rss
rss
rss

De obicei nu mă forma lucrurilor și procedurile, dar de data asta vreau să scriu despre o listă de abuzuri, despre care cred că pot fi folosite de o viitoare dictatură. Culmea, ele sunt azi aprobate de unii dintre cei mai progresiști și mai activi, dintre persoanele cu simț civic, nu dintre cei cu înclinații paternaliste. Activiștii pretind că luptă pentru o societate mai democratică și pentru purificarea clasei politice. În numele acestor idealuri, ei par de acord să sacrifice unele proceduri și uzanțe, legi scrise și mai ales nescrise. „Scopul scuză mijloacele”,  spun ei. Ce le scapă din vedere e că o viitoare forță rău intenționată ar putea ajunge la o stare de perfectă dictatură fără să facă în fond nimic inedit, doar repetând cumulat puncte deja bifate în ultimii ani.

  1. lupta împotriva Parlamentului
    E firesc să ceri demisia unui guvern, e nefiresc să încerci să călărești valul antipatiei populare față de Parlament, care e (până găsim altceva) singur formă de reprezentare a populației generale și a curentelor divergente, inclusiv a minorităților.
  2. diabolizarea unui partid
    Poți fi întotdeauna pe altă poziție decât un partid (cazul meu cu PSD), să nu îl votezi niciodată (idem), să presupui chiar că un om onest n-avea de ce să se înscrie în așa ceva. Dar nu poți milita pentru eliminarea lui (pe cale administrativă) sau prin ostracizarea celor care îl susțin.
  3. dominarea unor instituții prin structuri oculte
    Echipele mixte de procurori și ofițeri SRI pot părea o culme a eficienței în lupta împotriva corupției. Judecătorii din „câmpul tactic” ai aceluiași serviciu, un pas înainte, care garantează sentințe drastice împotriva cui merită. Dar nu există nicio limită care poate opri o structură imposibil de cenzurat democratic să nu acapareze alte instituții, tot în numele binelui public. Într-o zi poate fi armata, poliția, Fiscul, Parlamentul, mediul de afaceri. Dacă n-a fost deja.
  4. abdicarea suveranității
    E o meteahnă veche, pe care o avem din clipa în care ne-am trezit scăpați de sub controlul total al partidulu-stat și ne-am aruncat în brațele Occidentului salvator. Deseori s-a întâmplat ca Vestul să fie acceptat nu doar ca arbitru dar chiar ca jucător activ în politica internă, validând chiar și decizii impopulare. E o formă de imaturitate socială, care ne face vulnerabili unei puteri ostile, care ar investi într-un actor abil.
  5. neacceptarea jocului democratic
    În noiembrie 1996, ceva banal și istoric se petrecea în același timp. După 60 de ani, o putere ceda locul alteia prin vot, fără violență. Mult detestatul Ion Iliescu părăsea Palatul Cotroceni cu un discurs de felicitare la adresa învingătorului (avea să se și întoarcă acolo). A devenit practica obișnuită, un semn de normalitate, de atunci încoace, dar nu aș mai garanta că se va menține în actuala atmosferă.
  6. neacceptarea sentințelor
    Trei ani mai târziu, se mai înregistra un moment de cotitură al tinerei democrații. Miron Cozma era încarcerat, după ce tentativa de punere în aplicare a sentinței dusese la două mineriade și adusese țara în pragul unui război civil, susținut de o parte a presei și de foști securiști. De atunci încolo, condamnații au riscat mai curând să își tragă un glonț în gât sau să fugă peste graniță, decât să nege deschis autoritatea statului. Și acesta pare un câștig fragil în actualul context.
  7. folosirea străzii ca argument
    E firesc pentru opoziție să își crească aderența și să slăbească adversarul susținând sau chiar organizând proteste. Nu e la fel de firesc ca președintele sau alt înalt demnitar, aflat deja într-o poziție de putere, să se folosească de un grup compact de fideli, pentru a forța schimbări de guvern sau decizii parlamentare. Dictatorii devin repede maeștrii ai marilor mitinguri de susținere, mai ales în vremuri când acelea nu mai reflectă deloc sentimentul publicului larg.
  8. justificarea violenței
    E un alt precedent periculos să te poziționezi ca șef al statului împotriva instituțiilor de apărare și ordine internă. Poți câștiga voturi pe moment, dar poți ajunge și tu în situația confruntării cu contestatari. E, de asemenea, mai complicat să explici unor purtători de uniformă pe care îi delegitimezi, de ce ar trebui să își riște viața data viitoare când intervin într-o răfuială între clanuri de interlopi, dotați cu săbii sau pistoale. E ceva la care nu par să se gândească nici alți populiști, care aleargă după simpatie ușor de cucerit, prin legi cum e cea împotriva radarelor pe șosele.
  9. ignorarea Curții Constituționale
    Unul din cele mai periculoase precedente, oprit la timp, după circa o lună, dar încurajat pe această durată de diviziile de presă. E și punctul care poate fi folosit lejer la ignorarea rezultatului unor alegeri. Întâmplarea face că avem în Iohannis un președinte fără vocație, care nu excelează nici la inteligență, charismă, nici la ambiție și talent. Părea inițial candidatul ideal pentru a respecta toate procedurile ca la carte, în cel mai tern stil european cu putință. Și-a ratat și talentul ăsta. Dar locui îi poate fi luat chiar de unul mai iscusit decât Băsescu în a născoci trucuri neobișnuite, de un viitor dictator înzestrat și cu ambiție și cu lipici la public și total lipsit de scrupule.
  10. legiferarea în interes propriu
    Ultima dată când a părut evident de ce e o urgență pentru pesediști să modifice legile justiției, această tentativă a pornit valul de proteste de după ordonanța 13. Dar pachete de ordonanțe cu efecte similare s-au dat și pe vremea Monicăi Macovei, desigur, pentru cauze mult mai bune, anume să se poată înfunda unii care acum trebuie scăpați de alții.
  11. intervenția penalului în politic
    Răspunsul la acel abuz a fost un altul de sens contrar, respectiv deschiderea unor dosare penale pentru inițiatorii ordonanței. Chiar și când e murdar, demersul politic trebuie decontat la urne, nu pedepsit cu cătușe de procurori, care se plasează deasupra jocului democratic. A fost un demers, care a credibilizat inclusiv ideea că arestările se fac dirijat, pentru a elimina competitori incomozi.

Anonimul, care a obținut celebritatea națională la volanul unei mașini cu număr de înmatriculare obscen, verifică zicala „a plecat bou și s-a întors vacă”. Înhămat la Audi, dar tot aia. Pentru că nu cere multă deșteptăciune să bați drumul până în Scandinavia, ca să te întorci țanțoș cu vocabularul blocat tot în măscările din patru litere, pe care le puteai deprinde liniștit și spărgând semințe la periferia Vasluiului.

Degeaba s-au frecat unii de Liiceanu și Șora pe la mitinguri, că erudiția nu se ia ca pojarul. Ca gândire, au rămas sub nivelul celorlalți mitingiști, de care au râs că sunt fără dinți și asistați social. N-or fi știut unii dintre ei de ce-i mână Dragnea în autocar spre București și nici n-au găsit cuvintele să se exprime, dar măcar s-au străduit să rămână cuviincioși, vorbind și ei cum s-au priceput. De la înjurătură, mai departe nu se mai poate merge decât sore violența fizică, iar înjurătura poate fi întoarsă oricând de oricine împotriva altora, de care s-ar putea să nu-ți convină. Aici prostul e în avantaj, că n-are de făcut niciun efort de gândire, ca să dea replica și să pară că participă la discuțiile politice curente, în limbajul general acceptat.

Degeaba s-au dus și unii români prin Occident, că nici de ei nu s-a prins civilizația Vestului, cultura toleranței și a dialogului, politețea rezervată. Bați atâta amar de drum și te întorci cu același vocabular, cu aceleași idei și același arțag. Probabil claxonezi la semafor, lași geamul în jos să tragi înjurături pietonilor și arăți semne din degete, să se vadă stofa de expat realizat, care a văzut lumea.

Cu ce s-au ales cei care au privit 10 ani și mai bine la Antena 3? Cu multă încrâncenare, ură pentru un anume fost preșefinte și câțiva din jurul lui. Cu o obsesie paranoică. Și cu disponibilitatea de a da votul oricui promite că va face lucruri nepronunțabile cu dușmanul suprem. Fără alt program politic, doar cu lungi manifeste, sloganuri care lungeau pe mai multe pagini ce zice condensat o înjurătură. Roata se va întoarce și la guvernare vor veni alții, despre care vei fi încredințat că vor da de pământ cu „ciuma roșie”. Și se vor dovedi la fel de incompetenți, de ridicoli în gafe, pentru că în loc să pregătească programe bine gândite, au pregătit înjurături și poze amuzant pe tema care face trafic.

Realitatea e că mișcarea Rezist a ajuns cu benzina la fundul rezervorului. În loc să își pună problema cum de i-a scăzut publicul din stradă de la suta de mii la câteva zeci în zilele mai proaste, cei rămași se radicalizează. Compensează prin agresivitate și gălăgie numărul tot mai precar. Urmărind doar sporadic fenomenul, am început să îi învăț pe câțiva dintre ei, ca pe „stegarul dac” de la mitingurile pesediste de dinainte. Par de meserie activiști sau de meserie protestatari. Mă tem că sunt chiar la fel de bugetari ca hoțomanii pe care îi contestă, dar asta n-o puteam afla deocamdată. Le-a pierit și argumentul „vocii străzii”, în baza căruia cereau schimbarea majorității parlamentare, după alte criterii decât cele stabilite în cabina de vot. Deja nu se mai adresează celorlalți români, pe care se presupune că ar vrea să îi convingă să li se alăture. (Pe aceia, cei mai săriți de pe ax i-ar vrea eutanasiați, dacă s-ar putea.) Se transformă pe zi ce trece în reality show, în producție de amuzament, care schimbă ceva doar în universului comun al imaginației lor.

Se spune că o insultă dezvăluie mai mult despre cel care o adresează, decât despre destinatar. Și protestele împotriva guvernului spun mai multe despre generația fulgilor de zăpadă, decât despre putere. Așadar, într-o ordine aproape aleatorie, câteva observații. Le-am numerotat să fie mai ușor de obiectat la ele și să le poată parcurge tinerimea mai lesne pe smartphone:

  1. E un semn bun că societatea românească găsește resurse pentru proteste masive nemotivate financiar. N-au existat cereri legate de salarii, beneficii sau impozite. Aparent, e o bătălie idealistă pentru principii și valori.
  2. A fost infirmată impresia de apatie generală, de dezinteres, la adăpostul cărora se pot face orice fel de matrapazlâcuri, care vor fi uitate sub agitația cotidiană. Aici strategii PSD au greșit grav, anticipând un protest fără priză la public, limitat doar la comunicate date de ONG-uri, discursuri în Parlament și câteva emisiuni fără audiență. N-a fost așa, micul aranjament cu ajustarea legilor în interes personal le-a bufnit în față și va avea urmări prelungite în timp pentru o întreagă nouă generație de votanți.
  3. Protestul-maraton acoperă în mod convenabil scandalul defecțiunii agentului Ghiță, bufnit în fața generalului Coldea. După toate aparențele, Ghiță făcea parte dintr-o nouă generație de miliardari creați de supra-structura ocultă a statului. Să le spunem „capitaliști 2.0”, a căror misiune era să absoarbă fonduri ale statului în vehicule private, care să fie apoi folosite pentru a perpetua puterea respectivelor structuri. Numărul acestor agenți de caviar e necunoscut, dar dintre misiunile încredințate lor ni se dezvăluie: eliminarea și înlocuirea capitaliștilor din prima generație, creați de garda veche din Securitate, cumpărarea de influență politică și mediatică.
  4. În această construcție, Codruța & Co au jucat rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în tranziția primului deceniu. Unul a vegheat transferul de proprietate de la stat, către administratorii privați din fosta nomenclatură și aparatul represiv, echipa de acum veghează protector transferul de la autohtoni spre capitalul internațional. Abele personaje simbol au reușit să rămână în ochii vechilor feseniști și ai noilor progresiști drept „săraci și cinstiți”. Căci au vegheat transferul fără să își însușească un procent pentru sine, motivați doar de dorința de putere și popularitate. În ambele cazuri, e greu de spus în ce măsură au fost conștienți de procesul în care erau implicați, dacă au premeditat sau doar nu s-au putut opune unor transformări. Dar efectul acesta a fost. Dacă mitingul s-ar întinde până în primăvară, s-ar auzi și un „Codruța apare, soarele răsare!” ca-n 1990.
  5. Protestatarii nu au spirit justițiar real. Sunt încredințați că e în interesul lor să fie eliminați anumiți actori politici, și sunt de acord să accepte orice metodă pentru ca aceștia să fie “înfundați” și scoși din arenă. De asemenea, sunt dispuși să închidă ochii la fapte similare ale celor care se prezintă a juca în aceeași echipă cu ei.
  6. În același stil, nu își doresc să fie informați, ci să li se confirme punctul de vedere. Ar ieși în stradăa cu siguranță, dacă s-ar cenzura Hotnews, Digi sau dacă ar fi în pericol Mândruță, Guran sau Chirilă. Dar își doresc cu patimă să fie închise Antena 3 și Romania TV.
  7.  E o caracteristică mai largă a generației snowflake, aceea că prețuiesc mai mult egalitatea decât libertatea și că își doresc mai mult să nu fie ofensați decât să asculte păreri diverse.
  8. Fulgii de zăpadă socotesc pe bună dreptate drept propagandă un post TV care emite în linia unui partid, în special de la putere. Dar socotesc legitimă suprimarea acelui post prin intervenția unor companii, care să decidă pe criterii politice dar cu metodologie comercială, care posturi mai continuă să emită și care nu.
  9. Au fost crescuți în autodispreț – de fapt într-o glorificare a sinelui (o exceptionalitate, care merită totul) dar cu nenorocul de a înflori într-o comunitate cu istorie jenantă, apucături proaste și trăsături de batjocură. (Complet invers decât educația secolelor anterioare, care cultiva modestia și spiritul de sacrificiu.) Își iubesc stăpânii, atâta timp cât vin din țări cu nume sonor.
  10. Sunt încredințați că sunt parte dintr-o poveste de tip “visul american”, cu un succes spectaculos, care îi așteaptă după colț, dacă se străduiesc suficient. Nu găsesc deci nimic hilar într-un protest în care participă cot la cot un bancher internațional și un salariat a cărui viață e mâncată de orele suplimentare neplătite sau răsplătite cu un bonus, între planuri, target-uri și ședințe de impulsionare a motivației.
  11. Mare parte din participanți sunt persoane nepasionate de politică în majoritatea timpului, care de altfel se vor și plictisi curând de subiect. E cu atât mai interesant fenomenul de contagiune al revoltei, pe o temă destul de abstractă ca legislația penală și dreptul constituțional. Protestul a fost ținut cu strictețe într-o zonă vagă, pentru a prinde la categorii cât mai largi. Lucru cu totul ciudat pentru un protest atât de îndelungat și cu o asemenea efervescență online, nu s-a îmbunătățit cu alte cereri. E firesc ca oamenii să aibă și alte nemulțumiri, mai concrete și mai personale, de obicei, după un număr de zile survenea fie o radicalizare fie o elaborare ideologică sub forma unei proclamații în mai multe puncte. Dar pe toată desfășurarea, mișcarea și-a păstrat caracterul de protest controlat.
  12. Generația fulgilor e formată din apolitici. Consideră politica un joc murdar, dar vor să fie consultați în deciziile privind mersul societății. Cred că ideologia e complicată, sursă de conflict și confuzii, preferă soluții pragmatice aplicate de tehnocrați. Între cele două războaie, tinerii radicali au căutat diverse moduri de organizare, care să răspundă la criza capitalismului. Comuniștii au mizat pe o metodologie prezumată a fi științifică, bazată pe planificare. Fasciștii și legionarii, care trăiseră primul război mondial, au încercat să împrumute statului din organizarea militară. Tinerii de azi atribuie multinaționalelor, cu eficiența și expansiunea lor de neoprit, valențe similare. Managerul poartă pentru unii aura pe care omul de știință sau mareșalul o aveau pentru mentalul secolului XIX. Își doresc, prin urmare, o țară ca o corporație, condusă după regulile profitului, chit că asta are oarece dificultăți de armonizare cu ideea de democrație.
  13. E un tip de organizare, care întrunește aprobarea mai multor centre de putere, fiind în interesul și al Securității și al capitalului străin și al păturii subțiri care acționează ca o interfață între cele două. E întâmplător și modul ideal de a administra o colonie, vezi cazul Companiei Indiilor de Est. Asta explică și implicarea simultană a unor centre variate de influență, de la acoperiții Anacondei din SRI, la rețeaua Soroș, de la progresiști la neoconi, la agenții de publicitate implicate în gherilele de net inventate de Felix Tătaru și dezvoltate de Mihaela Nicola sau Sebastian Lăzăroiu.
  14. În mod greu de explicat, această vastă infrastructură mediatică nu s-a pus în mișcare la o turație similară cu ocazia recentelor alegeri. Nici măcar algoritmii Facebookului n-au părut ciupiți atunci. Ciudat, întrucât rezultatul era previzibil. Asta vine în susținerea impresiei că protestul e o reușită peste așteptări a încercării de a acoperi „accidentul” Ghiță din interiorul sistemului. (Desigur, nu e doar atât, asta explică cel mult partea de implicare a serviciilor. Parte care nu e de neglijat, dacă doar unul dintre ele are peste 30.000 de angajați, care pot opera conturi cu identități multiple în rețea.)
  15. Pentru masa mare de participanți de bună credință, dezamăgirea e o chestiune de timp. Mișcarea e atât de vag definită ideologic, dar atât de răspândită, încât e probabil că va gonfla cel puțin un personaj politic fără consistență, care să fie acceptat fără cercetări prea minuțioase, așa cum lungile proteste din anii 90, l-au ridicat în cele din urmă pe blândul Milică la statura de lider providențial. Deocamdată necunoscut numele lui. Cel mai probabil Dacian Cioloș va fi propulsat la șefia PNL, în locul unor tinere care au probleme în a-și ține socoteala anilor. Va crește în mod cert și nebuloasa politică numită USR, în ciuda căderilor de tensiune și a problemelor penale ale lui Nicușor Dan. Poate ridicând un lider ceva mai radical, de tip Goțiu.
  16. PSD nu are mecanisme de apărare în fața intereselor conducerii sale, care pot fi divergente cu ale organizației. Dar pentru mine nu e nicio surpriză că nu se găsesc oameni motivați de binele general în acest partid. Pentru cei din stradă, se pare ca e un șoc. Sistemul îl antrenează pe primarul din Iași, Mihai Chirică, pentru o preluare ostilă a partidului. Nu că partidul ar fi fost o clipă unul anti-sistem. PSD e placă turnantă, element de fundație în sistem, față de care activul său are doar neînțelegeri pasagere și rareori interese divergente.
  17. Modelul de societate pentru care suntem pregătiți e unul mai puțin liber și mai puțin democratic, dar într-un mod nu foarte evident. Generația snowflake reacționează violent când e contrazis curentul de opinie la care au aderat, de altfel destul de recent. Un banner în care era ironizat dublul standard al ANAF față de firmele românești și străine a fost rapid sfâșiat și cei care îl purtau, evacuați la unison din piață. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi pățit cineva care aducea vreo critică Laurei Koveși sau generalului retras în umbră, Coldea. La fel, oricine exprimă dubii e împroșcat cu invective. Se întâmplă atât cu adversari vechi ai „ciumei roșii”, bănuiți de ambiguitate, cât și cu vechi flașnete pesediste, care oricum erau de ani și ani pe piață, la fel de partizani și de vânduți, dar nu erau înecați în înjurături ca acum. E un fenomen cu care ne vom mai întâlni de acum înainte. După același model, vor urma lichidări și puneri la colț pentru diverse alte categorii de indezirabili pe calapod occidental: vor fi eliminate multe puncte de vedere sub pretextul că trebuie epurați rasiștii, homofobii, bigoții, sexiștii și așa mai departe. Lista de etichete va crește de la o zi la alta, pe măsură ce spațiul de liberă exprimare se va îngusta. Curând, și între români se va instala același tip de neîncredere rece, iar auto-cenzura va fi mai nemiloasă ca înainte de 89. Nimeni nu va mai spune ce gândește unui necunoscut întâlnit în tren, unui coleg, vecin și va avea mare grijă să nu deranjeze cu ceva ce scrie pe Facebook, ca să nu-și compromită CV-ul.
  18. Nevoia de acceptare mi se pare un motor esențial al implicării segmentului nepasionat de politică în proteste. E în special vorba de mari consumatori de internet și Facebook, sensibili la sentimentul general, pe care îl aproximează tocmai prin aceste instrumente.
  19. Un câștigător neașteptat și nemeritat al protestelor e și Klaus Iohannis, a cărui rapidă prăbușire părea de neoprit. Categoric, el nu poate fi suspectat de a fi orchestrat aceste mișcări, nici măcar propria lui reinventare și nici că va putea da măcar iluzia ca Băsescu, de a fi preluat pentru sine frâiele sistemului. Mi se confirmă impresia că în ciuda așteptărilor neamțul e un personaj caragialesc, anume Agamiță Dandanache, incompetentul apelpisit, dar cinic în a-și asigura chivernisirea alături de „coledzi”.
  20. Perdant categoric este PSD, care pornește de la o poziție dominantă și fără rival , care se putea așeza la o guvernare lungă, cu un președinte abulic, ce putea fi adormit până ar fi fost uitat de propriul lui electorat. Frica de pușcărie a liderului Dragnea și presiunea masei de primari, amenințați de dosarele (corecte sau exagerate) pentru orice document ar semna, au făcut ca într-o lună de zile, marele partid să treacă în defensivă, cu povara unei guvernări de care deocamdată ține cu dinții, dar de care s-ar putea să își dorească să scape mai repede, dacă sentimentul public se păstrează.
  21. Liderii PSD nu s-au dat în lături de la folosirea huliganilor din galeria lui Dinamo ca să discrediteze protestul, deci sunt, ca de obicei, în stare de orice mârșăvie. Profilul civilizat al participanților, mulți corporatiști fără înclinații violente, numărul mare și perspectiva ca incitatorii să fie înregistrați de SRI și închiși apoi au făcut ca protestul să nu sfârșească într-o nouă mineriadă.
  22. Sistemul a reușit să evite boicotul public exprimat prin prezența tot mai scăzută la urne, care putea genera o presiune pentru apariția unei mișcări reale de transformare. Acum au fost reluate vechile metode de fidelizare a adepților. Pentru Iohannis și așa zisa dreaptă, orice critică va fi amuțită ca venind de la „ciuma roșie”, cum pentru Băsescu nu putea veni decât de la moguli. Simetric, pentru votanții PSD, criticii vor fi băsiști sau alte versiuni actualizate. Orice partid nou ar apărea acum ar fi tratat ca o diversiune a părții adverse.
  23. Creativitatea manifestată în piață e departe de a fi una spontană. Stilul e destul de asemănător, multiplicat în mai multe variante. Dar mulțimea pare bucuroasă să citească inscripțiile cu laser de pe clădiri, să știe pentru ce protestează și când să aplaude. Au apărut și exemplele de plagiat din protestul din Maidanul ucrainean, cu aceleași lumini aprinse și steagul uriaș, detalii cât se poate de îngrijorătoare.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica