rss
rss
rss

O viziune stranie a unui membru CNA: Valentin Jucan, la discuțiile privind ridicarea licenței OTV

”Ce este mai deranjat este că în pofida încercării CNA de a avea o relație normală cu radiodifuzorii, în permanență am observat din partea Ocram (OTV) această sfidare și neglijență în ceea ce privește Consiliul. Ați ajuns să ne consideraţi niște furnizori de servicii în condiţiile în care licența obținută este un bun al statului, este un drept care a fost câștigat cu greu la Revoluție”

Eu nu-mi aduc aminte ca statul să fi luptat la Revoluție și să fi câștigat ceva pentru stat. Culmea e că amenzile respective nu au fost date pentru obscenități, pentru informațiile fără acoperire, pentru încălcarea vieții private sau a bunului simți. Nu, s-au dat pentru prezentarea masivă a reprezentanților PPDD și propagandă politică în afara campaniei electorale.

De ce ar fi interzis să existe o televiziune de partid? Așa cum există canale numai de pescuit, de teleshopping, numai de modă, numai de fotbal, dacă cineva vrea să se uite de dimineață până seara la Condurățeanu și Tudor Barbu făcând politică la un nivel imbecil, de ce ar trebui să treacă în ilegalitate? Doar ziare de partid și site-uri de partid există, nu?

Cred că OTV va continua să existe, mutat probabil pe frecvența DDTV, oricum țeparul Diaconescu nu avea de gând să își plătească datoriile firmei aflate în insolvență. Deci postul nu dispare, pentru că nefericiții lui telespectatori fideli trebuie cumva ținuți în frâu de cine trebuie. Dar precedentul mi se pare unul periculos, prin invocare principiului cu statul, care ar fi deținător de licențe și de drepturi. Nu, doar oamenii sunt deținători de drepturi naturale, acelea trebuie apărate, nu presupuse drepturi ale statului, câștigate la Revoluție.

Un scoțian, Rupert Wolfe-Murray, scrie pe Huffington Post, despre tembelismul românilor de a nu-și aprecia Revoluția din 1989 la justa ei valoare și despre cum teoriile conspiraționiste, marginale în alte mentalități, au copleșit imaginarul românesc. Sunt lucruri pe care le spun de mai mulți ani și au devenit, iată, evidențe și pentru străini, care n-au nicio datorie de ordin patriotic pentru trecutul acestei țări. Bucuria de tip Cartianu, de a descoperi mici mizerii și penumbre, ignorând semnificația reală a evenimentului, pare o enigmă pentru editorialistul scoțian:

„Ce pare să se fi întâmplat în România e că așa zișii „intelectuali” – mulți dintre ei, educați în comunism – au decis că au fost trădați de revoluția din 1989, pentru că nu a adus o epocă de prosperitate și stabilitate (România a fost condusă de o gașcă de escroci ex-comuniști din 1989). Deci își vor banii înapoi, spunând gălăgios că aceea nu a fost „o adevărată” revoluție. Ca mulți foști comuniști, românii iubesc teoriile conspirației, iar aceasta e cea mai bună dintre ele: revoluția din 1989 a fost organizată din umbră de lideri locali, mână în mână cu serviciile secrete străine. Această explicație le permite românilor să dea vina pe alții (complotiștii, rușii) pentru actualele lor neajunsuri, cam cum dau vina scoțienii pe englezi pentru toate necazurile.

Eu cred că e o mare rușine că românii nu sunt mândri de marea lor realizare din 1989.”

Editorialistul de la Huffington Post crede că problema vine dintr-o definire diferită a conceptului de revoluție. Pentru lumea normală, o revoluție e orice schimbare radicală, bruscă, la care iau parte mase de oameni și care include o perioadă intermediară de haos. Participarea mulțimilor și adeziunea populară sunt elemente care diferențiază o revoluție de o lovitură de stat, o schimbare politică bruscă, prin care un grup, de obicei militar, preia prin forță puterea. Ambele sunt schimbări aproape tehnice, care nu vizează o schimbare în ființa omului sau a comunității.

Singurii, care au o viziune aproape mistică asupra conceptului de revoluție, sunt marxiștii, care văd în revoluție o izbăvire, care se petrece aproape de finalul istoriei. După o revoluție, așa cum e ea teoretizată de marxiști, pacea și armonia se instaurează, la braț cu justiția socială și apariția „omului nou”.

„Dacă aș fi fost școlit într-o țară comunistă, aș fi fost învățat că o revoluție e un nou început, momentul în care lanțurile capitalismului, sclaviei și exploatării sunt rupte și poporul își ia destinele în propriile mâini; totul urmat de o perioadă de înflorire economică și socială. Pentru comuniști, revoluția e marea promisiune: e punctul de cotitură, momentul din care lucrurile încep să se amelioreze, o ridicare spontană a poporului.”

17 decembrie a fost ziua în care în Timișoara s-a tras în plin, cu gloanțe reale, potrivit directivelor cuplului de dictatori.

Nicolae Ceauşescu – Teleconferinţă 17dec1989

Între mulți moraliști s-a propagat ideea că împușcarea soților Ceaușescu e păcatul originar al democrației românești. Desigur, acea zi de Crăciun nu a fost aleasă aleatoriu pentru un proces stalinist, cel puțin ezoteristul Voican Voiculescu înțelegea bine simbolurile creștinilor.

Totuși, eu cred că păcatul originar, care încă poate fi îndreptat, e părăsirea în uitare a revoluționarilor împușcați. Avem un bulevard cu numele ultimului ministru al Apărării al lui Ceaușescu, dar nu știm să numim nici măcar un erou martir. Cunoaștem fiecare silabă din procesul soților Ceaușescu (redifuzat până la tocirea casetei), dar am uitat teleconferința în care ordona să se tragă în plin. Documentul audio nu e inedit, s-a difuzat în 1990, dar nu a intrat în conștiința publică, mulți, care îl descoperă acum sunt uimiți că există.

În cimitirul Eroilor Revoluției din București, pe una din crucile dinspre stradă, e fotografia unui preot, căzut în Revoluție. Spre rușinea mea, nu i-am reținut numele, dar l-am arătat nepotului meu, când am trecut pe acolo. „De ce l-au împușcat pe preot, m-a întrebat?”. Și n-am știut să îi explic exact contextul respectivei tragedii. Nu credeți că ar fi fost o poveste interesantă? Că s-ar fi putut face măcar un film, măcar un documentar sau un reportaj de televiziune, pentru a ști cum s-a întâmplat și astfel încât numele respectivului om să fie fixat în conștiința publică, așa cum toată lumea, de pe tot mapamondul, a auzit de Anne Frank?

Una din cărțile, care m-au influențat cel mai mult în viață, și asupra căreia mi-am tot promis să vorbesc pe larg cândva, e „Țapul ispășitor”, capodopera filosofului Rene Girard. În ea, creștinismul e prezentat ca prima religie în care nașterea unui mit să fie tratată din perspectiva victimei. Deci nu o mitologizare ci, dimpotrivă, o demitizare, prin devoalarea mecanismelor eterne de coeziune socială. Refuzând să cultivăm un mit național al Revoluției, prin cunoașterea și cultivarea părții curate și eterne din acel eveniment istoric, am rămas blocați între mitologii. Ca un suflet chinuit, care bântuie o casă, pentru că nu i se fac anumite rânduieli, care să îi înlesnească trecerea dintr-o lume în alta.
Avem toate detaliile din perspectiva asasinilor și detractorilor, dar ne lipsește în continuare perspectiva victimei. Pentru victime, încă nu vorbește nimeni. Când o va face, vom începe să ne limpezim și să ne revenim.

Un om de peste 90 de ani își dorește ceva și nu sunt nici medicamente nici mărirea pensiei. Chiar dacă vouă personal nu vi se pare ceva de actualitate, gândiți-vă măcar că trebuie să fie ceva important, dacă un bătrân înțelept l-a considerat atât de important, într-un moment al vieții când timpul devine așa de prețios.
E vorba despre trecutul nostru recent și despre păcatul originar cu care am pornit la drum acum două decenii. Pe care și mulți oameni de bună credință au consimțit să-l tăinuiască. Dar nu mă adresez moraliștilor sau celor cu convingeri politice ferme. Mă adresez celor care ar face viral din orice: ar salva toate satele, pădurile și copiii, dacă lucrurile s-ar putea rezolva dintr-un like și-un forward. Celor care cred că Facebook donează un cent dacă postezi mai departe o poză pe wall. Celor care golesc rafturile de CD-uri cu soliste sinucigașe, celor care promit solemn să boicoteze benzinăriile sâmbăta asta, celor care vor să se strângă bani pentru operația micuțului, să nu se exploateze aurul cu cianuri, să nu fie închise site-urile de torrente și caii de la Letea să alerge liberi.
Voi sunteți viitorul! Sunteți o forță și cred sincer că în sinea voastră sunteți oameni cumsecade. Așa că repet, nu vă cer să fiți de acord cu textul scrisorii publice adresate de Neagu Djuvara lui Traian Băsescu. Dacă sunteți cu Băsescu, s-ar putea să vă placă textul, pentru că sunt criticați cei din opoziție, deci o puteți da mai departe. Dacă îl urâți pe Băsescu, iarăși o puteți da mai departe, ca să îi batem împreună obrazul că nu a făcut nimic ca să-i răspundă prin fapte la scrisoare de mai bine de doi ani. Repet, nu vă bateți capul cu ce își dorește Neagu Djuvara, esențialul e că un bătrân de peste 90 de ani își dorește ceva și îl puteți ajuta dând mai departe un link. Simplu, nu?
Cum spuneam, mă adresez celor care vor umple internetul cu citate din Neagu Djuvara după ce vor afla vestea dispariției dintr-un Breaking News. Care vor cumpăra atunci audiobook-urile pentru copii și cărțile de istorie. La ce ar folosi? Putem să îi facem acum o bucurie unui om, care s-a întors în România imediat după Revoluție și a suferit că nu a mai găsit același popor. Dar iată că are tenacitatea de a spera că poporul acela se poate îndrepta pornind de la un act de justiție și memorie colectivă. E o speranță pe care puțini oameni de 20, nu de 90 o au azi.
Pentru că e un om onest, cu spirit și care în aceste clipe s-a gândit la ce le-ar trebui celorlalți, ca să o poată lua curat de la capăt, Neagu Djuvara merită această bucurie ca apelul său să nu se stingă în indiferență.

Dimineata am vazut mesajul lui Dragos Bucurenci pe twitter si seara eram la fantana de la Universitate, unde se adunasera mai multi oameni decat anticipasem. Cam toti erau tineri si foarte tineri, unii aveau amintiri de acum 21 de ani, altii probabil erau copii atunci si au ramas la fel de curati sufleteste pana acum. Aflasera la fel de spontan de pe twitter si de pe Facebook ca la ora 7, pe 22 decembrie se aduna lume sa aprinda o lumanare in amintirea celor mai grozavi si curajosi romani din ultima jumatate de secol.
Pe bulevard erau luminite multicolore, cum n-am fi visat pana in ’89 sa vedem. Dar langa fantana era bezna, asa ca intalnirea parea cu atat mai conspirativa. S-a facut lumina de la lumanari, nu s-au tinut discursuri, totul a decurs decent, ca un moment de reculegere ceva mai prelungit. Mi-a fost tare drag ce pustimea aia care a gasit ragazul pentru acest gest. Cu siguranta nu e totul pierdut.

In Parlamentul Romaniei, spiritul Revolutiei a mai primit o palma dupa ceafa prin votul care ii confirma in functie pe dinozaurii cu mai multe mandate din Consiliul Suprem al Magistraturii. Ramanem pe mai departe captivii unui sistem pe a carui efigie ar trebui sa figureze si judecatoarea Lidia Barbulescu.
Dintr-un parlament inca si mai mare, cel european, a venit o palma inca si mai grea prin absurdul demn de “Ferma animalelor” a lui Orwell. Parlamentul European a respins cererea unor state ca crimele comunismului sa fie tratate egal cu cele ale nazismului. Altfel spus, ca regimul care a produs cam de zece ori mai multe crime decat nazismul sa primeasca aceeasi incadrare.
Raspunsul hartogarilor nedemni din Parlamentul Europei e halucinant: holocaustul a fost o crima cu justificare etnica, deci mai grava decat crimele cu justificare politica ale lui Stalin, Lenin, Mao, Pol Pot sau Ceausescu. Criteriul absolut aberant statueaza Uniunea Europeana ca o organizatie alcatuita pe criterii etnice, pentru care criteriul rasei e mai important decat orice alt argument. “Ideea buna aplicata gresit”, in care au crezut si birocratii europeni trebuie salbata chiar si impotriva logicii de bun-simt.

“Nu se pot compara crimele impotriva evreilor cu cele comise sub regimurile comuniste pentru ca rusii au fost cei care i-au eliberat pe evreii din lagare si fara Rusia probabil ca Germania Nazista nu ar fi fost invinsa.” (Efraim Zuroff, directorul centrului Simon Wiesenthal)

Cum eroii de la Revolutie nu au putut fi atribuiti inca vreunei minoritati de soi, ci au doar lamentabilul atribut de romani, vom continua asadar sa ii comemoram in soapta, pana va disparea si ultimul dintre cei care ne amintim si putem povesti.

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala
5. Contrarevolutia, o tragedie cu accente comice
6. Drumul Securitatii de la conspirativitate catre popularitate

Am incercat pe parcursul acestor episoade sa prezint un punct de vedere personal despre cel mai important eveniment istoric pe care l-am trait. Doar intamplarea a facut ca momentul respectiv sa coincida in plan personal cu trecerea de la copilarie la varsta constienta. Dar chiar daca as fi trait Revolutia la o varsta adulta, sau nu as fi aflat despre ea decat din carti, cred ca tot as fi socotit-o criteriul in functie de care judec felul in care evoluam ca societate. A fost un moment de “schimbare la fata” in toate sensurile, clipa in care am vazut tot ce am fi putut sa fim ca popor.
Am vorbit in episoadele trecute despre solidaritatea dintre oameni, despre efuziunea de entuziasm national, ca despre un moment de sublim. Despre valul de simpatie internationala, chiar de admiratie la adresa Romaniei. Cat de ireale par aceste lucruri azi! Am vorbit si despre claritatea cu care cei mai lucizi dintre romani au exprimat in acele zile si in lunile imediat urmatoare incotro ar fi trebuit sa ne indreptam fara ocolisuri, pentru a reface un destin frant cu 45 de ani in urma. Dar si despre stratagemele la care au recurs tartorii sistemului, cei impotriva carora era indreptata de fapt revolutia. Asocierea mincinoasa, deturnarea de sens, descurajarea participarii, rescrierea istoriei, stergerea memoriei sunt doar cateva dintre stratagemele adoptate de acestia in diferite etape.
Am tinut foarte mult ca rememorarea facuta sa respecte schematizarea propusa in titlul primului episod. Am trecut deliberat peste foarte multe nuante importante pentru ca am convingerea ca nu dezvaluirile ne lipsesc azi, nu detaliile din culise, ci o viziune de ansamblu, o amintire vie, care asigura anticorpii necesari unei societati.
Cand Jean-Marie Le Pen a ajuns in finala prezidentiala, intreaga societate franceza cu vederi democratice a intrat in alerta, vorbind de idealurile unei revolutii de acum doua secole. Cand Vadim Tudor a ajuns in finala prezidentiala, cum a reactionat societatea romaneasca? Intelectualii au invocat valorile neprecizate ale unei Europe, care parea pe alt continent, iar securistii deveniti capitalisti au ales o reactie gangstereasca: l-au linsat pe nebun prin intermediul televiziunilor proprii, unde il promovasera cu nesat. Nu-i vorba, ca si l-au recuperat ulterior, cand a fost nevoie. Dar intrebarea ramane: ce vom face data viitoare cand alt Hanibal ne va bate la portile cetatii?
“We the People”
Ca eveniment fondator al unei Romanii restaurate, Revolutia ar fi trebuit sa aiba aceleasi reverberatii ca actele istorice ale Revolutiei americane, ca Declaratia de independenta sau Constitutia, care incepe cu formula “We the People“. Daca nu s-a intamplat asa e poate si pentru ca “We the People” nu eram tocmai pregatiti. In loc sa cadem de acord asupra unei viziuni etice a binelui comun, am optat pentru consensul linistii propus de Ion Iliescu. O tacere vinovata, care ii salva pe cei mai rai si promitea sa ii scape de batai de cap, de efort si de stres pe cei mai multi.
Targul acesta spontan nu a avut rezultatele scontate decat pentru prima categorie: pseudo-elita comunisto-securista a acaparat rapid centrii nervosi ai societatii, institutiile de forta, resursele financiare si presa. Au construit ceea ce Iliescu a numit “capitalism de cumetrie”, iar Basescu “statul clientelar”. Si cum ei nu sunt atasati in convingeri nici de socialism nici de capitalism pot juca la orice ora in fata perdantilor comedia unei false solidaritati. In functie de preopinent, pana si cel mai de succes capitalist de la noi iti poate vorbi ca un nostalgic care pune flori la Ghencea militar, tot asa cum cel mai scrupulos trepadus comunist are pregatite propriile povesti cu acte teribile de disidenta. (Vi-l mai amintiti pe tortionarul Ristea Priboi povestind cum a fost sanctionat ca a distribuit “Motanul Arbagic” altor colegi din Securitate?)
Invatand rapid sa jongleze cu birocratii europeni, vorbind fluent o noua limba de lemn, comunistii reciclati au compromis orice idee in jurul careia ne-am putea aduna. Au tocat unul cate unul cuvintele din dictionar, ca masinariile acelea care fac hartiile fasii. Iar cand in cele din urma niciun cuvant nu va mai fi convingator pentru a ridica oamenii nici pentru capitalism nici pentru socialism, nu m-ar mira ca aceiasi negustori sa vanda idei cu pretentii anarhiste sau nihiliste. Deja teoriile conspiratiei sunt destul de vandabile. Daca avem deja mari capitalisti dependenti de stat, care se recomanda ca “libertarieni”, de ce n-am face un pas mai departe? Cred cu tarie ca urmatoarea treapta ideologica a acestei caste va fi cea mai vulgara forma de cinism, fara alte cosmetizari. Si ca ne aflam intr-o degringolada a valorilor similara nihilismului ce a cuprins intelighentia rusa pe vremea lui Bakunin.
Daca vom mai dori sa luptam vreodata impotriva lor, nu cu cuvinte ar trebui sa ne inarmam, ci cu criterii morale. Ei pot falsifica aproape tot, dar pentru a face convingator pasul de la morala declarativa la cea exersata ar mai trebui sa aiba si o credinta oarecare, pe care nu o au. Nu pledez aici pentru maximalismul inflexibil, care se dovedeste perdant si chiar inselator de multe ori. Maximalismul acela tradeaza de multe ori tocmai incapacitatea de a traduce in viata reala niste convingeri. Dimpotriva, pledez pentru perpetuarea ideilor Revolutiei intr-o forma vie, care sa le permita sa devina criteriu de evaluare in discursul public.
Cei care s-au alaturat revolutiei doar revoltati de nedreptatea flagranta a existentei castei privilegiate a activistilor, si au sperat la instaurarea unei oranduiri “mai comuniste” decat era sau “cu adevarat comuniste”, au fost printre cei mai mari perdanti ai tranzitiei. Ei alcatuiesc patura tot mai larga a dezmostenitilor, a celor aproape fara resurse si vesnic lipsiti de sansa. Nu impotriva lor avem de luptat!
Crearea unei falii intre intelectuali si popor a fost prima dintre marile diversiuni ale sistemului. Si aici trebuie spus ca instinctele lor au functionat ireprosabil. Nu numarul foarte mare de participanti la revolutie era marea problema a nomenclaturistilor ci jonctiunea dintre forta masei si idei deopotriva pragmatice si valide din punct de vedere etic. Neputand sa contrazica deschis modelul occidental de civilizatie propus ca natural pentru Romania, comunistii au ales sa se lupte cu adversari inchipuiti: mosierii de pe vremea rascoalelor sau legionarii, pe care Iliescu ii identifica in Piata Universitatii. (Interesant ca si Miscarea Legionara, care fireste ca n-avea nicio legatura cu Piata Universitatii, era tot o miscare colectivista si cu aspiratii totalitare, deci e de inteles de ce comunistii au preferat sa pretinda in mai toata propaganda lor ca legionarii ar fi inamicii lor ideologici, ignorand deplin liberalismul sau conservatorismul.)
Si totusi intelectualii au tradat abdicand de la vocatia de a inspira si de a educa restul populatiei. Dispretul fata de idealismul umanist si iluminist se intoarce acum impotriva acestor moderni si post-moderni sub forma unei climat social irespirabil, pe marginea caruia pot doar sa se lamenteze. Intr-adevar, mentalitatea ceausista e cea care ne separa de modernitate. In corpusul ideologic al acestui national-comunism s-au varsat toate izvoarele de gandire reactionara traditionala, de la cel mai primitiv tribalism la cel mai sofisticat discurs identitar. Fiind singura ideologie care a beneficiat de privilegiul de a se propaga necontrazisa suficient de multe decenii e si cea care a instituit mentalitatea dominanta. Intuind ca acest fond mental e si o piata culturala deosebit de ofertanta, au si aparut intelectualii de tanara generatie, adepti ai “marxismului cool”, corporatisti care lupta impotriva capitalismului in afara orelor de program, elitisti americanofobi sau noi protocronisti, care au in fine libertatea de a-si completa arsenalul retoric cu putin antisemitism (se stie doar ca bancile, evreii si spionii l-au dat jos pe Ceasusescu si nu romanii, carora li s-a rapit “sansa” unei autarhii perfecte!). Dupa cum se vede, oferta de idei care sa duca mai departe mentalitatea ceausista si sa o adapteze la vremuri noi e destul de bogata.
In special pe adeptii “marxismului cool” Revolutia Romana ii pune oarecum in incurcatura. In calitatea lor de purtatori ai tricourilor cu Che Guevarra sau ai sepcilor tip Fidel, o revolutie populara ar trebui sa le surada, nu si una care rastoarna exact tipul de societate rezultat din punerea in practica a ideilor imbracate de ei in alte cuvinte. Impostura lor e cu atat mai mare cu cat snobismul de stanga nu ezita sa pozeze intr-o miscare intelectualista alergica la un popor iremediabil inapoiat si necivilizat. In realitate, tipul acesta de oportunist fara caracter stie foarte bine ca tocmai raspandirea coplesitoare a mentalitatii ceausiste e cea care ii asigura o masa critica, pe valul careia se toate catara pentru a-si insusi statutul de elita culturala. Sigur ca piata ideilor trebuie sa fie libera si critica modernitatii capitaliste e nu doar legitima dar si necesara, insa orice radicalism de stanga nu poate fi tratat altfel decat negationismul de tip neo-nazist, in lipsa unei clarificari a pozitiei fata de marile crime ale comunismului, in randul carora trebuie trecuta si reprimarea revolutiei. Pana cand un asemenea gest nu va fi afirmat si asumat, eticheta de “nostalgic” aplicata noilor socialisti mi se pare nemeritat de poetica.
Trebuie asadar sa facem distinctia intre purtatorii mentalitatii ceausiste si manipulatorii ei trecuti si actuali. Intr-adevar “We the People” am raspuns de multe ori dupa ’89 la stimuli asa cum fuseseram invatati prin educatie si propaganda. Dar daca am acuza acum un popor intreg am face nu doar o eroare de judecata ci si nedreptatea de a culpabiliza victima pentru fapta. Inca mai cred ca omul obisnuit, dat fiind ca foloseste metode empirice de evaluare, poate judeca foarte bine chestiunile de politici publice atata timp cat are acces la informatii diverse, prezentate cu onestitate. Bunul simt ramane un instrument cat se poate de eficace.
“alone again, naturally”
A triumfat in cele din urma Revolutia Romana? Iata o intrebare destul de incuietoare. Formal, cele mai modeste dintre cerintele strazii au fost indeplinite. Uneori ma gandesc ca excesul critic ne face sa le acordam nejustificat partida ex-comunistilor. In fond, lumea s-a schimbat iremediabil: poti calatori in cele mai multe capitale de pe continent aratand doar buletinul, care pe vremuri iti folosea ca sa poti cumpara ratia alocata de ulei si zahar, am iesit probabil definitiv din sfera imperiului rus pentru a deveni parte din cea mai mare alianta politico-militara a lumii libere. Cine ar fi sperat in decembrie ’89 ca peste doua decenii vom fi parte a unei uniuni de state, care are premise chiar sa se transforme intr-o confederatie, ca vom avea nu doar un parlament national ales prin vot direct, dar si reprezentanti intr-un parlament si un proto-guvern al continentului (Romania a avut pana acum doi comisari europeni). Sau ca peste un numar neprecizat de ani am putea trece la moneda unica europeana. Pana si cea mai anchilozata si reactionara componenta a statului, justitia, poate fi infruntata acum prin apeluri la instantele internationale, lucru de negandit inainte de 1989. Suntem deseori pe ultimul loc in cadrul Uniunii, dar am plecat de la o realitate tip Coreea de Nord. Si chiar daca presa se afla intr-o stare deplorabila, nu se poate sa nu recunosti progresul inregistrat in ultimii 20 de ani in privinta libertatii de expresie. E drept ca ideile incomode nu pot beneficia de promovare televizata, dar exista macar alternativa mai firava a internetului. E totusi un progres fata de vremea cand Radu Filipescu baga in cutiile de scrisori manifeste scrise de mana, pentru ca masinile de scris erau “amprentate” in evidentele Militiei, iar detinerea de copiatoare complet interzisa. Peste cativa ani am putea vedea infaptuindu-se, intr-o forma sau alta, si reunificarea teritoriala a Romaniei. Daca am trait sa vad rasturnat comunismul, cred ca traiesc suficient sa vad si Unirea cu Basarabia!
Si totusi ne aflam intr-o singuratate colectiva, ca in decembrie ’89. Desi toti politicienii isi datoreaza puterea si chiar privilegiile Revolutiei, nu mai exista niciun partid politic care sa se revendice de la aceasta si care sa ii continue programul prin reforme. Deliberat sau nu, constitutia si actualul esafodaj de legi concura la eternizarea unei stari de fapt si la autentificarea unei oligarhii. Egalitatea in fata legii e ca si inexistenta, la fel cum succesul unei firme nu e decis de “mana invizibila” a pietei, ci de raporturile cu sistemul.
Dezamagirea a produs valuri de emigratie, care au vaduvit Romania de cativa dintre cei mai valorosi cetateni. Dezamagirea politica de dupa mineriada si instalarea deplina a regimului conservator al lui Iliescu a produs primul val de imigratie. Cei plecati atunci traiesc si astazi in America sau Canada, sunt persoane bine educate, care inca mai citesc presa romaneasca pe internet si scriu comentarii pline de ciuda pe forumuri despre o Romanie pe care o simt incapabila sa reintre in normalitate. Dezamagirea economica a produs, un deceniu mai tarziu, al doilea val de emigratie, cu adevarat masiv. Plecarea lor e un protest indirect: sunt o parte dintre romanii cei mai muncitori si mai cu initiativa, care blameaza astfel un tip de organizare care nu le lasa nicio sansa. Sunt sfidarea suprema la adresa unei clase politice demagogice si incapabila sa schiteze un proiect national.
Cei ramasi avem si alta posibilitate decat sa ne macinam in razboaie fara miza. Trebuie doar sa ne inarmam cu capacitatea de a distinge intre bine si rau si sa ne exersam constant aceasta capacitate. Iar Revolutia e unul din momentele in care binele a stat limpede in fata raului, cand fie si pentru putin timp curajul a biruit lasitatea.
Evreii duc turistii la Zidul Plangerii si la Yad Vashem: “Uite, aici a fost o parte din trecutul nostru si asa ne amintim de cei care l-au aparat”. Noi ducem turistii la Casa Poporului. Ce spune asta despre noi? “Uite, ne-am lasat condusi un sfert de veac de un analfabet cam balbait, care ne-a pus sa facem asta. Nu prea ne place si nici nu stim ce-am putea face cu ea, dar uite cat e de mare!” Probabil ca vom incepe sa ne respectam abia cand vom duce turistii straini sa vada cimitirul de la Eroii Revolutiei ori un monument al memoriei, presupunand ca am fi capabili sa construim asa ceva, si le-am spune: “Acestia au fost cei mai curajosi si mai demni dintre noi”.

Cu niste ani inainte ca Zidul Berlinului sa fie daramat, un inalt ofiter KGB fugea in Occident si avertiza lumea libera ca valorile ei sunt in pericol de a fi corupte din interior, prin cultura de masa, sistemul educational, presa si agentii de influenta infiltrati in diverse domenii. Dupa estimarile lui Yuri Alexandrovich Bezmenov, doar 15% din eforturile depuse de KGB vizau operatiuni asociate in mod curent cu activitatea unui serviciu secret. Restul de 85% din resurse era alocat schimbarii de mentalitate, printr-o forma de razboi psihologic. Etapele erau in numar de patru: in prima etapa (demoralizarea) care are nevoie de 10-15 ani, obiectivul e obtinerea incapacitatii de a analiza si de a corela datele concrete din realitatea cotidiana. In etapa a doua etapa (destabilizarea), care are nevoie de 2-5 ani, sunt vizate economia, relatiile externe si armata. Cea de-a treia etapa (criza) poate fi de mai scurta sau mai lunga durata. Daca acestea sunt indeplinite, urmeaza etapa finala, denumita normalizare, in cadrul careia controlul e exercitat pe termen indefinit. Daca adunam perioadele maximale enuntate, ne aflam acum la finele celor doua decenii necesare deerularii unei operatiuni de demoralizare si destabilizare.
Cum va arata perioada de “normalizare” de dupa “criza”, depinde doar de masura in care ne vom pastra discernamantul. Si vom ramane cu mintea intreaga doar punand pret momentele de demnitate din istoria noastra. Si refuzand defetismul in fata celor care reprezinta trecutul. Cinismul poate fi infrant de inocenta, de aceea vreau sa inchei acest remember cu un cantec din copilarie, rescris de Mircea Florian:

Fara speranta, totul e pierdut,
Podul de piatra trebui refacut,
Vom face altul, pe mal in jos,
Altul mai trainic si mai frumos…

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala
5. Contrarevolutia, o tragedie cu accente comice

alianta dintre patricieni si pretorieni
Spuneam in episodul anterior ca, in primii ani de dupa Revolutie, institutiile militarizate ale lui Ceausescu au strans randurile in jurul fostilor comunisti. Ralierea s-a facut spontan, in primul rand din frica si din presimtirea unui interes comun de lunga durata. Confruntati cu o revolta spontana, care avea simpatia unanima a populatiei de rand, devenea destul de previzibil ca “pretorienii” vor avea de dat socoteala pentru violenta represiunii si chiar pentru restul crimelor comise in deceniile de dinainte, la fel cum activistii Partidului, “patricienii”, aveau de justificat o dictatura de jumatate de secol. Acestia din urma insa au fost capabili sa produca prin fesenismul lui Iliescu o platforma politica salvatoare pentru ambele categorii.
Noua platforma politica folosea prejudecatile si spaimele diseminate in randul populatiei in decenii de propaganda necontestata si ridica paturile cele mai defavorizate, ca resurse si educatie, chiar impotriva ideilor care insufletisera Revolutia. Pe scena geopolitica, noua echipa, a “patricienilor” din activul PCR, opta pentru o reintoarcerea tacita la servitutea fata de interesele Moscovei, care fusese totala in primul deceniu de comunism romanesc. Desi atat in Armata cat si in Securitate fronda anti-sovietica a lui Ceausescu era ingredientul incitatoriu cel mai gustat, ambele clase de pretorieni au acceptat sa puna intre paranteze sloganurile national-comunismului si au sustinut ambiguitatea profesata de echipa lui Iliescu in privinta optiunii Est-Vest ca model cultural.
Miscarea CADA (un comitet pentru democratizarea armatei) a fost inabusita in fasa, singura victorie notabila fiind inlocuirea din fruntea Ministerului Apararii a unui asasin cu apartenenta certa la KGB/GRU (Nicolae Militaru) cu un alt asasin din timpul Revolutiei, (Victor Atanasie Stanculescu) si el cu legaturi in zona serviciilor secrete, dar neprobate. In Securitate nicio miscare similara de reinoire nu a iesit la suprafata. In schimb, s-a optat pentru o cale mult mai anevoioasa dar de succes, mizand pe stergerea memoriei colective si rescrierea istoriei.
un scurt istoric al Securitatii
Un securist scapatat (mai exista si asa ceva!) isi amintea recent intr-un interviu cat de tulburi erau pentru el si colegii lui primele luni de dupa ’90. Nu stiau prea clar daca vor fi trasi la raspundere ori, din contra, recuperati de noul sistem intr-o forma sau alta, iar pe strazi se scanda: “Securistii-n mina, sa ne dea lumina!”, isi aminteste Nicolae Camarasescu. Dar care era originea acestei institutii si ce o facuse atat de detestata in randul oamenilor?
Veniti de peste granita, impreuna cu trupele Armatei Rosii in 1944, cei care au transformat Siguranta in Securitate nu se deosebeau foarte mult de restul agentilor Comintern, desi erau ceva mai specializati. Conspirativitatea si secretomania erau traditii pastrate de comunisti din perioada ilegalista, pe cand visau la rasturnarea ordinii de drept prin orice mijloace. O sumedenie de lideri comunisti au trait intreaga viata sub identitati false, urmand o agenda perfect opusa celei afirmate in public: de la Vladimir Ilici Lenin (nascut Ulianov), la Iosif Visarionivici Stalin (Djugasvili), la Leon Trotki (Lev Bronstein) sau Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Valter Roman (Erno Neulander) si nenumarate alte exemple. Pseudonimul trebuia sa ascunda originea purtatorului (evreiasca sau din regiuni mai indepartate ale imperiului rus), implicarea in diverse acte antisociale pentru cei urmariti de autoritati sau pur si simplu sa asigure un “nume de scena” cu rezonanta (Stalin provine de la cuvantul “otel”).
In tarile Europei de Est acesti agenti de influenta ascultau cu sfintenie de ordinele comisarilor sovietici si de directivele secrete ale NKVD. Documente a caror autenticitate nu a fost inca infirmata de nimeni, directivele NKVD, gasite in mai multe tari rasaritene, detaliau un plan in 45 de puncte de destructurare a organizarii unei tari si de infeudare fata de Moscova. Directivele prevedeau instituirea unor foruri de conducere de fatada, fara putere reala, compromiterea si anihilarea opozitiei si a elitei, falimentarea micii proprietati taranesti si a oricaror forme de independenta economica, promovarea unei administratii corupte si santajabile, degradarea sistemului de invatamant prin inversarea criteriilor de admitere si promovare etc. Cum spuneam, e inca greu de dovedit daca directivele NKVD sunt un document autentic ori fals, dar efectele urmarite au devenit de multa vreme o realitate.
In primii ani ai ocupatiei sovietice, operatiunile specifice Securitatii au fost derulate de Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu (alias Burah Tescovich). In cadrul acestui minister exista o asa zisa Brigada Mobila, codusa de Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), care imita structura stalinista SMERSH (un acronim care continea si sloganul edificator “Moarte spionilor!”). Nicolschi era el insusi un spion ratat, arestat in ’41, la doar cateva ore dupa ce patrunsese in Romania, tara a carei limba o invatase aproximativ pentru a putea derula misiunea incredintata.
Abia in august 1948 e emis un decret de infiintare in cadrul MI a unei institutii distincte, Directia Securitatii Statului, condusa de Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko). Teohari Georgescu a fost considerat de colegii lui prea bland, iar pentru a se disculpa acesta aminteste ca in timpul mandatului sau au fost arestati 100.000 de “dusmani ai poporului”. Succesorul sau ca ministru de interne, Alexandru Draghici, scoate DSS din subordinea Internelor. Cazut si el in dizgratie si inlocuit in Comitetul Central chiar de Ion Iliescu, Draghici e acuzat de echipa lui Ceausescu de abuzuri si i se atribuie alte 80.000 de victime. Ambele cifre sunt cat se poate de aproximative, securistii insisi recunoscand in diverse ocazii ca nu au o evidenta stricta a arestatilor sau decedatilor din sistemul penitenciar. De fapt, evidenta era atat de precara incat in acea perioada era inca posibil ca un urmarit sa fie pierdut pur si simplu printr-o schimbare de domiciliu.
In anii marii terori Securitatea a functionat intr-un mod total diferit de ceea ce inseamna acum un serviciu de informatii, avand dreptul sa aresteze, sa ancheteze recurgand fara teama de urmari la tortura si crima, sa supravegheze si sa controleze practic mersul justitiei. Aceasta putere discretionara s-a mentinut sub forma capacitatii de influentare pe toata perioada sistemului comunist si este inca suficient de viguroasa si astazi. Originea primilor capi ai aparatului represiv comunist nu trebuie sa ne induca in eroare: chiar daca modelul de functionare era CEKA, institutie creata si perfectionata in Uniunea Sovietica de Felix Dzerjinski si urmasii sai ca Lavrenti Beria, totusi ea a luat repede o coloratura romaneasca. Incepand cu Alexandru Draghici conducatorii Securitatii au fost cat se poate de roamani, dar au continuat sa aplice schemele de gandire si comportament inventate de rusi si de organismele similare din tari asiatice. Formele de control si persuasiune au devenit si ele din ce in ce mai elaborate in ultimele decenii ale dictaturii, fata de perioada cand trupele de securitate se luptau cu arma in mana cu gruparile de partizani din munti.
Sub Ceausescu, Securitatea a ajuns sa aiba circa 7 departamente distincte. Intentia lui Ceausescu de a readuce Securitatea sub controlul Partidului a reusit doar la nivel formal. Posibilitatea de a calatori, accesul la informatii din strainatate si la informatii sensibile din viata activistilor, eludarea cadrelor gandirii marxiste, o selectie a cadrelor bazata in multe cazuri pe criterii de eficienta si performanta, precum si posibilitatea de a derula activitati economice internationale chiar dincolo de cadrul legal au fost motive pentru care Securitatea a ajuns in anii ’80 sa aiba o putere reala superioara activului de Partid.
Desi angajatii Securitatii se mandresc cu furtul de tehnologie vestica si cu acte de eroism impotriva unor state NATO, si in anii ’80 principala ratiune de existenta a institutiei era apararea dictaturii. Chiar si spionajul, componenta de elita a institutiei, condus de un individ rudimentar si grobian ca Nicolae Plesita, avea ca tinta principala anihilarea elitei romanesti din exil prin atentate cu bomba, scrisori de amenintare sau batai aplicate in plina strada celor fugiti din paradisul comunist. Alteori, persuasiunea lua forme ceva ma blande, chiar hilare. Andrei Plesu povesteste ca securistul care se ocupa de cazul sau l-a avertizat ca occidentalii vor sa strice imaginea Romaniei si ca probabil vor incerca sa ii introduca produse in buzunar cand intra intr-un mare magazin, ca sa poata spune despre romani ca sunt hoti.
Dezvaluirile facute de generalul Mihai Pacepa, adjunct al DIE, au avut meritul de a arata continuitatea colaborarii dintre Securitate si KGB, incalcari ale drepturilor omului si implicari in terorismul arab. Totusi, desi multi securisti inca il urasc de moarte pe Pacepa, trebuie subliniat ca acesta fusese la randul lui partas la actele criminale ale institutiei din perioada stalinista si ca dezvaluirile sale sunt nesistematice si se mentin intr-o zona a cancanului, incapabil sa descrie adevarata natura odioasa a regimului.
In momentul declansarii Revolutiei efectivele Securitatii pot fi estimate la peste 15.000 de ofiteri, care dispuneau de 23.000 de luptatori in cadrul trupelor de Securitate si de o retea activa de circa 400.000 de informatori. Estimarea facuta mai recent de generalul Pacepa e inca si mai ametitoare. Pacepa sustine ca fiecare dintre cei 15.000 de ofiteri ar fi trebuit sa aiba 50 de colaboratori (din randul PCR) si 50 de informatori (nemembri PCR), iar ofiterii de Militie ar fi fost obligati sa lucreze la randul lor cu aproximativ 150 de asemenea surse, ceea ce ar face ca numarul colaboratorilor sa treaca de 2 milioane.
matrioska, inmultirea serviciilor secrete
Dupa modelul papusilor rusesti, structurile redenumite ale Securitatii s-au inmultit dupa 1989. Daca actiunile din timpul Revolutiei sunt mai greu de marturisit, fiind inca fapte penale neprescrise, exista relatari ale altor fapte care atesta ca securistii lucrau organizat inca din primele zile ale lui 1990. La vedere, bodyguarzii lui Ion Iliescu din zilele Revolutiei, condusi de Dumitru Iliescu, vor constitui SPP, care lua locul Directiei a 5-a, oficial la inceputul lui februarie ’90.
Primul serviciu secret post-decembrist in toata puterea cuvantului a fost creat de Gelu Voican Voiculescu, unul dintre cei trimisi de Iliescu sa se ocupe de executia lui Ceausescu. Structura creata de Voican Voiculescu in cadrul Ministerului de Interne includea o multime de fosti securisti prea compromisi chiar si pentru viitorul SRI. UM 0215, sau “Doi si un sfert” cum a devenit ea cunoscuta, era condusa de Dan Gheorghe si derulase actiuni de diversiune inclusiv la manifestatia din Piata Universitatii. Cu denumirea schimbata in UM 0962 si apoi in Directia Generala de Protectie Interna (DGIPI), serviciul secret al politiei contine in continuare o arhiva exploziva si propria retea de agenti de influenta raspanditi in presa. DGIPI reprezinta o miza atat de mare incat nu mai putin de trei ministri au fost rapusi in luptele de putere pentru controlul ei in ultimii doi ani.
Mihai Caraman, un spion galonat de misiuni in statele NATO pe timpul lui Ceausescu, era desemnat tot in februarie 1990 sa infiinteze Serviciul de Informatii Externe. Dezvaluirile de presa despre ispravile retelei Caraman, ofiter decorat de KGB, si presiunile publice facute de conducerea NATO l-au determinat pe Ion Iliescu sa il inlocuiasca la conducerea SIE cu generalul Ioan Talpes, un istoric crescut sub pulpana lui Marin Ceausescu.
Un alt participant la procesul lui Ceausescu, Virgil Magureanu, avea sa reinfiinteze in martie ’90 institutia desemnata ca mostenitoare a Securitatii sub denumirea de SRI. Evenimentul venea in replica la citirea Proclamatiei de la Timisoara, adevarat act de continuare a spiritului Revolutiei si la lansarea protestului maraton din Piata Universitatii. Pentru ascunderea acestei conexiuni securistii au folosit cea mai puternica si mai periculoasa dintre diversiunile din arsenalul lor: conflictul interetnic de la Targu-Mures. Virgil Magureanu a ascuns initial faptul ca predase atat la Stefan Gheorghiu cat si la scoala de la Baneasa, ca avusese gradul de capitan si ca fusesese in colimatorul diviziei anti-KGB pentru intalnirile anterioare Revolutiei cu membri ai echipei lui Ion Iliescu.
Distrugerea probelor a fost o preocupare de capatai a celor ce au preluat arhivele si personalul Securitatii. Fenomenul s-a intamplat inca din timpul Revolutiei si prin inscenari ale altor evenimente violente, ce au permis devastari si sustrageri. La doar doua saptamani dupa cea mai violenta dintre mineriade, in iunie ’90, SRI era surprins in fapt incercand sa incinereze sapte tone de documente in celebrul scandal Berevoiesti.
In afara acestor structuri principale, si alte institutii si-au creat propriile retele informative, cum ar fi serviciul de informatii al Armatei (DGIA) sau cel al Justitiei (SIPA). Acesta din urma a fost desfiintat in urma numeroaselor scandaluri si la presiunea autoritatilor europene, dar uriasul material de santaj, cu informatii compromitatoare despre judecatori si procurori, e inca disputat. In ultima vreme o influenta tot mai mare o are Serviciul de Telecomunicatii Speciale (STS), cu un buget dublu fata de SIE, de pilda. In total, joaca de-a spionii costa bugetul de stat peste 2 miliarde lei noi doar in anul de criza 2010. Cheltuim asadar peste 470 milioane de euro pentru a avea cam de 10 ori mai multi agenti secreti la mia de locuitori decat Marea Britanie, mai multi chiar decat in ultimii ani ai lui Ceausescu, un aparat care apasa serios un buget firav.
securistii, luati prin surprindere de Revolutie
Desi securistii sunt foarte constiinciosi in ultima vreme in rescrierea istoriei, cei mai multi dintre ei nu au fost departe in zilele Revolutiei de “curajul” piciorului in ghips al lui Stanculescu. Cei mai multi s-au internat ori s-au ascuns pur si simplu pe la rude de teama unor arestari sau pentru a nu fi linsati de populatie. Unii au avut norocul de a se afla in preajma evenimentelor, iar versatilitatea specifica meseriei le-a permis sa se integreze cu mult talent in peisaj. De pilda, cand coloana de revolutionari s-a indreptat catre televiziune, traseul trecea si prin Piata Dorobanti unde, pe intrarea Bitolia, in inima cartierului rezidential, isi avea domiciliul obligatoriu Mircea Dinescu. Cei de pe tanc si-l amintesc pe Dinescu incadrat de securistii care trebuiau sa-l pazeasca, alaturandu-se coloanei ce mergea la Televiziune.
Tot la locul potrivit s-au aflat si cei din dispozitivul de paza al Comitetului Central. Pe seama lor, revolutionarii fac haz de necaz cand povestesc ca in CC au intrat trei categorii de revolutionari: revolutionarii intrati sa-l dea jos pe Ceausescu, revolutionarii intrati sa puna mana pe cate ceva si revolutionarii care se aflau deja acolo.
Dar pentru alti securisti Revolutia nu a fost deloc o experienta vesela. In cartea sa, “Mostenitorii Securitatii”, Marius Oprea grupeaza mai multe marturii la cald facute inainte tentativei actuale de rastalmacire a faptelor pentru eroizarea Securitatii. Colonelul Dumitru Burlan povesteste cum timp de mai multe zile 80-90 de securisti au stat ascunsi intr-un garaj din centru unde erau masinile folosite de Ceausescu. Seful spionilor, generalul Nicolae Plesita marturiseste si el starea de perplexitate a colegilor: “Nu ne-am inchipuit ca s-ar putea darama sandramaua asa usor.”
Pe langa aceste puseuri de sinceritate, o si mai mare greutate are marturia data de adjunctul sefului Securitatii Timis, Filip Florescu, in timpul procesului din 1991:

“Eu si ofiterii de contraspionaj de la Timisoara nu am reusit atunci sa evidentiem amestecul strain. Este meritul presei in general, al unor gazetari iscoditori in special, ca au gasit dovezi indubitabile ale amestecului strain in evenimentele din decembrie 1989.”

Cu alte cuvinte, avand la dispozitie intregul aparat de ofiteri si informatori, alertati dupa revolta de la Brasov din ’87, Securitatea recunostea ca nu a putut produce nici macar o dovada de actiune a unor servicii secrete. “Eliberati” de povara de a-si proba afirmatiile, raspandacii din presa aveau sa razbune aceasta situatie oferind “pe surse” si prin insinuari informatiile convenabile citate cu satisfactie de respectivul securist.
Alex Mihai Stoenescu, sau istoria rescrisa chiar de omul Securitatii
Pentru ca fostii securisti sa aiba o istorie pe placul lor era nevoie in primul rand ca martorii evenimentelor sa dispara fizic ori sa fie redusi la tacere prin marginalizare, lucru care s-a intamplat in ultimii 20 de ani. Abia recent au putut fi enuntate pe sleau teorii dintre cele mai insultatoare la adresa Revolutiei Romane. Daca la procesul de tip stalinist al lui Ceausescu intreaga tara a socotit ridicole scuzele cu “agenturile straine”, pentru ca toti stiau ca nu era nevoie de niciun serviciu strain ca sa-i convinga sa il rastoarne pe Ceausescu, astazi aceleasi fantasmagorii sunt vandute pe post de dezvaluiri unui public needucat si mare consumator de tabloide.
Un adevarat performer al teoriilor conspirationiste despre Revolutie (si nu numai) este Alex Mihai Stoenescu. Perseverent si inteligent, inginerul Stoenescu a reusit sa vanda drept credibile teorii care in urma cu doua decenii i-ar fi facut sa roseasca pana si pe generalii care “semnau anonim” in revista Romania Mare. Si, asa cum amintita revista de partid beneficia din plin de toleranta justitiei lui Iliescu si era alimentata cu file din dosare si note informative, nici investigatiile lui Alex Mihai Stoenescu nu s-ar zice ca nu beneficiaza de suportul sistemului. Mediatizarea de care se bucura din partea trusturilor de presa detinute de alti turnatori e cat se poate de insistenta si nici institutiile statului nu stau cu mana in san. Pentru a sustine una din tezele lui Stoenescu, generalul Victor Stanculescu a fost invoit din penitenciar si dus cu alai la sediul unei televiziuni. Dupa stiinta mea, e singurul detinut din Romania care a beneficiat vreodata de un asemenea tratament, deci miza e cat se poate de importanta.
Din palpitantele povesti depanate de Alex Mihai Stoenescu, mai cunoscut securistilor sub numele de cod Gavrilescu, toata lumea iese bine, mai putin poporul roman. Revolutia e pornita de agenti maghiari, care pacalesc cativa huligani romani sa sparga vitrine, scandarile din strada sunt dictate de turistii sovietici, aparent vorbitori fluenti de limba romana, care se deplaseaza in autoturisme lada, securistii nu trag decat din greseala, militarii nu il apara nici ei pe Ceausescu si preiau comanda chiar inainte de fuga acestuia. Cu niste forte de represiune atat de patriotice si de dornice sa vada Romania trecand la democratie te si intrebi cum de s-a mentinut la putere regimul vreme de 45 de ani! Si daca populatia era atat de multumita cu Ceausescu, incat aveau nevoie de agenti sovietici care sa-i pacaleasca sa se revolte, oare de ce nu o fi sarit nimeni sa-l apere in acele zile si nici macar in lunile care au urmat?
“Masele nu fac istoria, asta e o teorie marxista”, ne spune cu emfaza Alex Mihai Stoenescu, pentru a justifica minimalizarea rolului protestului spontan al populatiei. Afirmatia e in buna masura adevarata, numai ca personalitatile reale, care sa exprime ideile revoltei populare, nu inseamna ca nu au existat daca nu au putut trece de zidul mediatizarii selective, ridicat imediat. Cati dintre liderii din strada sau dintre autorii celor doua proclamatii de la Timisoara (din timpul Revolutiei si din primavara lui ’90) au avut sansa macar de a se adresa in mod direct publicului larg?
O observatie inca si mai importanta e facuta de Marius Mioc pe marginea popularitatii teoriilor conspirationiste lansate de Mihai Stoenescu. In primii ani de dupa revolutie, s-au derulat mai multe procese televizate, ce i-au avut in boxa acuzatilor pe membrii CPEx si diversi comandanti ai Armatei si Securitatii. Judecati in stare de arest si cu perspectiva palpabila a unei detentii indelungate, liderii comunisti si securistii s-au aparat cum au putut mai bine, cei mai multi invocand respectarea unor ordine primite. Totusi, nici macar unul nu a avut tupeul de a spune ca a fost parte dintr-o conspiratie care a rasturnat dictatura, dezvaluire care nu doar ca l-ar fi scapat de inchisoare, dar l-ar fi transformat intr-un erou, pentru simplul fapt ca auditoriul avea inca o memorie prea proaspata pentru a fi insultat cu asemenea inventii.
Alex Mihai Stoenescu, care in anii ’80 scria note catre Securitate cu numele de cod Gavrilescu, se adreseaza acum unui public nou, crescut de o presa bine controlata. Mai bine de un deceniu, Mihai Stoenescu a lucrat in biroul de presa al Ministerului Apararii, in cadrul caruia functiona un fel de celula de propaganda a armatei. Evident ca problema participarii armatei la Revolutie era una cat se poate de presanta pentru capii armatei in 1992, cand Stoenescu s-a alaturat respectivului departament, dar teoriile amintite mai aveau de asteptat pentru a putea fi lansate pe piata.
Doua puternice cercuri de influenta au sustinut fulminanta ascensiune a lui Alex Mihai Stoenescu. Primul e o factiune din asa numitul club Trocadero, botezat dupa carciuma unde se intalneau inainte de ’89 eminentele cenusii din GUVR (“un viitor pentru Romania), care ii includea pe Dorel Sandor, Vladimir Pasti, Adrian Nastase, Vasile Secares. Dupa ce l-au consiliat cu mai mult sau mai putin succes pe Ion Iliescu, o parte din membri mai putin notorii ai acestui “think tank” se vor regasi fie in biroul de presa al MApN fie in randul profesorilor experti in imagologie sau manipulare la universitatea fondata dupa revolutie de Secares. Al doilea cerc de influenta e cel creat de “generosul” om de afaceri Sorin Ovidiu Vantu, caruia Stoenescu promite de mai multa vreme sa ii dedice o carte biografica. Volumul ar urma sa arate, dupa dezvaluirile autorului, ca SOV a fost doar victima unui FNI orchestrat de forte oculte si chiar sa documenteze un trecut de disident anti-comunist pentru Vantu, despre care aflam ca participa la revolutie si tragea de limba agenti KGB. Nimic mai palpitant. La urma urmei, daca Stoenescu a fost atat de eficient in rasturnarea perspectivei asupra revolutiei, de ce nu si-ar exersa talentele de imagolog si pentru clienti privati? Influenta gruparii lui SOV l-a adus pe Stoenescu pana in preajma presedintiei sub Emil Constantinescu, iar impreuna cu un alt deconspirat de pe statul de plata al lui Vantu, Varujan Vosganian, a fondat si un partid zice-se de dreapta.
a doua confiscare a Revolutiei
Dupa ce Ion Iliescu a deturnat Revolutia de la sensul ei democratic si explicit anticomunist catre derizoriul unei rascoale indreptate impotriva unui dictator scapat de sub control, asistam acum la a doua operatiune majora de golire de sens a unui eveniment istoric fundamental. De aceasta data, romanilor li se neaga pana si meritul revoltei, fiind doar cobaii unui experiment secret petrecut peste capul lor. Prima deturnare isi propunea o schimbare de garnitura si dezideologizarea, cea de-a doua profita tocmai de disparitia interesului pentru ideile politice. Mult mai comerciala decat prima operatiune manipulatorie, cea de-a doua are si calitatea de a fi salutata si de nostalgicii carora ideea de dictatura nu li se pare deloc reprobabila.
Am amintit mai sus tentativa perseverenta a lui Alex Mihai Stoenescu de a deforma in sens conspirationist istoria Revolutiei. E doar cea mai coerenta si explicita intreprindere de acest fel, dar nici pe departe singura. Cel mai departe a mers Vadim Tudor, care, dupa ce si-a deschis publicatiile catre activisti de rang inalt ai regimului Ceausescu, anul acesta a renuntat la jumatati de masura si a denuntat Revolutia ca pe “o crima anticrestina”. Ceva mai rezervate, alte canale au ales o optica similara din ratiuni comerciale: in plina criza si cu un public fara educatie istorica, nostalgia pentru ceausism se vinde bine si aduce audienta. Postul OTV face de multa vreme apologia “Epocii de Aur”, gasind in acest populism un limbaj comun cu masele; pana si tabloidul Libertatea a preluat dupa Jurnalul national ideea unor editii speciale dedicate comunismului.
Cum spuneam, unele dintre aceste goliri de sens si rescrieri ale istoriei au doar ratiuni mercantile si nu pot fi considerate parte a unui plan. Totusi, nu putem ignora ca ele apar intr-o etapa istorica in care se produce o schimbare a raporturilor de putere, de la esaloanele secunde ale Partidului catre casta mai pragmatica a fostilor securisti. Schimbarea urmeaza indeaproape transformarea ce se petrece in Rusia. Daca in primii ani ai lui Iliescu modelul era unul perestroikist, de cosmetizare a regimului, actuala stare de fapt imita etapa moscovita a capitalismului oligarhic. Platforma FSN a fost acceptata printr-un consens spontan atat de nomenclaturisti cat si de securisti. Cum cei din urma au fost mult mai apti si mai prolifici in a trage foloasele numeroaselor scandaluri financiare, in extinderea controlului asupra presei si institutiilor statului, in clipa de fata nu poate fi identificata o forta care sa ii impiedice sa preia si formal puterea pe care o au de facto asupra intregii societati. Iar oferirea unei versiuni proprii asupra Revolutiei poate fi considerata parte a procesului de definire ideologica a actualei / viitoarei puteri politice a unei securitati care va conduce fara intermediari. Caci, oricat de rudimentara ar fi ea, nicio putere nu conduce fara o ideologie si nicio ideologie nu exista fara a oferi propria viziune asupra trecutului si a lumii actuale.
politicienii si Revolutia
Daca nu am sti aceasta ni s-ar parea bizar ca doi din cei trei presedinti ai Romaniei de dupa 1989 au gasit necesar sa scrie carti in care descriu Revolutia. Primul, Ion Iliescu, a facut-o pentru a se disculpa si pentru a oferi propria interpretare politica a unui eveniment pe care l-a confiscat. Al doilea, Emil Constantinescu, a facut-o pentru a-si insera un mandat dezamagitor in naratiunea mai ampla a destinului national, in raport cu care e mai bine pozitionat decat predecesorul sau, chiar daca acesta a avut un rol de protagonist in eveniment.
Fara ambitiile livresti ale predecesorilor sai, Traian Basescu a preferat sa aiba o relatie de natura administrativa cu o revolutie la care, de altfel, recunoaste ca nu a luat parte. A comandat un raport unei comisii de experti si si-a asumat concluziile respectivei comisii. Vazut ca act birocratic al unui politician, care are nevoie de specialisti sa ii spuna ca regimul comunist, in care a trait ca adult, a fost “ilegitim si criminal”, gestul condamnarii publice a comunismului nu are multa valoare; vazut ca pozitie intemeietoare a unui altfel de stat si citit in fata unui parlament care reactioneaza violent la concluziile de bun simt ale textului, gestul e de maxima insemnatate. Si totusi, in afara campaniei electorale, Traian Basescu e incapabil sa realizeze o legatura emotionala cu amintirea si semnificatia Revolutiei. Un impostor descurcaret pe taramul moral al anticomunismului, Basescu simte instinctual ca are mai mult de castigat de pe urma noii forme de populism reprezentata de zeflemisirea securista a revolutiei. Fie ca e el insusi o rotita a sistemului sau doar captivul sau neputincios, Basescu nu pare a avea o problema nici in colaborarea cu “serviciile” ori cu anumiti oligarhi si nici cu rescrierea istoriei de catre securisti atata timp cat i se ofera satisfactia unor dezvaluiri (reale) care il ating pe rivalul Iliescu.
De fapt, tranzitia ne-a dat doar doi politicieni capabili sa comunice cu poporul la nivel simbolic, prin intermediul miturilor politice: Ion Iliescu si Traian Basescu. Intre ei s-a interpus un politician care marcheaza debutul unei ere post-mitologice: Adrian Nastase.
Ion Iliescu a jonglat cu un talent neegalat cu mitologia comunista, gasind astfel o cale simbolica de comunicare cu un popor inoculat timp de mai multe generatii cu schemele marxiste de gandire. Arsenalul mitologic al lui Ion Iliescu era completat de unele elemente nationaliste, adoptate mai curand din ratiuni tactice decat din porniri intime. Cu acest cocktail ideologic, pe care l-as denumi un “neo-ceausism de stanga”, Iliescu si-a asigurat suportul atat al clasei birocratice cat si al majoritatii populatiei, care raspundea la stimulii exersati sub Ceausescu.
In raport cu propria lui birocratie, Basescu nu se sfieste sa profeseze ce as numi un “neo-ceausism de dreapta”, punand un accent mai mare pe valorile autoritarist-nationaliste. Ambii presedinti sunt prea inzestrati cu instincte politice pentru a intelege ca in maruntaiele actuale ale statului modelul paternalist al ceausismului e adevarata ideologie si ambii sunt prea putin idealisti sa isi propuna sa o contrazica. Vorbiti in particular cu orice primar de comuna sau cu orice sef de post si veti constata ca rezoneaza cu national-comunismul si anti-occidentalismul lui Ceausescu infinit mai bine decat cu oricare dintre idealurile europene. Basescu stie foarte bine ca ultimul politician care a ales sa sustina o alta mitologie politica, in raspar cu mentalitatea post-ceausista, respectiv Emil Constantinescu, a sfarsit destul de prost. Dar lui Emil Constantinescu i-au lipsit de la bun inceput datele personale pentru o buna comunicare cu masele precum la nivelul meta-limbajului si forta de a le aduna in jurul lui catre o destinatie nesigura.
Un alt politician lipsit de date personale la nivel simbolic, dar compensand prin ambitie, Adrian Nastase, a incercat sa iasa cu totul din logica mitologiei politice. Fara o ideologie in care sa creada si fara carisma, care sa ii asigure priza la public, Nastase a incercat sa se impuna exclusiv prin intermediul retelei oligarho-securiste. Ascensiunea sa a coincis cu epuizarea puterii miturilor socialiste, care il sustinusera pe Ion Iliescu. Neputand sa comunice la nivel emotional cu masele prin gesturi simbolice, dar foarte exersat in manevrarea parghiilor de putere, Nastase a ales sa instituie o dictatura mediatica si sa se impuna prin supra-mediatizare. Intr-o erotica politica, strategia sa era mai mult un viol al multimilor decat un act de seductie.
Cu Nastase, Romania a pasit in zodia puterii fara perdea a oligarhiei securiste. Era epoca in care un pensionar, care participase la revolta de la Brasov, il recunostea la televizor pe securistul care il schingiuise, ajuns consilierul guvernamental Ristea Priboi. Cu Nastase ca exponent al oligarhiei, fostii securisti demonstrau ca deprinsesera perfect noul limbaj de lemn al birocratiei europene si ca il puteau folosi pentru a masca insituirea unui regim de tip sud-american. In consecinta, si-au investit resursele financiare si mediatice in propulsarea unui Nastase comercial, pentru noua generatie de alegatori traitori in lumea consumerismului pragmatic. Si ceilalti politicieni creati in laboratoarele mediatice ale oligarhiei securiste din acelasi plastic ca Adrian Nastase (Mircea Geoana, Crin Antonescu, Victor Ponta) au palit pana acum in fata gumelastului din care e construit mult mai intuitivul Basescu.
Razboiul personal cu o parte dintre moguli e poate singurul punct in care Traian Basescu recupereaza credibil sensul politic al Revolutiei. Totusi, partidul sau a absorbit mini-partidul infiintat de Virgil Magureanu, un alt sef de serviciu (Ioan Talpes) i-a devenit purtator neoficial de cuvant, fratii Paunescu (ale caror origini vin din comertul exterior ceausist) ii slujesc ca porta-voce, la fel si cativa dintre cei mai dubiosi raspandaci ai serviciilor din presa, ca sa nu mai vorbim de buna intelegere cu o parte a oligarhiei economice, ori de partidul cu epoleti al lui Gabriel Oprea. Chiar daca presedintele se minte ca acestea sunt doar compromisuri tactice, din lipsa de alte resurse, nu se poate sa nu observe fundatura constitutionala in care se mentine incercand un dialog civilizat cu “structurile”. Reprosul cel mai mare pe care i l-as face suna paradoxal, caci nu se refera la absurdele veleitati dictatoriale pe care i le atribuie presa ostila. As spune ca in raport cu structurile, care tin captiva Romania sub actualul aranjament constitutional, Basescu e chiar catastrofal de democratic. In fata unei suprastructuri care isi eternizeaza prin justificari legal-procedurale abuzul in forma continuata asupra majoritatii populatiei, nu te poti multumi sa ai actiunile unui petitionar. Iar daca Traian Basescu crede ca a descoperit rezervoare de patriotism in randul fostilor sau actualilor securisti si ca si-i poate lua aliati intr-un proiect de modernizare nationala, amagirea e cu atat mai mare.

(va urma)

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala

“Comunismul de omenie” da recitalul de adio
Pe vremea cand visa sa intre in istoria comunismului mondial, Ceausescu a lansat un oximoron, tintit catre credulitatea occidentala: “comunismul de omenie”. (Paul Niculescu-Mizil si Dumitru Popescu au fost printre scriitorii de discursuri prezidentiale in epoca; inclin sa cred ca sintagma e creatia lui Dumitru Popescu.)
Ca de obicei, realitatea din tara era exact pe dos decat cea pentru export: pentru romani, cei 45 de ani de comunism s-au sfarsit asa cum incepusera: printr-o baie de sange.
Doua idei trebuie subliniate, dat fiind ca ele au ajuns sa fie ocultate in prezentarile mai recente ale evenimentelor, sub pretextul unor dezvaluiri mai frapante:
1) Chiar daca numeric victimele inregistrate dupa 22 decembrie sunt mai numeroase, responsabilitatea cuplului dictatorial este dincolo de orice indoiala. Nicolae si Elena Ceausescu au decis in deplina cunostinta de cauza sa apeleze la crima pentru a se mentine la putere. Orice consideratii privitoare la perceptia deformata pe care o aveau asupra realitatii sau la motivatiile pe care le atribuiau actiunii sunt doar marginale.
2) Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat raspicat e ca toate institutiile de putere ale regimului comunist au acceptat aceasta alegere si au aplicat fara proteste planul de reprimare a revolutiei pana in momentul in care a devenit evident ca batalia este pierduta prin suportul popular coplesitor de care se bucura miscarea. Nu a existat nicio falie intre conducerea Partidului Comunist, Securitate, Armata sau Militie in decizia de a apara regimul prin participarea la represiune. Participarea nu era motivata ideologic, caci intregul estabishment nu mai era demult purtatorul unui proiect social, ci o expresie a lasitatii si oportunismului. Daca pe strazile marilor orase s-ar fi aflat doar grupuri razlete de protestatari, nu multimi imposibil de infruntat, reprezentantii suprastructurii de partid si de stat ar fi admis orice metoda pentru a-si prezerva privilegiile, indiferent de scenariile prin care incearca sa acopere aceasta realitate.
Atat Militia, cat si trupele de Securitate au tras in plin inainte de fuga lui Ceausescu. In Timisoara, au fost cazuri de protestatari impuscati chiar si in scarile de bloc, unde se ascunsesera. Cadavrele celor ucisi au fost ridicate din spitale si incinerate pentru a sterge urmele, dupa o idee a Elenei Ceausescu. In Bucuresti primele victime ale revolutiei nu au fost impuscati de nevazutii “teroristi” ci calcati de TAB-urile Armatei. Asemenea mostre de exces de zel fac din teoria comunismului tradat de activisti ori de unul din bratele sale armate simple fabulatii convenabile. Bucurestenii inca isi mai aduc aminte ca in zorii zilei de 22 decembrie, dupa ce armata intrase cu tancul in baricada de la Inter, sangele de pe trotuare si din pasajul de la Universitate a fost spalat cu furtunul, in asteptarea ca lucrurile vor reintra “in normal”.

In aceasta filmare realizata de Paul Cozighian in 21 decembrie se vad taburile armatei incercand sa intimideze multimea. In alt clip din serie e surprins si momentul in care transportoarele trec in plina viteza. La lasarea intunericului, armata avea sa foloseasca si munitia de razboi si tancuri cu senile. Trupele cu scuturi albe sunt USLA-sii de la Securitate si nu par deloc a mima doar apararea dictaturii. Secventa in care o multime imensa rupe zidul de scuturi albe e una dintre cele mai frumoase imagini din istoria acestui popor. Intr-un fel, atunci s-a decis schimbarea de destin a Romaniei si nu in birourile vreunor conspiratori.

Asadar, abia cand numarul mare de participanti a facut nerealist planul represiunii, oamenii sistemului s-au repliat in diverse strategii de supravietuire personala. In adevarata revolutie, cea desfasurata in strada nu a fost nimic ridicol, dimpotriva au fost chiar momente cand curajul, solidaritate si entuziasmul au atins limite ale sublimului. Daca exista lucruri, petrecute in acele zile, de care se poate rade, ele tin mai curand de partitura jucata stangaci de comunistii cu veleitati revolutionare.
Ion Iliescu, un revolutionar din tata in fiu
Intrarea lui Ion Iliescu in revolutie i-ar face invidiosi si pe cei mai mari maestri ai absurdului. Dupa propriile declaratii, inainte de a veni la Televiziune, directorul Editurii Tehnice a telefonat la Ministerul Apararii pentru a obtine confirmarea fugii dictatorului si a se interesa daca situatia e sub control. Gurile rele spun ca ar mai fi telefonat si la ambasada Moscovei, dar chiar si fara acest ultim telefon, Iliescu tot marcheaza o premiera, fiind primul participant la o revolutie cu voia autoritatilor.
Cei mai multi dintre romani aveau sa il vada pentru prima data pe Ion Iliescu in 22 decembrie, prezentat de TVR-istul Aurel Dragos Munteanu. Acesta il prezinta ca pe “fiul unui revolutionar”. In continuarea prezentarii, probabil realizeaza absurdul situatiei si spune “el insusi…. un mare patriot”. Pentru cei mai tineri trebuie spus ca in istoria deformata de propaganda comunista, actul de la 23 august 1944 ajunsese sa fie denumit o “revolutie anti-hitlerista”. Prin urmare, agentii Comintern de pe teritoriul Romaniei, comunistii din ilegalitate, purtau titlul pompos de revolutionari. Iata-l asadar pe fiul lui Alexandru Iliescu, prezentat cu un pedigree de toata isprava: era fiul cuiva care adusese comunismul in Romania printr-o asa zisa revolutie, deci era perfect calificat sa participe si la revolutia de rasturnare a comunismului. Sau la o revolutie care sa aduca abia acum comunismul de-a binelea! (Pentru a atinge un absurd similar, ar trebui sa ni-l inchipuim pe Robespierre prezentat ca descendent al Regelui Soare.)

o revolutie cu dintii scosi, dar zambitoare
Daca Iliescu fusese prea tanar pentru a lua parte la instaurarea comunismului, pentru Silviu Brucan sau Alexandru Barladeanu, (im)postura era chiar halucinanta. Uimitoare era renasterea generatiei cominterniste, usor marginalizata (dar nu persecutata, cum pretindea) in anii cand Ceausescu se travestise intr-un nationalist legionaroid. Chiar si tanarul Petre Roman venea din lumea “inalta” a nomenclaturii, ca fiu al fostului director de Scanteia. De altfel, oamenii aparatului au supravietuit si s-au (re)orientat dupa cum le-a fost norocul:
Cele mai de succes voci ale propagandei de partid au avut un feed-back divers. Adrian Paunescu, cel care, prin talentul sau, facuse din propaganda comunista pentru prima data un produs gustat de mase, a fost scuipat si la un pas de a fi linsat. Sergiu Nicolaescu, fauritorul epopeii cinematografice national-comuniste, a fost, in schimb, primit cu entuziasm de multime. Avea sa fie si omul care il va salva pe Ion Iliescu in balconul CC-ului, cand multimea i-a raspuns la apelativul “tovarasi” cu scandarea “Fara comunisti!”.
Si totusi, cel care le-a oferit tuturor celor din aparatul comunist solutia salvatoare a fost Ion Iliescu. Acesta a operat o evidenta deturnare a unei revolutii anti-comuniste, transformand-o intr-o rascoala cam primitiva impotriva unui tiran.
Cu studii la Moscova si trecut prin toate treptele aparatului de partid, Ion Iliescu avea toate datele pentru a deveni succesorul lui Ceausescu, in cazul in care acesta ar fi murit de moarte buna. Fusese sef al Departamentului de Propaganda al Comitetului Central, deci cunostea toate trucurile “lucrurlui cu masele” pe care Gorbaciov dorea sa le puna in practica. Detinuse sefia organizatiei de tineret a PCR si functia de prim-secretar (un fel de baron local de astazi, dar cu o putere incomparabil mai mare, caci pe atunci primul secretar avea in subordine nu doar uriasele intreprinderi comuniste, dar si institutiile locale ale statului, inclusiv temuta Securitate.) Printr-o ironie a istoriei, in Comitetul Central fusese adus chiar de Ceausescu, prin inlaturarea rivalului Alexandru Draghici, caruia, ca ministru de interne, i se imputasera crimele din mandatul Dej. Chiar si in perioada caderii in dizgratie, Iliescu fusese mentinut in elita de partid, cu sofer personal si secretara. In aprilie 1986, revista americana Time il indica drept succesorul logic al lui Ceausescu:

“In Romania, Nicolae Ceausescu, in varsta de 68 de ani, pare a avea o sanatate subreda, iar Gorbaciov s-ar putea sa aiba deja pregatit un alt protejat. Acesta ar putea fi Ion Iliescu, in varsta de 56 de ani, despre care se spune ca a studiat la Moscova impreuna cu liderul sovietic.” (Time, 28 aprilie, 1986)

Daca aceasta schimbare de generatie s-ar fi petrecut in 1986, ba chiar si in noiembrie ’89, ea ar fi fost cu siguranta salutata de populatie ca o sansa nesperata. Un tanar inteligent si educat, cu dotari mult peste gerontocratii din jurul lui Ceausescu, si deschis la oarece reforme ar fi fost un pas inainte. Dar cu totul altele erau datele problemei cu un Ceausescu alungat de o revolutie anticomunista si nu de colegii din Biroul Politic. Intoarcerea la un proiect de tip Gorbaciov, cu o tara care cerea intoarcerea la valorile occidentale nu mai era o simpla deturnare de sens. Era o contra-revolutie in toata regula.

Inca din zilele de dinaintea fugii lui Ceausescu, pe strazi se strigase de nenumarate ori “Jos comunismul!” si toti participantii la Revolutie adoptasera spontan ca simbol al miscarii lor steagul cu gaura in mijloc. De ce ar fi inlaturat stema Republicii Socialiste Romania de pe drapelul national, daca si-ar fi dorit doar plecarea conducatorului si un altfel de socialism? De fapt, la nivelul maselor nici nu se poate exprima orientarea ideologica altfel decat prin intermediul simbolurilor, iar acestea nu puteau fi negate.
Chiar daca la prima aparitie evaluase eronat adeziunea populatiei la socialism, Ion Iliescu s-a repliat din mers si nu a mai gresit la calculul sociologic. Deturnand revolutia de la directia sa anti-comunista, Iliescu se adresa calculat exact acelei Romanii care nu participase la Revolutie, adica exact “omului nou” produs de cei 45 de ani: taranul pasiv-temator si oraseanul proletarizat-resentimentar. Jongland ca un maestru cu aceasta uriasa masa de manevra, care raspundea la stimuli in virtutea unui comportament invatat, Iliescu crea si ideologia fesenista. FSN se revendica formal de la revolutie, dar de la o revolutie incheiata odata cu impuscarea sotilor Ceausescu. Orice ajustare se sistem si act de reflectie starneau ostilitatea si activau un mecanism de atac impotriva categoriile identificate ca periculoase: intelectualii, tinerii, revolutionarii, disidentii, cei intorsi din diaspora.

Chiar daca unele tentative de complot si implicari ale Moscovei in organizarea unei echipe care sa preia puterea au fost dezvaluite ulterior cu suficiente dovezi, conspiratia anterioara fugii lui Ceausescu a fost destul de firava si nu poate fi socotita factorul decisiv. Dar ralierea imediata a fostilor nomenclaturisti si securisti in jurul platformei FSN propuse abil de Ion Iliescu a fost una masiva. Ea avea atat justificari ideologice, cat mai ales temeiuri pragmatice. Mutand discutia de la o analiza lucida a dictaturii comuniste si de la chestiunea vinovatiei decidentilor acelei epoci, FSN ii salva pe toti de probleme de constiinta.
o (contra)revolutie leninista
Prin aceasta manevra, comunismul nu mai era opera unei oligarhii restranse lipsite de scrupule si un act de tradare nationala, ci o fatalitate a istoriei, infaptuita de intreg poporul, de vreme ce peste 4 milioane de cetateni fusesera membri de partid. Si, un fenomen unic in istoria lumii, o organizatie cu peste 4 milioane de membri disparea instantaneu, fara sa isi anunte in vreun fel dizolvarea. Politic, PCR isi inceta existenta prin neprezentarea membrilor. Administrativ, partidul isi vedea de treaba bine mersi.
Revolutia lui Brucan si Iliescu era una de tip leninist, fiind singura pentru care erau instruiti. FSN-urile semanau izbitor cu “sovietele” infiintate de Lenin. Acestea erau in teorie niste comitete in cadrul carora se manifesta o forma descentralizata de democratie; in practica, erau organe ale partidului, prin care se transpunea politica in teritoriu. Fireste, pentru spatiul romanesc, numele de “soviet” ar fi sunat bizar. S-a preferat denumirea ambigua si oarecum eroica de Front. Numele de front fusese nascocit in laboratoarele Comintern de la Moscova si folosit pentru prima data de Michel Torez, presedintele comunistilor francezi, care crea “Frontul Popular al Muncii, Libertatii si Pacii”.
Senzatia de balamuc organizat era si ea o tactica bine exersata inca de pe vremea sovietelor lui Lenin, unde “oamenii muncii” erau lasati sa enunte idei dintre cele mai nastrusnice in cadrul unor sedinte fara miza reala. Din harmalaia si sentimentul de insecuritate, “emana”, de obicei, vocea calma si condescendenta a comunistului stapan pe situatie. In CPUN-ul infiintat dupa revolutie ca parlament integral televizat glasuiau nu mai putin de 37 de partide!
teroristii evoluau la vedere
Dar inainte de a se oferi telespectatorului un surogat de parlament, s-a consumat exercitiul haosului organizat de la TVR. Accesul pe micul ecran se facea in mod controlat, institutia fiind sub paza armata, interventiile fiind atent regizate. Senzatia de insecuritate creata de indivizi care frizau instabilitatea psihica era atent cautata. Asa incepe diversiunea teroristilor, aflata la originea a peste o mie de morti incepand cu seara zilei de 22 decembrie.
Primit cu ostilitate de multimea de la CC, unde se scandeaza “Fara comunisti!”, Ion Iliescu intelege ca nu va putea intruni suportul popular, daca se va declara deschis un adversar al ideilor Revolutiei. Impotriva unei tinte false abominabile, insa, Iliescu putea castiga batalia. Iar “teroristii” aveau si uriasul avantaj de a goni poporul inapoi in case, restabilindu-se astfel monopolul asupra activitatii politice al activistilor “de profesie”. De altfel, in cele doua decenii de dupa Revolutie, descurajarea participarii a fost una din tintele constante ale celor ce au detinut puterea.
Cu actualul nivel de cunostere, e imposibil de spus in ce moment si in ce laboratoare s-a nascut diversiunea teroristilor, nici cat din cele intamplate au fost premeditate sau rod al hazardului. Putem spune, insa, ca grupul care controla accesul pe ecranul TVR (si care includea capi ai armatei, securitatii si agenti KGB) a sustinut cu buna stiinta diversiunea pentru a induce o stare de teroare in randul populatiei si a crea singura justificare posibila pentru ca puterea sa ramana dupa ’45 de ani in mainile celor care sustinusera dictatura comunista.
De pe ecranul TVR s-au dat ordine militare adresate populatiei proaspat inarmate, ordine ce nu aveau mare legatura cu ordinele transmise prin canalele uzuale ale armatei. Tot de aici s-au lansat apeluri privind apa otravita, teroristi arabi in combinezoane speciale, orfani crescuti de Ceausescu pentru a-l apara, elicoptere ale altor tari, care survolau teritoriul Romaniei, ba chiar si vestea unei batrane cu un pistol ascuns in coliva.
In acest bombardament de zvonuri fabuloase sau veridice, vestea capturarii lui Nicolae Ceausescu a fost atent ingropata intre alte incertitudini. Prin crearea artificiala a unui mister apasator pentru romani, soarta fizica a lui Ceausescu e transformata intr-o miza. Timp de patru zile, in marile orase se moare de-adevaratelea intr-o simulare de razboi civil intre populatie si presupusi salvatori ai lui Ceausescu. Desi dictatorul fusese la discretia noii puteri inca din momentul imbarcarii in elicopter inainte de pranzul zilei de 22, abia tarziu in noapte pe data de 25, populatiei i se livreaza o certitudine deja consumata, respectiv caseta procesului si executiei. Aceasta manipulare a fost o piesa centrala in cadrul diversiunii teroristilor, ce avea ca scop deturnarea sensului revolutiei si construirea unei legitimitati pentru noua putere.
Procesul sotilor Ceausescu a fost unul tipic stalinist, din nou, pentru ca era singurul tip de justitie pe care o cunosteau activistii PCR. Acuzele erau bazate pe zvonuri neconfirmate, chiar daca o cercetare riguroasa ar putea proba si acuzatia de genocid si pe cea de subminare a economiei nationale. Era un act de justitie legitim, dar faptuit din cu totul alte ratiuni decat cele care ar fi fost normale.
restauratia comunista
Daca pe prima lista a CFSN, citita de Ion Iliescu, figurau si nume de disidenti, impreuna cu activisti trecuti pe linie moarta (Silviu Brucan, Dan Desliu, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu), in guvernul format cateva zile mai tarziu de Petre Roman, continuitatea cu vechiul regim e absolut frapanta. Exceptand doua figuri de intelectuali (Mihai Sora, la Educatie si Andrei Plesu, la Cultura) mai toate functiile sunt detinute fie de fosti nomenclaturisti, fie de agenti ai Securitatii. Fostul spion Liviu Turcu sustine ca a recunoscut 14 agenti in acel guvern, in vreme ce dupa statistica Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului trei sferturi erau fost membri ai nomenclaturii PCR.
Socheaza, mai ales, prezenta in guvernul Roman a celor implicati direct in reprimarea Revolutiei: Nicolae Militaru, agent KGB si autor al unor diversiuni criminale in decembrie ’89, (la MApN), Victor Atanasie Stanculescu, criminal dovedit la Timisoara si om de incredere al lui Ceausescu (la Min. Industriei, apoi la MApN), Mihai Chitac, cu implicare dovedita atat in crimele din Revolutie, cat si la mineriada din 13-15 iunie ’90 (la MI).

Iata si alte nume de ministri din primul guvern alcatuit de echipa Iliescu-Roman:

  • Ion Aurel Stoica (vicePM) – fusese sef cu propaganda la Cluj,
  • Anton Vatasescu (vicePM) – suspectat de apartenenta la Securitate,
  • Segiu Celac (MAE) – fusesese translator personal al lui Ceausescu,
  • Gheorghe Caranfil (Ind. Petrochimica) – detinuse acelasi minister si intr-un guvern Verdet,
  • Stelian Pintilie (Min Postelor) – general de Securitate,
  • Ioan Folea (Min Geologiei) – aceeasi functie intr-un cabinet Dascalescu,
  • Mihai Lupoi (Turism) – suspectat de apartenenta la Securitate, a pus umarul la diversiunile generalului Militaru de la TVR,
  • Dan Enachescu (Sanatate) – ocupase aceeasi functie intr-un guvern Maurer.
  • De altfel, gerontocratii PCR erau bine reprezentati intr-un guvern condus de un tanar seducator, scolit in Occident. Un ministru si-a depus dosarul de pensionare la trei luni de la preluarea mandatului, ocazie cu care s-a si retras.
    In esalonul secund al acestui guvern, acolo unde se perfecteaza cele mai multe decizii, situatia era similara. Ii regasim pe: Vasile Ionel, prezumat a fi fost seful retelei KGB de la Bucuresti, Corneliu Bogdan – fost ambasador al lui Ceausescu in SUA, Ion Columbeanu (tatal mai celebrului Irinel), care isi incepuse cariera guvernamentala pe vremea lui Dej.

    lupta comunistilor cu Revolutia, un razboi de doua decenii
    Fiind la origine o utopie, comunismul obliga aderentii sai la numeroase ajustari, pentru punerea de acord cu realitatile vietii. Pentru schimbarile indezirabile, la varful sistemului s-a inventat si un termen care sa ii taxeze pe “eretici”: deviationism. O anecdota a epocii definea un deviationist ca un alergator aflat in fruntea plutonului, care nu observa ca partidul a schimbat directia intr-o parte sau alta.
    Daca Romania ar fi avut granita cu o China prospera, nu cu o Rusie in metastaza, cu siguranta ca socialismul si monopartidismul ar fi fost optiuni asumate fara echivoc de activistii de rang doi care au compus cea mai mare parte a clasei politice din era FSN-ului. Nici astazi, ratiunile care ii anima pe cei mai multi nu cred sa treaca de acelea ale unei oportuniste “invarteli”.
    “Nenorocul” generatiei de perstroikisti a lui Ion Iliescu a fost expansiunea Europei Unite si forta ei de atractie. Si totusi, schimbarea transanta de optiune in randul ultimei generatii comuniste s-a petrecut doar dupa ce au avut confirmarea prabusirii totale a blocului rasaritean, produsa la ani de zile dupa Revolutie.
    Prima data cand FSN-ul lui Iliescu si Roman e somat sa se defineasca ideologic e la comemorarea martirilor Revolutiei, in 12 ianuarie 1990. In fata unei multimi impresionante, dar dezorganizate si pestrite, Ion Iliescu e fortat sa anunte un decret de scoatere in afara legii a PCR, decret la care va renunta apoi fara sa mai anunte public.
    Forma cea mai coerenta de contestare a deturnarii revolutiei de catre fostii comunisti e Proclamatia de la Timisoara, din 11 martie 1990. Un text mai putin succint decat cel intocmit si aclamat public in zilele Revolutiei in acelasi oras, Proclamatia era totusi recuperarea de drept a sensului politic al revolutiei. Cu puternic colorit local, textul proclamatiei era un apel la civism, la morala publica si la revenirea Romaniei la firescul sau statut european. Intr-o vreme in care Iliescu inca se pronunta pentru “o democratie originala”, care sa nu semene in toate aspectele cu “democratia burgheza”, Proclamatia chema raspicat la pluripartidism. Intr-o perioada in care FSN si satelitii sai (PUNR, mai tarziu PRM) rascoleau resentimente etnice, Proclamatia vorbea despre civism si toleranta.
    La acea data, FSN tocmai anuntase ca se transforma dintr-o organizatie temporara cu rol administrativ in partid politic. Se incalca o promisiune facuta in timpul revolutiei, al carui prestigiu era astfel furat, dar mai ales se evita definirea ideologica a gruparii de la putere. FSN devenea, asemeni partidului unic chipurile o reunire a tuturor tendintelor din societate. Frontul lui Ion Iliescu evita sa se pronunte si in privinta orientarii pro-europene a Romaniei. Daca Ungaria va adera la Consiliul Europei in 1990, Romania intra in aceeasi institutie abia in octombri 1993, la doi ani dupa prabusirea Uniunii Sovietice. In privinta NATO, mai multi membri ai PDSR si PRM-ul lui Vadim Tudor avansau tema unei “neutralitati” de tip elvetian ani buni dupa aceea.
    In contrast cu acest joc facut in asteptarea Moscovei de catre echipa de la putere, Proclamatia de la Timisoara pomenea inca din martie 1990 de Casa Comuna Europeana. In raspar cu aspiratia europeana a populatiei romanesti, gruparea lui Iliescu (prin mana lui Adrian Nastase si a lui Ioan Mircea Pascu) semna in primavara lui 1991 un tradator tratat de prietenie cu muribunda URSS. Pactul consfintea renuntarea la drepturile istorice asupra Basarabiei, ratand sansa istorica a reunificarii, si promitea ca timp de 15 ani Romania sa nu adere la vreo organizatie militara, respectiv la NATO. Doar falimentul si disparitia Uniunii Sovietice au facut ca Romania sa nu fie aruncata pe orbita unei altfel de aliante, de tipul Comunitatii Statelor Independente, ca Moldova lui Snegur si Voronin.
    Dar punctul cel mai nevralgic al Proclamatiei de la Timisoara era, fireste, celebrul punct 8, care cerea interdictia de participare la viata politica a fostilor activisti de partid, pentru primele trei legislaturi. Documentul punea impreuna comunismul si nazismul, ideologii ce trebuiau marginalizate nu pentru a limita dreptul la libera alegere, ci pentru a plasa in afara societatii acele ideologii care s-au compromis iremediabil prin recurgerea sistematica la crima ca arma politica. Proclamatia de la Timisoara a fost primita cu entuziasm la Bucuresti, unde incepea demonstratia maraton din Piata Universitatii, in semn de solidaritate.
    De notat, dincolo de aceste cerinte care decurgeau logic din programul Revolutiei Romane, surprinzatorul punct 9 al Proclamatiei de la Timisoara. Intr-o Romanie complet neinitiata in privinta mecanismelor economice, acest punct al apelului cerea puterii sa nu foloseasca discretionar resursele statului pentru a cumpara voturi prin mariri de salarii. Era contestat astfel populismul, care devenea o componenta de baza a noii puteri. Cu o formulare aproape profetica, Proclamatia averitza ca “inflatia odata pornita necesita ani de eforturi pentru a fi stopata”.
    Reactia sistemului la rechizitoriul facut de Proclamatia de la Timisoara a fost una extrem de violenta, dezlantuind o diversiune la fel de periculoasa ca aceea a teroristilor. La o saptamana dupa aparitia Proclamatiei, Romania e zguduita de conflictul interetnic dintre romani si unguri de la Targu Mures. Cu pretul unor vieti mutilate, al transformarii tarii intr-un taram locuit de salbatici in ochii strainilor si chiar al unui scenariu de tip iugoslav, puterea reuseste deturnarea de atentie de la procesul de decomunizare, subiectul cel mai natural la cateva luni de la rasturnarea unui regim opresiv de aproape jumatate de secol.
    Aceeasi reactie, de o violenta gratuita, e preferata si pentru anihilarea nucleului de contestare din Piata Universitatii, sfarsita prin cea mai violenta dintre mineriade.
    Dupa ce URSS isi anunta si public dezintegrarea, in sanul puterii de la Bucuresti se declanseaza o lupta catalogata drept intre “conservatori” si “reformisti”. Intr-un fel, catalogarea e corecta, dupa cum trebuie spus ca inclusiv in primii ani de la Revolutie se luasera o serie de masuri reformiste. Multe erau chiar peste ceea ce era pregatita societate sa accepte si sa suporte, dar erau in mare parte urmarea unei presiuni din partea Occidentului. Mineriada din septembrie 1991, la doar o luna dupa prabusirea URSS, poate fi interpretata si ca o lovitura de eliminare a concurentei. Desi in plan intern, Iliescu avea o mai buna comunicare cu votantul de tranzitie, in fata Occidentului ar fi fost greu ca gruparea sa sa concureze gruparea lui Petre Roman, impotriva caruia a folosit aceleasi detasamente muncitoresti folosite impotriva opozitiei. Ramas temporar fara stapanul de la Moscova, Iliescu intuia probabil ca va trebui sa invete sa graviteze in jurul Occidentului. Abia eliminandu-si competitia, gruparea sa politica se putea prezenta in fata Vestului drept singura elita capabila sa gestioneze procesul de tranzitie si ca partener de negociere ce trebuia acceptat de voie de nevoie.
    Va trebui ca istoria sa retina meritul deosebit pe care mandatul lui Emil Constantinescu l-a avut in a plasa Romania fara orice echivoc in tabara Vestului. Chiar daca a fost la un pas de a fi el insusi rasturnat de alte doua mineriade orchestrate de fortele reactiunii, situarea lui Emil Constantinescu a fortat pana si echipa Iliescu-Nastase, reintoarsa la putere, sa se mentina pe drumul occidentalizarii.
    In aceste momente dramatice de la inceputul tranzitiei romanesti, institutiile si gruparile care au mostenit aparatul represiv comunist au participat activ, dar au acceptat un rol de subordonare ideologica, in raport cu decidentii politici. “Bratul inarmat” al Partidului a urmat docil programul politic al echipei care se dovedise atat de ingenioase in orchestrarea unei contra-revolutii. Parteneriatul era reciproc avantajos si oferea, cum am spus, o strategie de salvare la nivel de grup.
    Dupa realizarea acestui obiectiv, Securitatea a trecut la construirea unui adevarat proiect politic de sine statator si la o rescriere a istoriei, cu o ostilitate vadita la adresa Revolutiei Romane. Dar despre aceasta, separat, in episodul urmator.

    (va urma)

    Revoluţiile prezintă o mitologie proprie bazată pe ideea nimicirii lumii vechi şi a reclădirii ei din temelii. Din motive diverse, Revoluţia română a ratat şansa de a se impune în conştiinţa publicului ca un mit fondator, care să impulsioneze şi să asigure participarea tuturor la o nouă construcţie socială. Ratarea acestei vocaţii a Revoluţiei este susţinută şi de faptul că tema a fost subiect de contradicţie cu potenţial electoral pentru clasa politică, la începutul anilor ’90, deşi toată această clasă ar fi trebuit să se revendice de la acest eveniment. Chiar mai important, liderii de opinie ai ceea ce închipuie societatea civilă nu fac apel la acest mit fondator în perioadele de criză. Este grăitoare comparaţia cu reacţia francezilor care au invocat Republica, implicit şi o revoluţie veche de mai bine de două secole, în faţa pericolului reprezentat de ascensiunea lui Le Pen. În condiţii similare, elita opiniei publice româneşti s-a coagulat împotriva lui Vadim Tudor invocând nu Revoluţia din ’89, ci mitul extern al Europei, sau ceea ce în destinul unei ţări ar fi putut reprezenta doar un obiectiv de ordin tactic.

    Problema fundamentală a înscrierii Revoluţiei în imaginarul colectiv, o constituie cea a semnificaţiei atribuite, măsura în care la semnificaţia atribuită evenimentului de un grup poate adera cea mai mare parte a societăţii. Spulberarea iluziei că la Revoluţie au fost părtaşi toţi românii este dramatică pentru învestirea ei ca mit fondator. HR Patapievici o caracterizează cât se poate de depreciativ, drept o „răzmeriţă căzută pleaşcă pe capul bizarului popor român“. [76] Iar Daniel Barbu este de părere că prin atribuirea Revoluţiei „întregului popor”, aceasta a devenit a nimănui, fiind „turnată în albia consensului şi a unanimităţii, fără valori de apărat sau de propus“. [77] Suntem prea aproape în timp de acest eveniment şi nu putem şti ce semnificaţie îi va acorda viitoarea generaţie de români, cea care îl va cunoaşte exclusiv din cărţile de istorie. Chiar dacă pentru moment mitul conspiraţiei pare a fi covârşit mitul revoluţionar, constanta ritualizare a comemorărilor din luna decembrie, cumulată cu o ipotetică transformarea a tranziţiei româneşti într-o poveste de succes, ar putea fi de natură să genereze o redescoperire şi o revalorizare pozitivă a Revoluţiei.

    (inapoi la Cuprins)


    [76] Horia Roman Patapievici, Politice, ed. cit. p. 7
    [77] Daniel Barbu, Republica absenta, ed. cit., p. 185

    Articolul face parte din seria:
    (1) Revolutia Romana si dusmanii ei
    (2) Sensul spiritual al Revolutiei Romane
    (3) Revolutia nu s-a televizat

    omul cu sacosa
    In seara de 21 decembrie 1989, libertatea celor mai curajosi dintre romani semana in buna masura cu aceea a internautilor zilelor noastre. Anonimi si foarte diferiti, fara un lider si fara sa se cunoasca intre ei, raspanditi in mai multe orase ale tarii, puteau face istorie impreuna sau vocea lor putea sa se stearga din memorii, ca buletinul meteo al unei zile oarecare de acum cativa ani. Dar asemanarile cu puterea reala si efemera a lumii virtuale se opresc aici. Riscul pe care si-l asumau cei care ieseau in strada cu o zi inainte de fuga lui Ceausescu era urias si cat se poate de real. In varianta cea mai blanda riscau exmatricularea din scoli, ostracizarea sociala, intr-o societate in care angajarile depindeau de referintele de la sindicat, excluderea de la micile beneficii controlate de sistem: repartitii de case, repartitii la un loc de munca la oras nu la tara, aprobare pentru Dacie, aprobare pentru excursie in Polonia etc. In varianta mai aspra, daca nu mureau impuscati, urmau sa dea explicatii ce cautau pe strada in ziua in care au fost raniti, procesul si inchisoarea pe termen nedefinit.
    Celor care debordeaza de desteptaciune post factum, cu trimitere la mersul geopolitic al prabusirii comunismului in Europa, le-as aminti nu numai ca URSS a continuat sa mai existe aproape doi ani dupa aceea, ca regimurile din Coreea de Nord si Cuba supravietuiesc si azi, inconjurate de tari capitaliste, dar si o imagine, pe care o consider una dintre cele mai dramatice imagini din intreg secolul XX. Un om firav cu doua sacose in mana se aseaza in fata unui tanc urias, cu care pare sa aiba un dialog ireal. Nimeni nu poate spune astazi care a fost soarta tanarului chinez care a protestat in iunie 1989 in Piata Tienanmen. Dar, desi a reusit sa devina un simbol universal al curajului si libertatii, stim cu siguranta ca protestul la care a luat parte s-a sfarsit intr-o baie de sange.

    Dupa discursul televizat al lui Nicolae Ceausescu si decretarea legii martiale, protestele de la Timisoara s-au raspandit in mai multe orase, in special Bucuresti, Cluj si Sibiu, unde s-a ajuns la confruntari sangeroase cu trupele de Militie si Securitate. Cum, din cauza penuriei generalizate, in epoca orice om purta la el cate o sacosa, pentru eventualitatea ca pe drumul spre serviciu se nimereste langa un magazin la care “se baga marfa”, ne putem imagina protestatarii zilei de 21 decembrie ca pe variante anonime ale chinezului cu sacose din Tienanmen Square. Daca nu la propriu, cel putin la figurat.
    Iata o cronologie a raspandirii Revolutiei in ziua de 21 decembrie, dupa ce Timisoara se declarase oras liber cu o zi inainte, realizata de zf.ro:

    “Arad (ora 8.00), Buzias – jud. Timis (ora 9.00), Sibiu (ora 9.45), Cugir – jud. Alba (ora 11.00), Targu-Mures (ora 11.30), Caransebes – jud. Caras Severin, Resita (ora 12.00), Bucuresti (ora 12.40 – mitingul organizat de Ceausescu se va intoarce impotriva acestuia), Brasov (ora 13.00 – dupa ce de dimineata fusesera framantari in intreprinderi), Ghimbav – jud. Brasov, Fagaras – jud. Brasov, Cluj (ora 15.00), Cisnadie – jud. Sibiu (ora 18.00), Nadrag – jud. Timis (ora 18.45), Alba Iulia (ora 22.30).”

    Impreuna cu Timisoara, acestea ar fi localitatile in care nimeni nu ar trebui sa se intrebe daca “A fost sau n-a fost revolutie la noi in oras?”.
    Dar intrebarea care ar trebui sa ne preocupe cu adevarat ar fi care era ideologia impotriva careia se ridicasera acesti anonimi oameni cu sacosa? Pe ce idei se intemeia un regim capabil sa ucida pentru a se mentine la putere si pentru rasturnarea caruia existau oameni care considerau ca merita sa si mori? Contrarevolutia, care a inceput din ziua de 22 decembrie, a reusit sa intrerupa sirul logic al intrebarilor, care ar fi descoperit cum se ajunsese aici si ar fi dezvoltat anticorpii intoarcerii in aceeasi postura. In mod foarte abil, aceasta contrarevolutie a acreditat ideea absentei unei ideologii a ceausismului, coborand o revolutie pornita cu un idealism vecin cu inconstienta in derizoriul unei rafuieli personale pentru putere.
    Analizata, aceasta ideologie este si astazi ideologia dominanta, singurul mod de a intelege si de a face politica pentru o buna parte din societate.
    o ideologie bicefala
    Redusa la esenta, ideologia lui Nicolae Ceausescu e o combinatie de comunism si nationalism, deloc originala, experimentata cu diverse coloraturi de Stalin in URSS, Kim Ir Sen in Coreea de Nord, Pol Poth in Cambodgia, Enver Hodja in Albania.
    Initial, doua concepte incompatibile, nationalismul si fostul “internationalism proletar” s-au intalnit in combinatia national-comunismului, pe masura ce proiectul marxist a esuat. Si a esuat peste tot, pe mai bine de jumatate din suprafata locuita a Globului. Intre cele doua e un raport de vase comunicante. Cu cat ideile marxiste se dovedesc mai rupte de realitate, cu atat aliajul national-comunist imprumuta mai mult din materialitatea bruta a nationalismului. Autodiscreditarea marxismului i-a transformat pe mai toti liderii amintiti in figuri mai apropiate de nationalism decat de socialism. Si sustinatorii lui Ceausescu nu fac exceptie; pentru ei, acesta e amintit mai curand ca un “patriot” decat ca un comunist. Dar el nu a iesit niciodata din profilul activistului de partid si nu a parasit niciodata cadrele mentale comuniste.
    Nationalismul si comunismul apar aproape concomitent, in secolul XIX, ca raspunsuri la crizele modernitatii. Prin ele, modul religios de intelegere a lumii e inlocuit de o mentalitate magica in haine laice. Limbajul politic se schimba si el, pentru a asigura legatura intre lideri si un auditoriu de masa, caruia nu i se puteau adresa decat prin intermediul simbolurilor si sloganurilor. Pentru a intelege felul dramatic in care lumea se schimba in acel secol, trebuie spus ca in tara cea mai democratica a Europei, Marea Britanie, cu un deceniu inainte de anul in care Marx si Engels semnau “Manifestul comunist”, abia daca 10% din populatia adulta avea drept de vot! De aici incolo, intra in scena masele si ideologiile adresate lor.
    marxismul pe intelesul tuturor
    Ca majoritatea comunistilor romani, Ceausescu se formase citind cel mult brosuri de popularizare, cu citate propagandistice din Lenin, asa cum era “Cursul scurt…”, publicat de Stalin insusi. E cert ca nu il citise niciodata pe Marx, dar isi insusise deplin schema de gandire a acestuia. La temelia marxismului sta filosofia istorica, a epocilor ce se succed dinspre sclavagism spre comunism, trecand prin epocile intermediare – feudalismul si capitalismul. Legea care guverneaza toate aceste epoci e “lupta de clasa”, razboiul perpetuu dintre saraci si bogati. De la Hegel, intreg secolul se molipsise de boala cautarii unor legi simple, care sa explice realitatea si istoria, iar Marx pretindea ca a gasit tocmai o asemenea lege universala, cu ajutorul careia istoria se limpezea.
    Pentru ca secolul XIX era inca un secol in care stiinta de carte aducea respect, o foarte stufoasa demonstratie cu pretentii stiintifice imbraca religia seculara marxista. (Daca lumea va mai trai vreodata o perioada de asemenea efervescenta ideologica, incep sa cred ca ea va lua direct forma unui kitsch eterogen, fara a se mai formaliza cu asemenea complexe culturale.)
    Marx insusi nu s-a multumit sa ramana un savant, ci a preferat statutul de ideolog, care furnizeaza justificari teoretice actiunii politice. Toti cei care i-au devenit discipoli au nutrit aceeasi dorinta secreta de a transforma lumea dupa un proiect presupus stiintific. Din pacate pentru ei, scrierile lui Marx sunt ca un ghid care promite sa te invete cum sa-ti transformi automobilul intr-un avion ce zboara fara combustibil: iti spun in detaliu de ce masina ta e o rabla, cum sa o demontezi pana la ultima piesa si sa impusti soferul, cat de frumos are sa fie zborul in avionul care nu va consuma nimic, dar uita sa te invete cum sa reasamblezi mormanul de piese rezultat.
    Rolul prescris de Marx comunistului e de a accelera mersul istoriei. Prabusirea iminenta a capitalismului, semnalata de crize economice, de cresterea ecartului dintre clasele sociale, razboaie si alte “semne rele”, trebuia ajutata cumva, si anume prin revolutii proletare. Proletarii, “care nu mai au de pierdut decat lanturile”, se ridica la lupta, dar nu oricum, ci sub conducerea comunistilor, singurii inzestrati cu “constiinta de clasa”. Mai departe, planul prevede rasturnarea puterii exploatatoare “burghezo-mosieresti”, dar nu o eliberare directa a nefericitilor asupriti, asa cum ne-am astepta. Chiar dimpotriva, caci Marx era un sociolog suficient de inzestrat, ca sa realizeze ca deposedarea de putere si proprietate a unei clase nu se poate face decat prin violenta si teroare. Dupa dobandirea puterii, in proiectul marxist urmeaza asadar etapa de “dictatura a proletariatului”. Aceasta e insotita, in viziunea lui Marx de “disparitia statului”, considerat o perfida constructie burgheza.
    In mare, aici se incheie si manualul de utilizare a comunismului scris de Marx pentru adeptii lui. Utopia prospera in golul dintre instaurarea dictaturii proletariatului si raiul comunist (“de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi”). Nici macar faza socialista, intermediara, in care se redistribuie ce s-a furat, nu e prea clara si, cum s-a putut constata, deloc functionala.
    bolsevismul, sau marxismul pentru oameni practici
    Exista doar doua cai de a pune in practica o utopie: prin mitomanie si schizofrenie. In primul caz, proiectul e ajustat prin golirea de continut a conceptelor declamate si prin falsificarea grosolana a rezultatelor obtinute. In al doilea caz, realitatea insasi e negata, obligata sa se supuna directivelor utopiei. Peste tot unde s-a trecut la punerea in practica a utopiei comuniste cele doua metode au fost adoptate pe scara larga, prin dublu limbaj, devenind natura insasi a ideologiei.
    O grupare nesemnificativa dar radicala de pe scena politica a Rusiei tariste, bolsevicii lui Lenin au trecut la o energica reformare a marxismului, care de aici inainte va purta pe drept denumirea de marxism-leninism. Aportul lui Lenin, continuat de Stalin, a fost un accent nemaintalnit pe teoretizarea violentei in politica (pusa ulterior in practica). I-au urmat alte aduceri ale utopiei cu picioarele pe pamant: cultivarea unei birocratii uriase pentru administrarea economiei planificate, restrangerea deciziei la nivelul unui cerc restrans pe modelul unui clan mafiot, dezvoltarea unui urias aparat de intimidare si represiune.
    La nivel social atat in Rusia cat si in Romania, proiectul marxist se lovea de o majora problema, semnalata de Marx insusi, care prevazuse o revolutie socialista pentru Marea Britanie si, cel mult, Germania. Problema era ca proletariatul nu era nici majoritar numeric nici in stare revolutionara. Pentru a justifica aducerea Rusiei (o tara cu 4% proletariat, inainte de “Revolutia” bolsevica!) la carma revolutiei proletare mondiale, Lenin a trecut la justificarea teoretica a “rolului conducator al Partidului”. Revolutiile comuniste nu mai trebuiau lasate de acum inainte in seama poporului nemultumit, ci deveneau ocupatia de baza a unor profesionisti.
    Preluarea puterii de catre Lenin se inscrie perfect in descrierea unei conspiratii reusite. Evenimentul se petrece in timpul primului razboi mondial, la un an dupa intrarea in razboi a americanilor impotriva Puterilor Centrale. Rezultatul: Lenin incheie pacea separata cu nemtii, renuntand temporar cam la jumatate din teritoriul Imperiului Tarist. Detaliile acestui joc geopolitic nu fac obiectul acestui articol, dar caracterul conspirativ si antidemocratic trebuie retinut, ca o caracteristica durabila a miscarii comuniste la care avea sa adere la scurt timp si tanarul Ceausescu.
    “agenturili straine” si oamenii lor de influenta
    Cand vorbea la procesul sau de agenturile straine, care (se intelege) i-ar fi manipulat poporul sa iasa in strada si sa-l alunge, Ceausescu nu parasea logica acelui comunism pe care il cunoscuse inca din adolescenta. In 1919 (cand Ceausescu avea doar 1 an), Lenin infiinta Cominternul. Aparent, o uniune a partidelor socialiste si comuniste din intreaga lume, aceasta organizatie s-a devoalat rapid ca un veritabil serviciu secret prin care Uniunea Sovietica isi impunea politica la nivel global. Cum apartenenta la comunism era ilegala in multe tari (vom vedea imediat de ce), membrii Comintern treceau prin stagii de instruire specifice spionajului international, isi abandonau frecvent familiile si isi insuseau acte si identitati multiple cu sprijinul Moscovei. Cominternul era atat de departe de o asociatie de tineri idealisti uniti de un ideal, incat dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov cu Hitler, Stalin nu a ezitat sa isi predea propriii agenti autoritatilor naziste sau sa ii lichideze pe cei din vechea garda.
    Activitatile pentru care erau cel mai ades instruiti cominternistii erau cele de agitatie, propaganda si infiltrare in sindicate si alte partide politice.
    de ce era interzis de lege partidul in care se inscrisese Ceausescu
    In cadrul Comintern, partidele nu aveau autonomia pe care o asociem astazi unui partid national (comunismul nu facuse inca pirueta ideologica de la internationalism la nationalism), deci supunerea fata de interesele Kremlinului era totala. Partidele membre Comintern erau mai curand filiale ale partidului lui Lenin. De aceea, PCR nu s-a numit pana in anul 1965 Partidul Comunist Roman, ci Partidul Comunist din Romania, apoi Partidul Muncitoresc Roman.
    Daca in alte tari adeziunea la comunism era semnificativa in perioada interbelica, in Romania proaspat reintregita tovarasii detineau un record nedorit. Chiar liderii comunisti se plangeau de lipsa de aderenta a acestei linii in randul romanilor: inainte de ocupatia sovietica, partidul Anei Pauker si al lui Gheorghiu Dej abia daca numara 1000 de membri. (Spre comparatie, PNT, PNL si Garda de Fier aveau fiecare cateva sute de mii de membri.)
    Explicatia vine din faptul ca PCR lovea in cele mai importante valori ale romanului interbelic: religia crestina si sentimentul national.
    In 1918, Romania isi recuperase practic pentru prima data toate teritoriile, ajungand la cea mai mare suprafata proprie din epoca moderna. Era meritul regelui Carol I, al unei clase politice sclipitoare, al unei elite intelectuale iubitoare de tara si de semeni, dar si rodul unui concurs de imprejurari. Puternic sustinuta de Franta, dar mai ales de presedintele american Woodrow Wilson, care a supervizat tratatul de pace de la Versailles. Romanii vedeau astfel reunite Transilvania, Basarabia, Bucovina, Banatul, ba chiar si Cadrilaterul dobrogean in cel mai norocos moment al existentei ei si se puteau bucura impreuna de independenta obtinuta pe campul de lupta de Ferdinand I.
    Reactia Comintern la aparitia pe harta Europei a Romaniei Mari a fost una nervoasa si plina de ura. Printr-o declaratie semnata de toate partidele componente, Romania era descrisa ca un “stat imperialist”, care asupreste natiunile conlocuitoare. In aceeasi declaratie, semnata si de comunistii romani, se cerea dezmembrarea Romaniei in mai multe republici socialiste (soviete), urmand in mare parte regiunile istorice amintite. Nu e de mirare ca autoritatile romanesti ale vremii au luat act de acest pericol evident la siguranta nationala si au scos in afara legii PCdR in afara legii in 1924.
    Aceasta pozitionare anti-nationala a generat o componenta etnica pestrita pentru cei 1000 de membri PCdR din epoca, preponderent evrei si maghiari. Iata de pilda numele celor care au condus Partidul Comunist din Romania pana la ocupatia sovietica de la finele celui de-al doilea razboi mondial:

    Gheorghe Cristescu Plapumaru’ (’21-’24), Elek Koblos (’24-’28), Vitali Holostenko (’28-’31), Aleksandr Danieluk (’31-’35), Boris Stefanov (’35-’39), Bela Brainer (’39-’40), Istvan (Stefan) Foris (’40-’44)

    Aceste nume, ale celor care au condus Partidul Comunist in perioada interbelica au fost foarte abil trecute in uitare de propaganda de partid, ca o jenanta amintire de familie. Oare cati comunisti de azi i-ar putea indica printre conducatorii istorici ai partidului lor?
    La acest caracter explicit anti-national al comunistilor romani se adauga si problema structurii sociale interbelice, la fel de neprielnica popularitatii acestei grupari. Departe de a fi o societate perfecta, Romania interbelica era inca destinatie de imigratie si nu o tara in pericola de a se depopula. (In perioada regala apare in Bucuresti o modesta minoritate italiana, in vreme ce etnicii sasi din Transilvania sau evrei din Moldova nu vor parasi tara decat incepand cu al doilea razboi mondial.) Muncitorimea, baza sociala tintita de socialisti, era aproape la fel de firav reprezentata ca in Rusia tarista. Si, desi conditiile de lucru erau deseori grele (inacceptabile, dupa standardele din secolul XXI), muncitorii proaspat mutati la oras se bucurau oricum de standarde simtitor crescute fata de generatia anterioara lor. In fine, taranimea ducea cam acelasi trai greu dintotdeauna, dar era si ea departe de a fi ajuns intr-o stare exploziv-revolutionara. Pamantul se impartise deja prin doua reforme agrare ample, in 1864 (sub Cuza) si in 1921 (sub Ferdinand). Se rasplatea astfel sacrificiul facut de taranul roman in Razboiul de independenta si in primul razboi mondial, mica proprietate devenind dominanta.
    si Ceausescu avea studii la Moscova
    Adolescentul Nicolae Ceausescu, proaspat separat de casa parinteasca din Scornicesti pentru a deveni ucenic al unui cizmar cu simpatii comuniste din Bucuresti, e cucerit de ideile “nonconformiste” ale lui Lenin si Stalin. Ceausescu adera, asadar la Partidul Comunist din Romania, condus de ucraineanul Aleksandr Danieluk. Partidul la care adera Ceausescu era, cum am aratat anterior, o filiala Comintern cu agenda anti-nationala.
    Wikipedia noteaza eronat anul intrarii lui Ceausescu in partid (bizuindu-se pe un articol din tabloidul Libertatea!). In 1932 Ceausescu nu avea cum sa fie membru decat al UTC, intrucat nu avea decat 14 ani. Intrarea cu acte in regula in partid s-a produs abia in 1936, desi hagiografii Epocii de Aur nu uitau sa inceapa legenda tanarului comunist chiar de la varsta primului buletin.
    Dar cea mai mare reusita a propagandei comuniste (activa si astazi, cu alte obiective si mijloace) a fost asocierea lui Ceausescu cu valorile nationale, zugravind un Ceausescu patriot. Pentru aceasta, istoricii si oamenii de presa ai regimului au creat mitul rupturii de Moscova si al unui Ceausescu anti-sovietic.
    Realitatea e ceva mai intortocheata si categoric mai defavorabila Marelui Carmaci. Nu numai ca partidul la care aderase milita public pentru destramarea teritoriala a Romaniei (fapt ce avea sa il aduca in inchisoarea de la Doftana), dar ascensiunea sa politica ar fi fost imposibila fara sprijinul Armatei Rosii.
    Intr-o societate asezata, in care clasa politica ii avea ca repere pe Maniu, pe Bratieni, pe Carp ori pe Titulescu, preluarea puterii de catre un individ agramat cu doar patru clase primare de scoala ar fi fost o fantasmagorie. Si totusi, ea a fost posibila dupa intrarea tancurilor sovietice in tara, stationate aici pana dupa moartea lui Stalin.
    De asemenea, o competitie directa intre, sa spunem, Gheorghe Bratianu si Nicolae Ceausescu ar fi fost greu de castigat de acesta din urma, daca primul n-ar fi fost lichidat fizic in inchisoare. La intregul genocid impotriva elitei politice, culturale si economice a Romaniei Ceausescu a participat din calitatea de inalt demnitar comunist, bucurandu-se pe deplin de toate beneficiile acestei “eliminari” a concurentei.
    Zugravind portretul unui Ceausescu patriot, care ne apara de rusi, propagandistii sai s-au straduit sa ascunda legatura cu stapanul de la Rasarit. Dupa Revolutie, chiar si nostalgicii au fost intrigati de facultatea facuta de Iliescu la Moscova. Foarte putina lume stie insa ca si Ceausescu avusese un stadiu de pregatire in Uniunea Sovietica, unde absolvise asa numita Academie Militara. Popular numita “Academia Frunze”, scoala moscovita purta numele unui bolsevic (Mihail Vasilievici Frunze) si era mai curand o “scoala de baieti veseli” decat o academie. Pe calapodul Academiei “Stefan Gheorghiu”, Academia “Frunze” era o scoala de indoctrinare, care “dadea bine la dosar”. Dupa ce comunistii romani s-au distantat de Moscova, diploma respectiva a devenit un detaliu peste era bine sa se sara.
    Oricat de superficiala (cat de serioasa putea fi o “academie” care primea cursanti ce nu absolvisera nici scoala generala?), scoala de la Moscova l-a ajutat pe ambitiosul Nicolae Ceausescu sa promoveze rapid in regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La doar 26 de ani, Ceausescu devine prim-secretar al UTC (ca adjunct al tortionarului Alexandru Draghici), dupa care urmeaza o “stralucita” cariera militara. Primeste in mod scandalos gradul de general maior (adevaratii generali, care dusesera al doilea razboi mondial fusesera epurati) si conduce din punct de vedere politic armata. Deja in 1950 Ceausescu devine adjunctul ministrului Fortelor Armate.
    tovarasul Ceausescu de la Cadre
    Mitul unui Ceausescu rebel, a carui ascensiune surprinde pe toata lumea, e inca sustinut in pofida adevarului istoric. Cine are habar cum functiona uriasa masinarie birocratica a Partidului stie ca ascensiunea unui tanar era mai curand o chestiune de loialitate fata de un protector. Comentand masa de birocrati si politruci, care acaparase administratia sovietica, Lenin exclamase cu regret fata de idealurile sale revolutionare: “Am merita sa fim spanzurati cu totii!”.
    Si totusi, in lumea de intrigi si interese a birocratiei de partid, Ceausescu s-a simtit ca pestele in apa. A inteles destul de rapid ca puterea regimului statea in aparatul de propaganda si represiune si ca ascensiunea sau decaderea membrilor depindea de cei care detineau dosarul fiecaruia.
    Inceputul a fost la secretariatul Uniunii Tineretului Comunist (UTC), iar apogeul l-a atins dupa 1954, cand e primit in cercul restrans al Biroului Politic (organul decizional real al Partidului) si insarcinat cu supravegherea interna de partid, din 1955. Astfel, la 37 de ani, in perioada celei mai mari represiuni de tip stalinist, Nicolae Ceausescu detinea privilegiul de a supraveghea ativul de partid si de a controla politic institutii cheie precum Securitatea, Procuratura, Militia sau Justitia.
    In raport cu aceasta uriasa putere politica si de influenta, functiile executive deveneau simple amanunte. Nu e totusi nesemnificativ ca, sub Gheorghiu-Dej, Ceausescu detinuse atat functia de subsecretar la Ministerul Agriculturii si prim adjunct la Ministerul Apararii. Delimitarea post-factum de regimul lui Dej a fost doar o dovada de urias instinct politic al lui Ceausescu, imposibila fara sprijinul masinariei de propaganda.
    Ceausescu si colectivizarea
    In decembrie 1989 nu era pentru prima data cand Ceausescu ordona deschiderea focului impotriva unei mase de manifestanti. Faptul se mai petrecuse pe vremea cand Ceausescu era subsecretar la Ministerul Agriculturii si proaspat general, cand satenii din Vadu Rosca s-au revoltat impotriva politicii de colectivizare.
    Dupa preluarea puterii, comunistii incercasera sa isi atraga taranimea de partea lor printr-o inselatoare reforma agrara (1945). Dar dupa securizarea puterii au trecut la o politica de tip stalinist. Au fost impuse “cote” de produse ce trebuiau predate statului si care depaseau productia normala a unei agriculturi inapoiate. Apoi s-a trecut la colectivizare, adica furtul pamantului detinut de tarani. Confruntati cu revolte in foarte multe sate, comunistii au arestat si schingiut peste 80.000 de tarani (dupa propriul bilant, desigur mult subevaluat), deportand chiar acele comunitati care opuneau o rezistenta mai indarjita. Putem avea dimensiunea acestui veritabil razboi civil, dus cu o populatie neinarmata, daca ne gandim ca nationalizarea de la oras (fabrici, mici afaceri, dispensare, farmacii, apoi locuinte) s-a incheiat in decursul unui an, in vreme ce la sate colectivizarea a durat 13 ani.
    Tanarul Ceausescu a condus personal o asemenea actiune de represiune, in urma careia 9 tarani neinarmati sunt asasinati, dar a fost cat se poate de implicat in intregul proces.
    revolutiile altor, revolutia noastra
    Am remarcat un bizar scurtcircuit care se produce in mintile celor care continua si post-mortem cultul lui Ceausescu (Adrian Paunescu e un bun exemplu, din pacate, nu singurul). In versiunea lor, Nicolae Ceausescu a fost un erou, care a infruntat Uniunea Sovietica (eventual si alte puteri), iar momentul sau de apogeu a fost discursul de condamnare a invaziei sovietice in Cehoslovacia.
    Ciudat e ca acesti adulatori se considera si patrioti, dar nu par sa puna mare pret pe propriul popor, cand il compara cu altele. De ce ar fi mai pretioasa tentativa revolutionara ceha, decat Revolutia Romana? Daca e sa le comparam, nu cred ca ungurii in ’56, sau cehii, in ’68, ar avea alte argumente in plus decat anterioritatea.
    Atat revolta maghiara, cat si Primavara de la Praga au fost revolte aparute in sanul elitei comuniste si au avut cel mult un caracter reformist. Chiar si cu cerinte moderate, ambele au esuat rapid. In schimb, revolutia din 1989 a fost una deschis anti-comunista, cu o insemnata jertfa de sange, cu un masiv suport popular in numeroase orase concomitent si (de bine de rau) relativ incununata de succes, prin rasturnarea regimului.
    Trebuie sa-ti dispretuiesti tare mult poporul ca sa il lauzi pe Ceausescu doar pentru sustinerea Primaverii de la Praga, dar sa-l scuzi pentru crimele de la Timisoara.
    Dincolo de aceasta evidenta dubla masura, ramane problema incompatibilitatii dintre politica lui Ceausescu si cele doua revolte pomenite. In 1956, cand ungurii se rascoala impotriva sovieticilor, Ceausescu participa activ la reprimarea studentilor ardeleni, care incercau o solidarizare. (La Cluj, e arestat un lot insemnat de studenti, intre care se numara si actualul mitropolit, Bartolomeu Anania.) Cand initiatorii Primaverii de la Praga (gruparea lui Dubcek), au publicat apelul-program, stirea a fost cenzurata complet de comunistii de la Bucuresti in frunte cu Ceausescu, deci nu putea fi vorba de nicio solidaritate de idei cand, peste cateva luni, Ceausescu juca celebra scena a balconului, de la care condamna interventia rusilor. In realitate, directia urmata de Ceausescu a fost perfect opusa liberalizarii din Cehoslovacia.
    continuitatea dintre epocile “moscovita” si “nationalista”
    Si totusi, o perioada de destindere a existat in Romania, timp de aproximativ un deceniu, in anii ’60-’70. Economia a resimtit o fireasca redresare, la o generatie dupa incheierea razboiului si ca urmare a unor masive investitii industriale. Dupa lichidarea fizica a oricarei competitii politice, puterea isi putea permite sa fie generoasa si cu noua elita culturala. Prin comparatie cu teroarea staliniste de dinainte si de dupa, un aer de libertate si speranta ca se poate gasi o coabitare cu regimul au inceput sa adie. Oportunistii care cautasera un pretext aveau acum o scuza pentru a se alatura unei puteri lipsite de orice legitimitate populara. Printre ei, probabil si cativa oameni de buna credinta se alaturau Partidului-stat, cu credinta ca doar asa pot accede la un statut social la care ii indreptatea pregatirea si ca regimul era un fel de fatalitate cu care trebuia sa gasesti o cale de acceptare. Aceasta minoritate firava din anii ’60-’70, care nu a ajuns niciodata la functii semnificative, e probabil singura generatie de membri care nu a aderat la PCR din lichelismul cel mai pur.
    Pornind de la aceasta realitate sociala, a dezghetului de la finalul dictaturii lui Dej si inceputul celei a lui Ceausescu, s-a brodat mitul rupturii radicale dintre epoci. Altminteri, “Epoca de Aur” nu s-ar fi putut naste. In realitate, primii pasi spre destindere s-au facut sub Dej, dar mereu in directia prezervarii “puritatii” sistemului, nu spre liberalizare.
    misterioasa plecare a Armatei Rosii din Romania
    Intre 1955 si 1958, Romania (care, urmare a procesului de slavizare, ajunsese sa se numeasca Republica Populara Romînia, cu î din i), obtine plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul sau. Circumstantele retragerii raman neelucidate. In stilul neserios care ii caracterizeaza, comunistii romani povestesc chiar legenda cu Hrusciov imbatat la o vanatoare si convins de Dej sa semneze ordinul. Ipoteza e totusi exagerata. N-ar trebui neglijat faptul ca Romania avea granita directa cu URSS si era inconjurata terestru de tari ale Pactului de la Varsovia. Un gest de marinimie ca retragerea trupelor din Romania nu facea decat sa mai spele din imaginea lui Hrusciov dupa invadarea Ungariei in ’56.
    Competitia dintre China si URSS in interiorul lumii comuniste a fost speculata inca de pe vremea lui Dej. In ’58 se acorda compensatii companiilor straine pagubite de nationalizare, sunt invitate sa investeasca pana la 49% in firme romanesti. (Investitii care se vor sfarsi destul de prost pentru companii ca Renault, Citroen sau Pepsi).
    In 1960, delegatia chineza critica virulent politica URSS de la o conferinta desfasurata in Bucuresti, iar trei ani mai tarziu, tot sub Dej, incep lucrarile la hidrocentrala Portile de Fier, in parteneriat cu Iugoslavia lui Tito, copilul teribil al lagarului, ostracizat de rusi. Deja cea mai mare parte a comertului Romaniei se derula cu Occidentul, nu cu Rasaritul, situatie care avea sa se rastoarne in anii ’80, dupa esecul politicii economice a lui Nicolae Ceausescu.
    cum a dat faliment Romania sub Ceausescu
    Pe durata celor 45 de ani de comunism romanesc au existat si realizari, cum e firesc sa existe in orice epoca istorica atat de intinsa. Ma voi referi doar la acele puncte care raspundeau nevoii de modernizare a Romaniei, o cerinta care tine aproape de destinul istoric al acestei natiuni, asa cum s-a definit el de la iesirea de sub tutela otomana si pana in prezent. Insa toate aceste tentative de modernizare au luat forme perverse ori s-au facut cu costuri inacceptabile. In ciuda unor bune intentii si ambitii admirabile, rezultatul final a fost cresterea decalajului dintre noi si orice tara vestica.
    Din punct de vedere cultural, accesul la educatie devenise mai lesnicios decat inainte de razboi, tehnic se eliminase si analfabetismul. Practic, obiectivul principal era mai buna inregimentare prin propaganda si modelare a mentalitatii. Exceptand cateva domenii tehnico-speculative, lumea intelectuala romaneasca a fost rupta de circulatia ideilor la nivel mondial.
    Paradoxal, se poate spune ca a crescut si gradul de participare politica. Teoretic, un sfert din adultii Romaniei faceau politica in mod activ, si mai multi erau implicati in organizatii sindicale ori de alt gen. Practic, aceste inregimentari nu ofereau decat iluzia participarii la un socialism facut “cu poporul si pentru popor”. Realitatea era instituirea unui monopol politic al unei minoritati insignifiante demografic. Pentru ceilalti, “participarea” era doar o forma de impartire a vinovatiei, prin castigurile meschine pe care le aducea colaborationismul.
    Tot la capitolul bune intentii sfarsite prost putem trece eforturile de industrializare si de crestere a populatiei urbane. Ultima e poate cea mai remarcabila reusita a epocii lui Ceausescu. Da, Romania avea nevoie sa isi depaseasca statutul de tara agrara subdezvoltata, dar transformarea s-a produs printr-un genocid (la colectivizare) si transferand taranii nu in orase, ci in mahalalele suburbane ale cartierelor-dormitor.
    Ratarea ambitiosului proiect de industrializare ceausista s-a produs tocmai din cauza filosofiei staliniste, care il nutrise. La finele anilor ’20, Stalin lansase Noua Politica Economica. Simplificat, planul suna in felul urmator: prin teroare, se rapesc resursele materiale de la diverse categorii sociale, pentru ca tot ce se obtine sa fie canalizat spre proiecte gigantesti de infrastructura si industriale. Canalele, barajele, liniile trans-siberiene si uzinele costau milioane de vieti omenesti, mentineau o uriasa birocratie de partid, fara sa se poata spune daca aduceau beneficii pe masura cheltuielilor. Dar aveau cateva avantaje clare: erau vizibile pentru propaganda, ajutau la intarirea controlului social si creau senzatia unui progres care sfida si fortele naturii. Tarile din Est au renuntat la acest model economic, apoi chinezii lui Deng Xiao Ping, intr-un final si sovieticii, dar Ceausescu a adoptat acest model economic pentru ca i se potrivea si pentru ca pur si simplu nu cunostea altul, ramanandu-i fidel pana la capat.
    Ceausescu a mizat aproape toate resursele interne pe asemenea proiecte gigantice nesustenabile in siderurgie, constructia de masini si petrochimie. Pentru niciuna dintre ele nu avea nici materie prima, nici tehnologie, nici piata de desfacere.
    Ca urmare, la un deceniu de la preluarea puterii totale, Ceausescu se confrunta cu o majora lipsa de lichiditati. Neobositi in creatia de legende urbane, securistii de ultima generatie continua sa adauge si post-mortem la mitul lui Ceausescu. Daca in ’69 se laudau cu vizita lui Nixon (care avea sa viziteze apoi si China si URSS, dar asta nu mai conta), in ultimul timp a aparut legenda unui Ceausescu anti-american, rebelul “Noii ordini mondiale” avant la letre. Potrivit acestei insailari folclorice, Nicolae Ceausescu nu a cazut rapus de proasta guvernare si urmare a rabufnirii populare, ci a fost victima unor masinatiuni a marii finante. In realitate, lucrurile stau exact pe dos. Cand s-a adresat institutiilor occidentale, Ceausescu avea deja delicate probleme financiare, dupa cum o recunosc discret chiar si ministrii lui de Finante.
    Romania a aderat la FMI in decembrie 1972, iar Ceausescu s-a intalnit personal la Washington cu seful FMI, institutie cu care a derulat doua acorduri stand-by dupa 1975. La acea data, Romania epuizase cam toate variantele de creditori bancari catre care s-ar fi putut adresa. Vreme de mai multi ani, la finalul anilor ’70, inceputul anilor ’80, Romania s-a aflat tehnic in incapacitate de plata.
    Pentru ca mai multe imprumuturi la banci internationale depasisera data scadenta, s-a trecut la blocarea de conturi, ca in cazul oricarei companii care intra in faliment. Demnitarii comunisti ai vremii isi amintesc jenati cum Romania nu isi mai putea plati prin banci nici macar personalul diplomatic din afara granitelor, ca sa nu mai vorbim de achitarea unor comenzi de import. In acea perioada, Romania a facut mai multe plati trimitand pur si simplu sacose cu bani in interiorul bagajului diplomatic, pentru ca orice dolar pe care l-ar fi depus in banci ar fi fost oprit in contul datoriilor.
    In disperare de cauza, Ceausescu solicita in 1981 un nou acord cu FMI. Tara avea deja 9,5 miliarde de dolari datorii, pe care lumea financiara se indoia ca le poate plati. Bancile straine se retrageau una cate una de pe piata romaneasca aflata in colaps. Platile scadente imposibil de returnat ajunsesera la 3 miliarde de dolari in 1982. Reprezentantii FMI sunt de acord sa dea unda verde imprumutarii Romaniei, doar dupa ce primesc garantii din partea Clubului de la Paris (organizatie neoficiala a mai multor tari, care intervine pentru ajutorarea statelor aflate in faliment). Cu acest semnal simbolic, comunistii au reusit sa ajunga la acorduri de restructurare a datoriei si cu alte banci (reesalonarea e practic un alt instrument folosit cand un datornic intra in incapacitate de plata).
    Umilit, de situatia din 1982, Ceausescu ia masuri care ii socheaza pe cei de la Fond: taie drastic ratiile alimentare si orice alte bunuri destinate consumului intern, exporta absolut tot si plateste unele rate chiar si in avans. In martie 1989, cu sacrificii inimaginabile pentru populatie, Romania achita intreaga datorie externa. Chiar si dupa acest moment, pe tot parcursul anului, conditiile de trai continua sa se degradeze atingand un prag al disperarii.
    delirul negarii evidentei
    In mod normal, orice regim care atinge limita de jos (a falimentului) este inlocuit, daca nu printr-o schimbare totala de sistem, macar printr-o schimbare a echipei de la varf. Faptul ca in sanul Partidului Comunist nu a aparut nici cea mai vaga forma de opozitie si contestare, dupa falimentul de la inceputul anilor ’80, vorbeste despre natura reala a partidului.
    Pierderile reale ale esecului implementarii unei politici economice de tip stalinist, bazata pe o falimentara industrie grea, sunt incalculabile. Chiar si investitiile bune, incepute inca din anii ’50, ’60 au fost ruinate de lipsa de retehnologizare si de finantare.
    Dupa criza petrolului din anii ’70, pentru intreg Occidentul a urmat o perioada de boom economic fara precedent in istorie. Saracita si izolata aproape complet de restul lumii, Romania rata cea mai prospera perioada mondiala. Fenomenul are in continuare urmari atat de grave incat poate fi comparat cu neparticiparea la revolutia industriala.
    In acei ani in uzinele occidentale se generaliza folosirea robotilor industriali, a tehnicii de calcul; Romania nu lua parte nici la revolutia din electronic si telecomunicatii, nici la revolutia marketingului, care aducea cu totul alte filosofii in comertul mondial. Produsele romanesti isi mai faceau loc doar pe pietele cele mai neconcurentiale. Daca in ’58, Romania ajunsese pentru prima data sa faca mai mult comert cu Vestul, in anii ’80, tara se intorcea din nou catre URSS, devenita din nou cel mai important partener comercial.
    In politica externa, cacealmaua lui Ceausescu s-a incheiat cam in acelasi fel. De la plimbarile cu caleasca reginei la Londra, vizite la Casa Alba si pretentii de pacificator in Orientul Mijlociu, Ceausescu se scufunda intr-un izolationism total si la schimbul de vizite cu Mobutu Seseseko si Bokasa.
    Practic, vreme de aproape un deceniu Romania traieste intr-o fantezie creata de Partid si Securitate. Un cult delirant se dezlantuie pentru a nega realitatea in stil nord-corean. La Bucuresti, un popor infometat si inspaimantat ridica cea mai mare constructie civila de pe Pamant, la fel de inutila ca multe dintre proiectele industriale ale epocii anterioare.
    dictatura, forma suprema de coruptie
    Multi dintre cei care astazi il regreta pe Ceausescu aduc ca argument explozia fenomenului coruptiei. Aruncati intr-o lume pentru care nu erau pregatiti, unii regreta felul pervers in care un regim totalitar stia sa aloce fiecaruia un loc si vremea in care furtul nu era ostentativ. Singurul motiv pentru care in dictaturi nu se vorbeste de coruptie e ca dictatura e coruptia insasi: raptul tuturor resurselor unei societati si dispunerea de ele dupa bunul plac. In anii ’80, regimul comunist al lui Ceausescu se transforma galopant intr-o forma orientala de despotism: un cerc de curteni cu acces la privilegii nevisate de omul de rand si un clan cu drepturi ereditare in centru. Iata, de pilda, functiile importante pe care le ocupau rudele lui Nicolae Ceausescu:

    Nicolae Ceausescu – cumula practic toate functiile de varf, secretar general al partidului unic, presedinte si comandant al fortelor armate; Elena Ceausescu – era al doilea om in stat, prim-viceprim-ministru, membru al Academiei, superviza direct promovarea cadrelor Partidului; Nicu Ceausescu – mostenitorul neoficial al “tronului”, prim-secretar al judetului Sibiu; Valentin Ceausescu – membru supleant al Comitetului Central, conducator de facto al clubului Steaua; Marin Ceausescu – superviza operatiunile de comert exterior ale Securitatii in Occident, a fost gasit spanzurat la Revolutie; Ilie Ceausescu – adjunct al ministrului Apararii, conducea colectivul de istorici oficiali ai Partidului, trecuti dupa Revolutie in zona PRM; Nicolae Andruta Ceausescu – fratele cu acelasi nume fusese legionar in tinerete, ulterior general in MI si sef la Cadre; Ion Ceausescu – ministru secretar de stat la Comitetul Planificarii; Elena Barbulescu (nascuta Ceausescu) – adjunct al ministrului Educatiei; Florea Ceausescu – redactor la ziarul Partidului

    Aceasta alunecare catre cutume si mismasuri orientale se petrecea in aplauzele si incurajarile frenetice ale activului de partid, care pierdea el insusi contactul cu realitatea. Conducerea partidului cadea in corpore in decrepitudine, activisti tot mai rudimentari alcatuiau un alai tragicomic. Cu Emil Bobu, Tudor Postenicu, Ilie Verdet sau Ion Dinca nu putea fi vorba de niciun fel de ideologie, asa cum nu se putea vorbi de academie in cazul Elenei Ceausescu. Si totusi o intreaga clasa politica nu poate cadea prada ramolismentului si sa detina puterea deplina cateva decenii. In spatele acestei suprastructuri, o patura venala de oportunisti mereu orientati adoptasera national-comunismul ca justificare a unei parveniri nesperate. Instinctul de supravietuire al acestei paturi se va dovedi fara gres si dupa 1989.
    Ceausescu era in mai mare masura produsul acestei clase sociale decat creatorul ei, desi se dovedise stralucit in eliminarea oricarui pericol de competitie la putere. Lucru neobisnuit pentru dictatori, care sunt de obicei figuri carismatice, Nicolae Ceausescu era un orator lamentabil, iar in anii ’80 niciun sustinator al sau nu mai putea fi suspectat de buna credinta.
    “o Etiopie a Europei”
    Mica rebeliune a lui Nicolae Ceausescu fata de Uniunea Sovietica ii descumpaneste pe istorici. La nivel instinctual, Ceausescu nutrea probabil sentimente patriotice, trecute printr-o intelegere rudimentara a ideii de natiune. Fratele sau, Nicolae Andruta, fusese legionar in tinerete si e cat se poate de probabil ca si celalalt Nicolae sa fi frunzarit macar Carticica sefului de cuib. Colectivismul si antiliberalismul erau punctele in care cele doua extreme se intalneau, iar retorica exaltata a Garzii trebuie sa fi ramas in amintirea oricarui tanar din epoca. De altfel, oricine asculta repertoriul Cantarii Romaniei si melodiile Garzii de Fier va sesiza asemanari izbitoare. Daca excludem dimensiunea mistica din acestea din urma, vom obtine exact aceeasi combinatie de irational, patetism si hiperbola.
    Si totusi e greu de spus daca micile harjoneli cu marele urs de la Rasarit ar mai fi semanat cu un joc de-a soarecele si pisica, daca ambitiile economice ale lui Ceausescu n-ar fi esuat atat de jalnic. Exista si voci care spun acum ca fronda din 1968 a lui Ceausescu a fost de la bun inceput un joc cu acceptul Moscovei, prin care aceasta realiza un cap de pod dincolo de cortina de fier si apoi catre lumea a treia. In anii ’80, cand cativa disidenti basarabeni i-au scris lui Ceausescu pentru ajutor, Securitatea acestuia nu a ezitat sa informeze KGB, eveniment urmat cu deportarea respectivilor.
    In plus, “pierderile” rusilor cauzate de curajul verbal al lui Ceausescu erau nesemnificative. Daca reformismul lui Imre Nagy din Ungaria, al lui Alexander Dubcek in Cehoslovacia erau pericole mortale pentru lagarul sovietic, stalinismul pur si falimentar al lui Ceausescu n-ar fi putut deveni model de urmat in regiune. Iar dupa ce chinezii incep sa adopte deschis capitalismul ca model economic, iar sovieticii trec la perestroika, pana si Rasaritul era mai reformist si mai novator decat “rebelul” de la Bucuresti.
    Pentru Ceausescu, ultimul model fata de care fusese deschis la experimente fusese maoismul. Inovatia lui Mao era tocmai combinarea marxism-leninismului cu o filosofie geopolitica: exista lupta de clasa si intre state, nu doar intre paturi de cetateni. Statele inapoiate si asuprite sunt chemate sa se ridice impotriva statelor exploatatoare. (Iata inca o idee pe care post-ceausistii o pot folosi cu mare entuziasm azi.) Iar ca ridicarea sa fie mai temeinica, Mao mai oferea un concept vital: revolutia culturala, o miscare de indoctrinare si transformare brutala a societatii pana in strafundurile mentalitatii.
    Pe Ceausescu vizitele in China si mai ales Coreea de Nord l-au fascinat mai mult decat oricare alte vizite facute pe mapamond, fiind exact genul de societate la care poate visa un dictator. Despre catastrofa aplicarii modelului nord-corean de societate intr-o tara cu aspiratii si traditii europene nu mai e cazul sa mai vorbesc.
    O tara care avea ambitii industriale, dar isi indemna cetatenii sa renunte la curentul electric, la incalzire, ori sa se intoarca la folosirea carutelor la sate nu putea fi decat o butaforie construita pentru a nega esecul total. Cu privire la ratiile introduse la alimentele de baza, ce nu se mai puteau cumpara decat dupa cozi imense si legitimarea cu buletinul, ambasadorul francez din epoca spunea ca nici macar sub ocupatia nazista parizienii nu cunoscusera atatea lipsuri.
    Spre finalul anilor ’80, Romania a incetat sa mai trimita la ONU statistici privind rata anuala a sinuciderilor, intrucat acestea ar fi situat-o pe prima pozitie pe continent. Era esecul deplin al unui regim care cunoscuse gloria diplomatica si ajunsese sa fie catalogat de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept “o Etiopie a Estului”. Despre cat de mult se marise decalajul dintre Romania si Europa, romanii aveau sa afle abia cand au putut calatori peste granita, in cazul unora la niste ani dupa Revolutie. Occidentalii aflau si ei cu mila de insula nord-coreana din Carpati, spre care aveau sa se indrepte in tot anul ’90 camioane cu ajutoare constand in hrana si imbracaminte.

    (va urma)

    Pagina 1 of 212

    Media

    Film

    Muzica

    Sport

    Funny

    Spiritualitate

    Politica