respect enorm pe acei oameni, tot mai puțini la număr.

Pe atunci nu se dăduse încă un verdict în privința turnătoriilor lui Dan Voiculescu, dar țin minte ce ironii groase veneau dinspre trompetele lui. Cum ne declara Mircea Badea niște „deontologi”, depășiți de vremuri sau cum râdea teatral ca la o glumă bună, când citea că mai preocupă pe cineva în două mii nu știu cât Securitatea sau comunismul. La fel de persiflant a fost și când oamenii au putut afla doar un mic detaliu din tinerețea de turnător a lui Voiculescu, despre cum își pâra și rudele pentru a avansa în carieră.

Ca de obicei, la antene interesa mai mult ce făcuse Băsescu la Anvers. O aluzie era mai puternică decât o sentință a justiției. La nivel de presimțire, n-ai cum să nu vezi cât de în largul lui se simte Băsescu, atunci când are de lucrat ba cu „serviciile”, ba cu diverși acoperiți din presă. Suspiciunea antenistă, deși jucată, avea argumentul că, totuși, aparatul judiciar era dintre cele mai infestate, deci în multe cazuri, sentințele chiar erau butonate din altă parte. Filosofia „organizației” fusese dintotdeauna preluarea centrilor de putere și control din societate: de la politic la presă, instituții majore și sursele principale de bogăție. În calitate de învinși, noi, românii, nici nu am putea să nu le recunoaștem eficiența.

Desigur că în condiții normale, decizia oricărei instanțe ar trebui să încheie discuțiile pe tema tranșată judiciar. Nu te apuci să spui că arbitrul trebuie concediat, că urmează litera regulamentului și nu dă satisfacție celor 80.000 de suporteri din tribune. La fel, nu încerci să schimbi verdictul arbitrului central, doar pentru că un asistent sau arbitrul de rezervă credea altfel; regula e regulă și verdictul rămâne, indiferent că el s-a luat cu unanimitate sau nu. Să mergem însă pe această cărare nefirească propusă de anteniști și anexa lor politică, USL.

E greu să nu constați calitatea îndoielnică a completului CCR, în cadrul căruia o notă discordantă pare să facă doar Iulia Motoc, care se mai ocupă din când în când cu postarea de poezii pe Facebook. Votul partizan pe chestiuni pur formale, bine definite de lege, e iarăși un mare semn de întrebare. La fel cum oamenii lui Felix se întreabă cum e posibil ca o judecătoare, propusă de PSD, să voteze „pentru Băsescu”, se poate oricine întreba cum e posibil ca 3 din 9 judecători să considere că 46 e mai mare decât 50? Pe ce articol de lege s-a întemeiat votul lor, de fapt?

Pe unul dintre cei trei, cel mai bătrân dintre membrii Curții, uitucul Ion Predescu, nu o să îl uit, de pe vremea când ciopârțea legea lui Ticu Dimitrescu. Era cu 10-15 ani mai tânăr și se lupta vitejește pentru fiecare articolaș de lege, ce ar fi putut ține mai mult arhivele închise și pentru sintagme dintre cele mai dubioase, de genul „dacă a făcut sau nu poliție politică”.

Despre la fel de faimoasa Aspazia Cojocaru nu știam absolut nimic săptămâna trecută. Aflu abia acum câteva zile că reprezentanta PSD-ului în CCR a fost declarată și colaborator și necolaborator al Securității. Ce spune asta despre starea presei? Că eu sunt un consumator în exces de media și n-am auzit nici de primul verdict, nici de al doilea, nici la Antena 3, nici la B1. Așadar, această doamnă cu discurs și alură de gospodină era un bun de protejat și pentru o tabără și pentru alta, până recent. Pot duce paranoia chiar mai departe, să îmi imaginez că și pesediștii și Băsescu, presupunând că puteau manevra arhive, informații divulgate de servicii și decizii judecătorești, deci și unii și alții puteau să se bazeze pe dna Cojocaru, la nevoie, doar cu acest mic detaliu de dosar.

E genul de detaliu de care s-ar fi râs la toate televiziunile, dar care s-ar putea dovedi decisiv. În realitate, nimic din ce are bătaie istorică nu ar trebui să se prescrie ca interes public. Recitiți listele primului guvern de după Revoluție, apoi listele următoarelor guverne. Cu informația pe care o avem astăzi despre acei miniștri, cam greu ați găsi unii pe care să nu îi bănuiți de apartenență sau complicități securistice. S-ar putea să ajungeți chiar la concluzia că Securitatea a înființat și operat cel mai de succes partid politic din România tranziției. Și că îl operează cu succes, încă.

Pe la sfârșitul anului trecut începusem să devenim exemplul pozitiv din regiune. Teribilistul Viktor Orban se întorcea spășit la ajutorul FMI și i se amintea că, dacă ar fi urmat exemplul disciplinatei Românii, ar fi pierdut mai puțin timp prețios. Alții erau gălăgioșii cartierului, spre care se arăta cu degetul. Noi aveam o casa mai dărăpănată, cu un geam spart, pe care speram să ne-o zugrăvim din banii de la UE, dar păream, măcar văzuți de departe, suflecați gospodărește la mâini și cu mistria în mână. Situația părea de netolerat. Se simțea nevoia unor scandaluri de pomină, cu mitingiști și rezerviști, arătați în geam seară de seară.

Câteva străzi mai departe, în cartierul arab, chiar existau case cuprinse de flăcări. Egiptenii își demontau acoperișul, libienii ardeau parchetul, sirienii își incendiau șifonierele. Din când în când, vecini americani, evrei și saudiți îi mai ajutau cu câte o canistră de benzină să mai domolească pălălaia.

În timpul ăsta, politicenilor români le-a venit ideea să se închidă într-o cameră și să dea foc la niște hârtii. Apoi să strige cât pot de tare spre stradă că și la noi arde casa. Primul s-a dus Ponta, cu figura lui de copil cu părinți prea aspri, cu revoluționarul revoluțiilor închipuite, Claudiu Crăciun, și cu reprezentantul societății civile închipuite, Cristian Pârvulescu. Toți grămadă la Bruxelles, să explice omenirii că nu se mai poate trăi în casă cu dictatorul, cu tiranul, cu Lukașenko de Băsescu, cu procuratura anilor 50, care saltă infractori nevinovați din casă, după opt ani de procese. Lumea s-a uitat mirată la ei, a ridicat din umeri, a așteptat să vadă dacă emisarii sunt împușcați de dictator când se întorc în țară, apoi și-a văzut de ale ei.

A urmat al doilea referendum național consacrat unei persoane, din ultimii 5 ani și tot circul cunoscut. Abuzuri reale și imaginare. Noi hârtii arse în cameră de politicienii ambițioși. Băsescu i-a înștiințat și el pe europeni că e o lovitură de stat, că vin rușii, că palatele au fost capturate de comandourile de puciști. A început să se vadă un firicel tot mai dens de fum, de la hârtiile politicienilor. Radu Stroe tocmai se pregătește să arunce câțiva metri cubi de hârtii în focul de tabără din mijlocul camerei. Sunt doar listele electorale, pentru început emigranții, apoi ungurii, apoi ardelenii, cei cu buletine expirate și neplătitorii de taxe la timp, poate și cei fără asigurare medicală. Populația scade văzând cu ochii, focul nostru de hârtii seamănă tot mai mult cu focul real din casa sirienilor. Americanii deja ne confundă. Totuși, ne anunță galanți că avem de trecut un test, încă nu vor trimite aici comandourile Al Qaeda, pardon, armatele naționale de rebeli și luptători pentru libertate. Apropo, casa a rămas tot nezugrăvită, UE ne-a anunțat discret că mai avem de așteptat. Am început să contăm, vocea noastră se aude ferm, nu pare deloc în schimbare, să se învețe minte să ne mai trateze imperialiștii ca pe o colonie!

Nicolae Ceaușescu s-a comportat ca un geambaș de oameni cu minoritățile. Știa că e un gardian peste o pușcărie și cerea bani la ieșire, pentru cei care și-ar fi încercat norocul în altă parte. Dacă ar fi procedat la fel și cu majoritarii, probabil ar fi rămas cu o țară goală și cu conturile pline. Dar accepta figura doar pentru evrei și germani. E neclar dacă o făcea la presiunea țărilor respective sau pentru că visa la o Românie purificată etnic. Cert e că percepea deschis o taxă pentru eliberarea fiecărui sas ori evreu, care și-ar fi dorit să migreze către Germania Federală sau către Israel. Teoretic, sumele reprezentau o compensație pentru anii de școlarizare „gratuită” în învățământul socialist, oricum plătiți prin impozitele familiei. Dar nici măcar Ceaușescu nu își permitea să transforme niște cetățeni în non-cetățeni, după bunul său plac. Cine vroia să plece, făcea mai întâi o cerere, și o făcea pe bune, nimeni nu îl obliga să plece. Dacă nu mă înșel, o dispensă similară se acordase și unor culte neo-protestante, care își chemau adepții în America pe această cale, plătind la bucată pentru fiecare eliberat.

Pentru prima dată în istorie avem un guvern, care amenință să șteargă de pe listele electorale posesori de cetățenie română. Și aici nu e vorba doar de falsificarea unui rezultat, nu e vorba doar că suntem prima țară de pe mapamond, unde nu se renumără voturile, ci populația. Cei care vor fi șterși de pe liste prin această operațiune vor deveni practic niște apatrizi. Operațiunea se face într-un mod straniu, lăsând la alegerea primarilor de sate, comune și orașe, dacă vor comite ilegalități, la adăpostul unor directive echivoce. Concret, primarilor nu li s-au transmis decât îndemnuri vagi, de a lua 2-3 oameni de nădejde, cu care să întrebe din poartă în poartă dacă nea Vasile mai trăiește, mai e în țară sau mai are drept de vot.

S-au lansat concomitent mai multe fumigene. Una din ele e cea cu asigurările sociale. E de departe cea mai caraghioasă, dar „marii judecători” de la Curtea Constituțională au căzut până și în această cursă, cerând liste de la CNAS. Excluderea celor care n-au medic de familie (eu sunt un asemenea caz) sau nu primesc medicamente compensate ar trebui să fie o premieră pe glob. S-au mai văzut excluderi din corpul electoral, pentru cei care nu dau impozite (n-ar fi tocmai imoral), pentru cei care nu au proprietăți, dar nu pentru cei care nu au contract cu policlinicile de stat. Culmea, ar putea ieși din calcule așa chiar și mulți dintre asistații fideli ai USL.

De fapt, situațiile în care se poate pierde dreptul de vot sunt foarte limitate, și toate sunt acoperite cu acte:
– o cerere aprobată, de renunțare la cetățenia română
– o sentință de interzicere a unor drepturi civile, pronunțată definitiv și irevocabil, pentru perioada în curs
– verdictul unei comisii medicale, privind debilitatea sau lipsa de discernământ, a unei persoane cu handicap mental
– certificatul de deces.

Declarația pe propria răspundere (nici măcar a persoanei în cauză, darămite a rudelor și vecinilor) nu poate fi suficientă pentru radierea cuiva de pe listele de electori. Cum nu e vorba de alegeri locale, nici radierea celor din străinătate de pe listele permanente nu se justifică.

S-au mai adus în discuție alte situații, cu scop de distragere a atenției și se pare că mulți au mușcat asemenea găluști. S-a vânturat cazul generalului de Securitate Pacepa. Desigur, e un caz special, că există dubii dacă mai trăiește. Există totuși persoane ca Lucia Hossu Longin (PNL), care au stat de vorbă cu respectivul față în față și ar băga mâna în foc că securistul trăiește. Ba mai mult, e și subiect de drept, într-un proces cu statul român, în care e reprezentat de avocatul Dancă. Așa cum s-a decis să se adreseze unei instanțe românești, pentru drepturi bănești, așa ar putea să se decidă într-o zi și să vină la consulat ca să voteze. Puțin probabil, dar nimeni nu are dreptul să îi ia cetățenia pe calcule de probabilitate, cât timp trăiește.

La fel s-a vânturat ipoteza buletinelor expirate. Primul ministru însuși a adus în discuție această situație, sugerând că așa s-ar putea „peria” listele. O mârșăvie, pe care unii au crezut-o. Buletinul nu e decât o adeverință vremelnică a calității de cetățean, care nu are termen de expirare. În ziua votului, birourile de Evidență a Populației au stat deschise exact din acest motiv, pentru a face mutații și prelungiri de acte. Cine nu are buletin, votează cu pașaportul. Chiar și în străinătate fiind, cu actele furate sau expirate, tot ți se eliberează un act la consulat. Deci niciun motiv pentru a nu fi luat în considerare la total. Ba mai mult, au existat și cazuri rare de adulți, care n-au avut buletin niciodată, nefiind declarați la naștere. Neștiința sau nepăsarea părinților nu le ia cetățenia și li se fac acte de identitate chiar și la vârste adulte.

Dacă situația nu ar fi atât de tragică, dată fiind criza economică, ne-am putea distra copios, cu un Dan Șova, care anunță victorios un procent de 52%, după care întreabă năuc, din ce total a calculat el însuși procentul anunțat.

Un referendum mai vechi a fost validat astăzi de Curtea Constituțională, cel privitor la Parlamentul unicameral. Numai că de această dată au fuzionat cele două temniți large ale lui Eminescu: pușcăria și casa de nebuni. Prima vizită în incintă e programată pe 12 septembrie. Va trece până atunci euro de 5 lei? Ne va mai împrumuta FMI bani să plătim pensii și salarii? Se vor debloca fondurile europene? Pe cine să intereseze astea? Avem o veritabilă înfrățire între generații, între un premier infantil, dar prematur îmbătrânit în rele și niște „judecători” gerontocrați, care au dat în mintea copiilor. Nici pe unii nici pe alții nu îi interesează și nu îi doare ce se întâmplă în economia reală, pentru că nici unii nici alții nu au lucrat vreodată într-o firmă privată și nu au produs ceva, care să poată fi arătat. Au avut în schimb toată viața lor salarii excelente de la stat, și își imaginează că acestea se pot fixa prin legi și ordonanțe.

Înțelegeți cât de puțin iubesc acești oameni această țară, dacă sunt capabili să o transforme într-o casă de nebuni, doar pentru a-i scăpa pe unii de pușcărie? Pentru că singura putere cu reverberații practice a președintelui decorativ Băsescu ar fi semnătura pentru mandatele unor procurori ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Credeți că îi presează puterea președintelui de a numi ambasadori sau de a da decorații sportivilor medaliați la Jocurile Olimpice? Mă îndoiesc. Răzbunarea e un resort doar pentru omul de jos, cu ea au fost trași pe sfoară cei peste 7 milioane de votanți pentru demitere. E dreptul lor să îl deteste pe Băsescu și să vrea o răzbunare simbolică. Dar mi-e greu să cred că vreunul dintre cei 7 milioane ar fi spus: să fie demis, pentru că a numit procurori prea inflexibili la conducerea Parchetului. În schimb, pentru politicienii, care i-au manipulat, răzbunarea e apă de ploaie, ei nu pot urmări decât rezultate practice, gen câștigul influenței în Justiție.

O dovadă în plus e și că aceiași politicienii, pretins răzbunători, pot să se împace cu băieții din sistem. Gabriel Oprea a fost bun să semneze o alianță cu PSD, după ce l-a servit pe Băsescu. Iar fostul procuror, Ilie Botoș, a fost bun să fie numit la vârf în serviciile secrete de Crin Antonescu, chiar azi, după ce l-a acuzat atâta vreme că asculă de același obsesiv Băsescu. Deocamdată n-au reușit să bată palma cu Codruța Kovesi, motiv pentru care, sunt deciși să treacă toată țara prin foc și sabie. Se vor renumăra votanții, probabil se vor aștepta și listele de la Administrația Cimitirelor.

de ce statul de drept e mai important decât democrația

Când veți mai auzi inși superficiali, care vă vor spune superiori că ideologiile nu contează, să fiți convinși că aveți în față niște ignoranți, care n-ar putea recunoaște o ideologie, nici dacă le-ar sări în față. Adevărul e că mult abuzatele „stânga” și „dreapta” există fie că ne place nouă sau nu. Pentru stânga, democrația e mai importantă decât statul de drept, visul egalității e prea frumos, încât pentru el merită să încalci legi. (Dacă ești comunist, merită chiar să ucizi, să furi, să arestezi și să minți, pentru așa un nobil vis.) Socialiștii văd mereu ultimul etaj al unei clădiri și desenează proiecte, care încep nu de la temelie, ci de la mansardă, terminând mereu cu un morman de dărâmături.

Realitatea e că democrația e un produs ulterior al statului de drept. De exemplu, englezii au avut întâi Magna Carta, un document care vorbea despre ce libertăți nu pot fi încălcate și despre cum trebuie să judece tribunalele. Au avut mai întâi contracte și curți cu jurați, care să determine ce pățește cel care nu respectă contractele și ce despăgubiri primește cel înșelat. Cu aceste „provizioane”, au putut avea, de altfel și capitalism (în forma lui sălbatică, după cum i-ar spune Ion Iliescu). La începutul secolului XX, la 3-4 secole după acest început de construcție a statului de drept, Marea Britanie nu era nici pe departe o democrație. Doar 5% din populația totală putea participa la alegeri. Pentru restul de 95% (femei, țărani fără pământ, orășeni care nu plăteau impozite, imigranți, analfabeți de tot felul, tineri sub 21 de ani), Marea Britanie nu era o democrație. Dar era, și pentru ei, cea mai avansată societate din lumea timpului său. Schimbările au venit gradual, aproape de la sine.

La fel stau lucrurile și în privința capitalismului. Întâi au existat relații de competiție neîngrădită și episoade de acumulare fără opreliști, abia mult mai târziu a apărut welfare state (statul asistențial, solidaritatea socială și redistribuția de resurse). Toate aceste „cuceriri revoluționare” ale stângii sunt în realitate produse secundare ale capitalismului. Ar fi de negândit o competiție atletică în care medalia de aur e decernată prin votul spectatorilor din tribune, oricăruia dintre alergători. Ce face el pe urmă cu banii din premiu și medalia, dacă le împarte cu familia, cu săracii sau cu cârciumarul, e deja altă discuție.

Socialiștii au văzut mereu aceste reușite și le-au privit cu invidie. Nu le-au înțeles resorturile și au căutat să le reproducă efectele, fără a copia și munca de dinainte De exemplu, au inventat economia financiară, bazată pe expansiunea creditului, în care toți pot cheltui înainte să agonisească, dar statul e cel care decide cine primește primul linia de credit, respectiv cine cât păstrează din ce câștigă. În foarte multe țări „în curs de dezvoltare”, în America latină, Africa și Europa, socialiștii au încercat să reproducă trăsăturile societăților cu tradiții democratice, în speranța obținerii unei prosperități de nivel capitalist. În unele cazuri s-a copiat cu totul sistemul prezidențial american, legi electorale din Europa și SUA s-au tradus și votat. Rezultatul a fost întotdeauna același: eșec și dezamăgire.

la braț cu Democrația, la Starea Civilă

Un experiment similar e în derulare la noi. Ni se spune că sentimentul popular e mult mai important decât respectarea literei legii, pentru că ar fi expresia democrației. Chiar dacă ne-am face că nu vedem că în spatele acestei pretinse griji pentru votul poporului, stau interese dintre cele mai meschine și mai practice, și că se aplică o dublă măsură când litera legii ne dă dreptate și alta când scorul nu ne mai convine, tot ar trebui să semnalăm cât de periculoasă e această cale.

Constituția actuală e creată cu mârșăvie în inimă și interpretată cu ticăloșie. De pildă, Curtea Constituțională trebuia să fie un ultima mecanism de siguranță (faimoasele checks and balances), care să asigură că legile însele nu încală legea fundamentală. Membrii acestei curți sunt impropriu numiți judecători. De altfel, ei pot fi la fel de bine foști profesori de sport, de cele mai multe ori sunt foști juriști, nu judecători, iar de multe ori foști politicieni. Mai sincer ar fi fost să fie numiți „gardieni”, pentru că rolul lor nu e să judece Constituția, legile și măsurile Guvernului ori Parlamentului. Rolul lor e să păzească neîncălcarea Constituției.

Deja, în repetate rânduri, acești pseudo-judecători și-au luat mai multă putere decât le dădea textul Constituției. Au deliberat, de pildă, dacă să se taie pensiile, măsură pur executivă, de natură economică. Iar acum deliberează în privința numărului real al populației din România. Deja, a cere studii și informații peste articolul care spune „numărul persoanelor înscrise pe listele electorale” nu mai ține de atribuțiile lor. Dacă cineva a falsificat buletine sau baze de date de la Evidența Populației, e treaba procuraturii, nu a Curții. Încercarea de a trece dincolo de litera seacă a legii, de dragul populismului e ceva foarte periculos și distruge statul de drept, pentru a instaura democrația. În final, nu mai rămâi cu nimic. Nu e treaba arbitrului, care notează cine ajunge primul la linia de finish, să ceară demontarea cronometrului sau studii cu privire la acuratețea calendarului gregorian.

Ofițerul stării civile nu are datoria să investigheze dacă cei doi viitori soți se iubesc sau se iau din interes. Nu e în atribuțiile lui să investigheze, dacă viitoarea soție nu cumva păstrează legătura cu fostul iubit, ceea ce ar pune în pericol trăinicia noi căsnicii, nici dacă mama soacră e mulțumită de viitorul ginere. Rolul lui e unul aproape birocratic, de a valida niște hârtii și a consemna un răspuns, în baza unor proceduri reglementate.

Situația 1: Constantin și Viorica se prezintă în fața ofițerului stării civile. „Cetățene, Costică, de bună voie și nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe frumoasa Viorica?” El zice: „Da”. Ea nu răspunde nici da nici nu. Omul cu tricolor pe piept n-are decât să constate că nu s-a întrunit o condiție prevăzută de lege și nu pronunță căsătoria, indiferent cât de mare e dezamăgirea lui ginerelui. Constantin rămâne holtei din lipsă de cvorum.

Situația 2: Costică se prezintă cu tot alaiul de nuntă la Primărie, răspunde „da”, când e întrebat. Dar Viorica stă acasă și nu vine deloc la respectiva ceremonie, la ora fixată. Constantin depune o lăcrămație, în care arată că la cununie au fost prezenți 4 socri, 2 nași, 3 mătuși, 8 verișori și numeroși vecini. Curtea cere renumărarea nuntașilor. În final, căsătoria e încheiată, întrucât se constată existența unei largi susțineri populare, și ar fi nedemocratic să decidem altfel.

De șapte ani ne-au împuiat capul cu cele mai pedante probleme constituționale, de am ajuns să știm cele mai multe paragrafe din textul ăla anost. Și-au dat ochii peste cap a dezgust la orice mitocănie a lui Băsescu, de ai fi zis că Voiculescu purta butoni și eșarfă asortată de pe vremea uniformei albastre de securist. Au convins milioane de pensionari să se declare scandalizați că nu se respectă separația puterilor în stat, inamovibilitatea judecătorilor sau suveranitatea deciziilor Curții Constituționale.

Ca să-l taxeze mai bine pentru porumbelul scăpat despre Regele Mihai, au creat o întreagă generație de hipsteri regaliști. De pildă, Mihai Bendeac a scris pe buletinul de vot că vrea „monarhie constituțională”. Deci după ce s-au convertit la monarhie foștii comuniști ai lui Iliescu din 90, apoi hipsterii lui Nicușor Dan, acum regele a devenit cool și pentru cocalari!? Sper să nu se meargă mai departe cu spiritul ăsta de turmă și să devenim o națiune de băutori de ceai la oră fixă, doar ca să ne delimităm de whiskeyul cu gheață prezidențial.

Și la ce s-a ajuns după atâta grijă pentru etichetă? La momentul în care, după încă un eșec de pomină, puciștii și susținătorii lor își arată adevăratul caracter de ciomăgari. Deja, ceea ce se discută între ei, e dacă USL va fi la înălțimea așteptărilor și va face cumva ca referendumul să nu fie valid: prin Curtea Constituțională, prin Parlament, printr-o Ordonanță de Urgență, prin orice. Suporterii se întreabă dacă Ponta va avea suficient „curaj” să facă o asemenea execuție sumară, riscând „un mic scandal de la UE”, dar să rezolve problema.

I-am explicat cuiva că neajunsul și norocul nostru e că nu trăim pe banii noștri. Că banii pe care îi colectăm din taxe nu ne ajung să plătim salarii și pensii, așa că trebuie periodic să ne ducem și să luăm notițe de la unii, cărora nu le plac revoluțiile făcute pe banii lor. Vor să fim mai puțin pitorești, mai previzibili și mai plicticoși. Mi s-a explicat că suntem un activ prea important pentru Europa, ca să renunța la noi, că o să ne accepte cu toate ciudățeniile noastre și că eliminarea lui Băsescu ar aduce pacea socială, deci abuzul ar fi binevenit.

Desigur, dacă am fi avut petrolul și gazele rușilor, sau creditori mai puțin simandicoși, ca bielorușii, am fi putut să nu ne mai împiedicăm în detalii formale, ca legile. Toți politicienii, cu Băsescu în frunte, ar fi devenit mici Putini. Prietenia cu Marele Licurici, l-a făcut însă pe Băsescu să își pună între paranteze instinctele și să devină un constituționalist scrupulos. Și-a luat, peste ce îi permitea legea, doar atâta libertate câtă i-au dat titularii instituțiilor asupra cărora își extindea influența.

De Ponta și Crin nu s-a prins nimic. De ei chiar că se poate spune că i-a stricat anturajul. Mă uitam seara trecută la primul ministru Victor Ponta și m-am trezit că rămân mut, uitându-mă cu dezolare la desfășurarea și evoluția respectivului personaj. Era tot Ponta ăla micu, pe care Năstase îl aducea la televizor pe post de pionier, pentru că îi cărase servieta la cursuri, dar abia acuma se desfășura. Ceea ce îi lipsește fundamental lui Ponta nu e un doctorat luat pe bune, sunt cei șapte ani de acasă. De obicei, când îți lipsește vreunul din amintiții ani, viața îți dă niște palme usturătoare, aducându-te, până la o vârstă oarecare, în rigorile ei. Mă uitam la omul care vorbea pe sticlă, între zâmbete mânzești (cârlan, deh), cum arunca jignirile în stânga și în dreapta și realizam siderat că genul ăsta de obrăznicie n-am mai întâlnit. Cuvântul reținere nu mai există în universul micului leu zbârlit de jucărie (dacă tot a adus în discuție referirile zodiacale despre scorpioni pe la mitinguri). Cel mai mult mă întristează lipsa de cenzură când vorbește despre persoane cu 20-30 de ani mai în vârstă, sau despre femei măritate. Sunt lucruri elementare. Cum oare ajunge un tânăr până la 40 de ani? fără ca viața să îl pună la punct, pentru mine e un mister.

Într-un fel și Ponta și Crin îi reprezintă pe „cei vii”, în sensul de „cu sânge în vene”, și vor merge până în pânzele albe, ca să ne arate celorlalți că suntem morți. S-a destrămat toată poleiala, căci sub pedanteria cu care mandatul prezidențial a fost tocat pe toate părțile era o uriașă ipocrizie, o mare necinste sufletească a dublei măsuri. Și cei mai mari partizani ai renunțării la rețineri sunt azi cei mai filistini de pe vremuri.

Mai nou, toți s-au transformat în niște versiuni politice ale lui Mircea Lucescu. Se dezbate înfrângerea mai ceva ca la Ovidiu Ioanițoaia. Se renumără populația, se cer rezultatele de la recensământul, de care s-au ascuns, să nu le fure Emil Boc CNP-ul. Oricât ar lungi Dan Șova Procesul Etapei, realitatea e că mingea a intrat în plasă, dar arbitrul ridicase fanionul. Victor Ponta s-a crezut Serghei Bubka, s-a proptit în prăjină, ca într-o țeapă, a sărit frumos, dar a sărit pe sub ștachetă. Știa unde e pusă ștacheta când a început să alerge, nici nu-l obligase nimeni să promită că va sări, ce folos are acum să mai măsurăm prăjina sau să ne rugăm de public să facă gălăgie, că poate săritura se va valida, pentru că e cea mai bună săritură a lui Ponta din istorie? Ideile cu trecutul din nou prin Parlament, poate și cu o Ordonanță de Urgență, sunt copilării, pe care nici Ponta nu le susține în presa internațională.

Dar argumentul suprem care se aduce în favoarea abuzului e o presupusă stare pre-revoluționară. Poporul nu mai poate aștepta, nu mai suportă. În realitate, singurii presați, nerăbdători și fără nervi să mai aștepte sunt marii borfași politici, singurii pentru care prelungirea mandatului unui președinte, fără puteri executive, cu un an, era un capăt de țară. Prin neprezentare, cei 10 milioane nu au arătat că sunt de partea lui Băsescu, firește. Dar au semnalizat tocmai asta: „îl mai putem suporta un an jumate, nu ni se pare o chestiune atât de presantă, încăt să merite efortul de a ieși din casă până peste drum, nu ni se pare o prioritate”. Și, nota bene, fără prelungirea cu patru ore a programului și fără autocarele lui Dragnea, Oprișan și Mazăre, cifra prezenților nici n-ar fi sărit de 40, rămânând mai curând la o treime proporția celor care au votat Da.

Pentru George Orwell, libertatea e să poți spune că 2+2 fac 4. „Restul vine de la sine.” Pentru USL 7,2 milioane sunt mai multe decât 5,5 milioane. Pentru PD-L, 7,2 milioane sunt mai puține decât 11 milioane. Peste șapte milioane (nu opt, cum umflă din condei Ponta) sunt un număr uriaș, dar tot o minoritate. O minoritate mare, dacă doriți. Se poate spune că referendumul a fost validat cu o largă minoritate. În politică se poate spune orice. Și matematicienii cei mai rafinați jonglează cu paradoxuri, numai că paradoxurile nu țin și când vrei să cumperi ceva la piață. Acolo e mai important cursul euro și aritmetica elementară, nu matematicile superioare.

În 2009, pe vremea asta, Mircea Geoană încă se proclama președinte al României și amenința cu tribunalul. Viorel Hrebenciuc făcea dezvăluiri despre flacăra violet. Partidul era strâns unit în jurul lui Geoană și făcea lăcrămații la Curtea Constituțională și la alți judecători. Nu avea să treacă mult și partidul avea să se dezmeticească din „matematicile superioare” și să treacă la aritmeticile elementare, iar apoi să devină strâns unit împotriva lui Geoană. Sărmanul om era tratat ca un loser, chiar de cei care (Ponta included), și după anunțarea rezultatelor, spuneau că de fapt a câștigat.

Anul acesta, în rolul de păcălici al lui Mircea Geoană a fost distribuit Dan Șova. În lumea lui Dan Șova încă se țopăie peste pragul de 51-52%. Victor Ponta poate să iasă și să mulțumească tuturor, bazându-se pe datele certe ale lui Dan Șova: „Am câștigat! Este victoria mea, în aceeași măsură cu este și victoria lui Crin!”. Dar n-o face, începe să se trezească și o dă pe matematici politice.

Politic, Traian Băsescu a fost demis!”, ne anunță fără să pufnească în râs Victor Ponta. În traducere liberă, metaforic, Traian Băsescu a fost demis. Juridic, va fi președinte și în 2014 și va desemna premierul după alegerile din noiembrie 2012. Pe oricine numai pe mine nu.

Diferența dintre politic și juridic e ca diferența dintre teoretic și practic. Politic, Vila Dante e a poporului. Ipotetic, e a lui Traian Băsescu. Practic, poporul intră în vilă doar în ziua în care i-o descuie Victor Ponta. A cui e vila?

Într-o țară de cultură occidentală, ora 23 ne-ar fi adus vestea a trei retrageri din viața publică. Traian Băsescu, Crin Antonescu și Victor Ponta ar fi anunțat electoratul că lasă locul altora, pentru că nu mai au suport popular, pentru că nu mai pot oferi un proiect pozitiv, la care să subscrie mai mult de jumătate dintre români.

Desigur, nu se va întâmpla asta, deși toți trei au promis fie răspicat, fie sugerat, că nu pot rămâne fără susținere în joc. Uitați promisiunile, toți trei vor rămâne, detestați de hălci mari de populație, disprețuiți, dar mândri nevoie mare să fie cu câteva procente mai puțin urâți decât celălalt. Și asta pentru că în jurul lor e un deșert, nu există generații care să facă schimbul. Există copii palide și clone mai obraznice, dar prea puține variante practice. Pe ăștia îi avem, cu ăștia vom defila.

Ne-am întors așadar fix în situația în care eram cu o lună și jumătate în urmă. Ne-a costat câteva procente din puterea de cumpărare a leului, câteva miliarde pentru organizare și propagandă, mare parte din credibilitatea noastră internațională s-a evaporat. Suntem comparați cu state vesele din America de Sud, dar Crin Antonescu ne anunță că „a fost o zi mare”. (S-o fi trezit el devreme și i s-a părut lungă ziua.) A meritat tot efortul?

Într-un fel, admiratorul dictatorilor comuniști și al revoluționarilor patetici, Victor Ponta, ne-a oferit o mostră de comunism în orânduirea capitalistă. Căci Petre Țuțea numea comunismul „cea mai mare aflare în treabă a omenirii”. O lună de zile am avut un asemenea comunism de Disneyland. A meritat?

Probabil Dan Voiculescu nu e foarte fericit nici el. Angajații săi, cu fețe plouate, au tot încercat să arunce vina pentru ineficiența trustului, pe unguri. Data trecută erau românii, care muncesc în străinătate, și trimit în țară, de câteva ori mai mulți bani decât dă statul pentru alocațiile copiilor. Niște trădători de țară. Cetățenii români de etnie maghiară, și ăia, niște venetici, ne-am răcit gura de pomană cu ei. Trebuia să fi făcut o televiziune și-n limba lor, să fi concurat Duna TV!

Atâtea investiții în flașnetari și zero rezultate. S-au zbătut, au încercat să dea prezență de 50% la ora zece seară, doar doar or mușca gălușca susținătorii președintelui și nimic. N-or mai fi fost ei ciuruiți, dar oamenii lui Nea Viorică Hrebenciuc iar n-au avut noroc, chit că l-au transferat pe ultima sută și pe magicianul Aliodor Manolea.

Ce-o să se facă Radu Tudor și Mircea Badea, dacă la manipulări n-au fost buni?

http://www.youtube.com/watch?v=TD1year133o&feature=relmfu

E drept, că nici Traian Băsescu n-ar trebui să se umfle în pene. Poporul l-a tratat în cel mai bun caz cu lehamite. Îl lasă să-și termine mandatul, dar fără glorie.

cum stăm cu cifrele
Înainte de prefigurarea rezultatului am avansat niște cifre, care ar fi însemnat victorie sau înfrângere politică pentru Băsescu. Spuneam că un scor de prezență de 30-35% ar fi fost o adevărată victorie, ar fi însemnat că poporul a răspuns chemării sale la boicot și le-a trântit ușa în nas lui Ponta și Crin. În schimb, dacă prezența e undeva între 40-45%, spuneam, adică în limitele unei prezențe tipice, boicotul a fost doar o șmecherie, cei care au boicotat sunt mult mai puțini decât indiferenții și neafiliații. Băsescu câștigă decizia în acest caz, dar pierde onoarea. Are două milioane și jumătate mai mulți oameni, care au votat pentru demitere, decât cei care au votat pentru înscăunare.

Desigur, din participanții la vot ar trebui scăzuți cei care au votat NU. Rezultă cu aproximație că 39-40% din populația țării îi cere demisia lui Băsescu. Enorm, din punct de vedere numeric, circa 8 milioane, dar procentual nu departe de bazinut tipic electoral al USL.

Restul e șovinism iresponsabil, nu poți scoate în afara bilanțului românii de orice etnie și din orice regiune a globului, care nu voteaza cum îți convine ție, cum a făcut în discursul de la ora 23 Crin Antonescu. Încă o dată a dovedit că pentru el e o pălărie prea mare chiar și interimatul de „președinte al tuturor românilor”. Cu atât mai mare rușinea televiziunilor, care au ales să îl difuzeze pe el la ora la care vorbea simultan cu un președinte ales și reconfirmat de vot (fie și printr-un viciu de procedură). Rolul său de interimar era unul doar funcționăresc, temporar, cum ar fi fost ca în 2007 să-l fi văzut pe nea Nicu Văcăroiu ținând discursuri noaptea peste președintele reconfirmat? Cu gestica lui grandilocventă, inerimarul părea, cât vorbea într-o fereastră, peste sonorul din cealaltă jumătate de ecran, că a apărut doar ca să traducă pentru surdo-muți discursul lui Băsescu.

pe cine a refuzat majoritatea românilor

Dar să ne întoarcem la cifre. Nu știu la ora la care scriu, dacă listele suplimentare ale lui Dragnea, Oprișan și Mazăre au creat o răsturnare de situație. Sau dacă Dan Șova a fost trimis să comunice victoria, pentru că se bazează pe ceva sau doar pentru că nu are ce credibilitate să piardă. Cifrele parțiale pe care le am spun că 53-54% dintre români nu au luat parte la referendum. Nici chiar Băsescu nu poate pretinde că toți aceștia au boicotat în mod activ referendumul la chemarea lui.

Totuși, pe cine au respins acești ne-votanți? Tehnic, riscul respingerii și-l asumă cel care pune o întrebare sau lansează o ofertă, ca atunci când inviți o domnișoară la dans. Deși foarte multă lume a înțeles greșit, la referendum nu se măsura popularitatea președintelui Băsescu. Popularitatea, de fapt e pentru participantele la concursuri de frumusețe, nu e motiv de întrerupere a unui mandat. La urne, românii au fost chemați de echipa Ponta și Crin și întrebați dacă sunt de acord cu decizia Parlamentului de a-l demite pe Traian Băsescu. Neparticipând, electorii pot transmite mesaje multiple: fie că întrebarea e inoportună sau nefondată. De pildă, eu pot să nu-l mai agreez pe președinte, dar consider că alungarea lui nu e o prioritate națională sau că motivele juridice („încălcări grave al Constituției”) nu se susțin prin probe („dincolo de o îndoială rezonabilă”, cum ar spune americanii).

Pe buza validării referendumului, Băsescu scapă oarecum ca OJ Simpson. L-a văzut lumea fugind de la locul faptei, dar jurații nu se pot pune de acord că e vinovat, prin urmare, în lipsa unanimității e declarat achitat.

Lăsând baltă temporar problemele guvernării (de care oricum se ocupau în proporție de 25% din timp, potrivit lui V Ponta), tandemul Ponta și Crin ne-a pus în față o întrebare. Riscul refuzului le aparține, după cum le aparține și perspectiva gloriei, care i-a motivat. Susținuți de o echipă de zgomote, cei doi ne-au convins că nu guvernarea, ci răzbunarea e problema numărul unu a națiunii. Și chiar au sărit puțin peste Constituție spunând că simt fără greș că poporul le va da dreptate, că doar o mână de oameni îl mai pot răbda pe Traian Băsescu încă un an și jumătate. Ei bine, acei „o mână de oameni”, care îl mai puteau răbda, fără să-l iubească, pentru care demiterea nu era o prioritate și nu merita nici efortul de a ieși din casă, s-au dovedit fix majoritatea populației. Nu înseamnă că Traian Băsescu a fost reconfirmat, reales sau re-legitimat. Pur și simplu, cei mai mulți români au ridicat din umeri la întrebarea lui Ponta și Crin și și-au văzut de viață, lăsându-l tacit pe Băsescu să-și termine mandatul.

de ce Băsescu a fost răul mai mic

Acum doi ani, când Victor Ponta intra în guvernul Boc, Băsescu era suportabil. Tot suportabil părea și când îi încredința mandatul de premier. Ce a intervenit între timp? Singurul eveniment major a fost atacul de panică declanșat între greii din politică, după arestarea lui Adrian Năstase. Sistemul s-a mobilizat ca un arici.

Desigur, Băsescu însuși e produsul Sistemului cu majusculă. Acel sistem pe care nu-l vom vedea dispărut în decursul vieții noastre, creat pe relațiile și resursele acumulate din 48 încoace. Nu îl vom vedea dispărut, dar îl putem vedea slăbit. Există soluțiile de durată, care sunt mai ales individuale: cum ne construim, cum ne educăm, câtă libertate ne luăm, ce ștachete morale ne impunem. Dar mai există și trei antidoturi pentru răpunerea sistemului.

1: capitalism (competiție netrucată de intervenția statului). De el pier lent băieții sistemului, pentru că nu știu să lucreze nefavorizați, nu știu să fie inventivi sau să creeze produse și servicii pe placul publicului.
2: justiție (predictibilă și echitabilă pentru sărac și bogat, un loc unde să știi că ți se face dreptate sau îți primești pedeapsa). E absolut indispensabilă punctului 1, care are la bază relații contractuale.
3: globalizare (conectarea la instituțiile și piețele internaționale). Includ aici marele noroc al includerii în viitorul proiect federal european și parteneriatul cu americanii, dar chiar cuplarea cu restul lumii globalizate e un ingredient de bază împotriva băieților din Sistem. Alipirea la marile cicluri de producție ale corporațiilor multinaționale înseamnă prosperitate și altă civilizație pentru România (cu neajunsuri, dar cea mai bună opțiune). Exigențele Uniunii Europene și ale SUA în materie de justiție și orice alt aspect al societății, ne pot enerva când și când, dar sunt marea șansă pe termen lung pentru noi. Ieșim din cadrele astea și recădem în barbarie. În starea în care suntem, orice ar deveni posibil, ca în Belarus sau mai rău.

E Traian Băsescu un susținător sincer, din convingere al acestor puncte? Evident că nu. Dar a devenit un excelent susținător de conjunctură al lor. Dintr-o formație oarecum cazonă, a ținut cu strictețe de parteneriatele noastre vestice și a făcut pași mari și pentru primele două puncte, sub influența acestora. Spre punctul 1 a fost mânat, iarăși, mai mult de criză decât de convingeri intime. Dar rezultatele palpabile rămân, cum rămân în închisori primii mari condamnați din lumea politică și financiară.

La antipod, USL s-a manifestat sistematic împotriva tuturor celor 3 puncte. Susțin populisme socialiste, economia de stat și redistribuția resurselor. Sunt pentru o justiție aservită politic și știrbă, ca pe vremea Rodicăi Stănoiu sau a lui Tănase Joița. Iar cu Vestul (e drept că, poate doar din incompetență și pripeală) au reușit să ne strice relația, dând europenilor un pretext să ne cam lase din brațe.

Altfel, să îi dăm ultimul cuvânt marelui analist politic George Carlin, care ne explică teoria boicotului. Dacă stai acasă, poți să te plângi după aia, dacă te-ai dus la vot, să nu te aud!

Cum spunea Traian Băsescu, „numai boul e consecvent”. Pentru flașnetele USL, care spun că neparticiparea la un referendum e refuzul democrației și va duce țara în pragul unui război civil (Victor Ciutacu), iată un Breaking News din 2009, de la precedentul referendum organizat în România. A fost ultimul referendum validat prin participarea populației și cerea reducerea numărului de parlamentari și unificarea celor două camere ale Parlamentului. PSD și PNL au cerut atunci votanților lor să refuze buletinele pentru referendum și să voteze doar pentru președinte. Unii chiar i-au ascultat, alții au votat împotrivă. Vom vedea duminică și câți vor asculta sfatul echipei Ponta-Antonescu, respectiv sfatul lui Băsescu. Va fi o bătălie strânsă, orice e posibil.

Pe mine mă știți, nu ies din cuvântul lui Adrian Năstase. Păi ia auziți ce bine le zicea în 2009:

„Ce vreau sa repet nu e legat de alegeri, ci de referendum. Adica despre acel eveniment inventat de Basescu pentru a deturna campania electorala.”

Eveniment inventat zici? Păi poate la fel vor gândi și boicotiștii din 2012, care nu sunt de acord că răsturnarea lui Băsescu era prioritatea zero a guvernării, înainte de stabilizarea leului, combaterea secetei sau stimularea creării locurilor de muncă.

„Parerea mea despre toata aceasta mascarada o cunoasteti. Asistam la un simulacru de democratie participativa, la un referendum aberant, fara finalitate.”

Deci nu e nicio judecată a poporului, e o mascaradă și un simulacru de democrație participativă. Combate bine!

„Acest referendum constituie o frauda morala, o sfidare la adresa spiritului legii. Traian Basescu s-a folosit de aceasta tema pentru a-si face campanie…”

Am vaga bănuială că și Ponta & Antonescu au sperat într-un val de simpatie populară, cu trei luni înainte de alegerile generale din toamnă. Doar că pocinogul le-a explodat în față, dată fiind reacția total neașteptată a liderilor europeni și americani, precum și a presei internaționale.

„In fata acestei inselatorii pe care o face Traian Basescu pozitia mea nu poate fi decat una singura: nu voi participa la aceasta mascarada; nu ma voi inregistra ca prezent la referendum, nu voi lua cele doua buletine de vot. Ii sfatuiesc pe toti cei care gandesc la fel, pe toti cei care s-au saturat de abuzurile, de prefacatoria si de jocurile murdare ale lui Traian Basescu sa faca acelasi lucru – sa nu participe la referendumul-jucarie al presedintelui-jucator.”

Ca de obicei, adversarii lui Băsescu au ceva din armatele nesfârșite din filmele de categorie B, care se năpustesc asupra personajului principal, care face o fentă, după care îi dă cap în cap. N-au deprins de nicio culoare lupta cu un adversar agil și mereu schimbător. Sigur că nu e o mare onoare să îți schimbi opiniile de la o săptămână la alta, să fii ba de stânga ba de dreapta și aliat, respectiv dușman înverșunat, cu toate partidele inventate: de la PNȚ, PSD, PNL, UDMR, UNPR, PC. Cu toate! Altminteri nici n-ar fi supraviețuit Băsescu și micul grupuscul fidel, într-o junglă de dinozauri.

Firește că e o viclenie să îți arogi simpatia tuturor celor lehămesiți de politicieni, care boicotează prin natura lor. Din convingere, nu din calcul. După cum tot o viclenie erau și sondajele făcute de CCSB-ul Cameliei Voiculescu, din care rezulta că 70-80% „dintre români” abia așteaptă o ocazie să scape de Băsescu. USL-iștii n-au decât să îi convingă. Dacă sunt într-adevăr purtătorii unei voințe populare, dacă parlamentarii au votat „ca reprezentanți ai poporului”, nu au de făcut decât să urnească spre urnele (mobile sau fixe) un singur votant. Un singur votant peste jumătate din adulții români. Îl au? Vom vedea.

Într-un fel, ar fi fost incorect ca votanții pentru demitere să aibă o direcție clară: participarea și votul Da, iar votanții împotrivă să fie divizați între boicot și vot negativ. Nu știu dacă a știut-o de la început, și a jucat o telenovelă de tip „dragă Stolo”, sau ideea i-a venit pe parcurs, dar și Băsescu n-avea cum să nu își dea seama că o asemenea strategie nu ducea nicăieri. Pentru eroism nu se dau medalii în politică. Aici vorbim de cine va pune prim-ministru de acum până în 2016! Cu un leu, care se apropie de 5 lei pe un euro, nu mai e loc de experimente gen Ponta. E treabă serioasă.

Cred că boicotul e ceea ce și merită Traian Băsescu, un supraviețuitor prin excelență, dar fără glorie. Merită să câștige prin neprezentare, pentru că alternativa e înfiorătoare. Dar un vot de reconfirmare poate ar fi un cadou cam mare. Altfel, va fi, sper, distractiv să vedem toate vedetele antenelor, de la Dana Grecu, la Radu Tudor, Val Vâlcu sau Dumitru Pelican, tânguindu-se, țipând, implorând, fiecare după cum le e firea, să iasă lumea la vot. De la prima oră a dimineții, până târziu în noapte. Adevărată distracție! Pentru că e una să aduni în piață rezerviștii lui Dogaru, pensionari necăjiți și un boschetar cu steag, să îi filmezi de la un metru, ca și cum ar fi „poporul” și cu totul altceva să convingi taman „poporul” să te urmeze în drumul tău de înfrățire cu Voronin.

PS: Și știți ce se va schimba după vot? Fix nimic. Indiferent de rezultat, Ponta, Antonescu și Băsescu nu pleacă din politică. Votanții lor vor deveni tot mai înverșunați, iar după alegerile din toamnă vor fi pregătiți pentru noi alianțe.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica