rss
rss
rss

Există momente când te simți norocos că n-ai lăsat istoria să treacă pe lângă tine. De pildă, eu mi-am pus în cap să mă plimb pe lângă Casa Poporului în seara concertului lui Roger Waters, că tot n-aveam bani de bilet. Lasă-le încolo de proiecții, că nu-n alea stăm noi, imposibil să nu se audă ceva de afară la câte scule și boxe au adus băieții ăștia. Și o fac așa, măcar ca gest simbolic, să nu zic că n-am ieșit din casă când a venit o parte dintr-o trupă pe care unii o așteaptă de o viață. Unele din cântecele și mai ales versurile Pink Floyd le-am trăit pur și simplu, mi-au fost coloană sonoră pentru depresii, singurătăți și speranțe. Trebuia să fiu acolo măcar de formă, cum te-ai duce la nunta unei foste mari iubiri.

Doar că am avut parte de tot concertul, cu sunet și imagine, dintr-un unghi perfect, către scena întoarsă egoist către Casa Poporului, nu către bulevard. Împreună cu alte câteva mii de fani și curioși, încântați că sunetul se auzea puternic dar fidel ca într-o sală de concert, că dacă îți ridicai doar puțin capul peste gard, îl vedeai și la față pe septuagenarul Roger Waters. Care ne-a cucerit pe toți, scrâșnind câteva cuvinte de politețe într-o română silabisită. De unde eram eu, părea chiar tânăr.

Ce ironie, că o operă rock conceptuală, îndreptată împotriva dictaturii, îndoctrinării și malformării mentale înrobitoare, poate fi cântată chiar în fața Casei Poporului, ea însăși un gigantic zid de nedemolat. Waters a dedicat acest concert celor ce au luptat împotriva diverselor forme de terorism de stat. Iarăși ironic, nu doar ca loc, ci și într-o săptămână în care portavioanele sunt pregătite să înceapă un nou război, bombardând Siria pentru povestea armelor de distrugere în masă, mai veche decât primele albume ale trupei engleze.

Dar și mai ironici au fost jandarmii, care cu puțin timp înainte de concert s-au învârtoșat să alunge lumea de pe trotuarul fostului Victoria Socialismului. Vă rugăm să circulați! Vă rugăm să vă îndepărtați de clădire! Nu avem voie pe trotuar? Aveți voie pe trotuar, dar nu vă apropiați de clădire și nici de gard, circulați. Câțiva se dau duși, dar sutele de oameni îi ignoră pur și simplu. Ce victorie, ca o lovitură de baros în zid! Jandarmul nostru cu mental de milițian se străduia să ne gonească de lângă gard, ca grănicerul de lângă zidul Berlinului. Stai, bre, liniștit că nu vrem să fugim în RFG! Rămânem tot în România și după concert, uite, vorba lui Dylan, vremurile s-au schimbat, acum vin eu la noi. Și nu oricum, cu vreo douăzeci de camioane englezești înșirate la Fântâni.

Începe în sfârșit concertul, cu o jumătate de oră întârziere. Și jandarmii revin într-o formație mai compactă și ușor îndârjiți. Șeful lor are acum o portavoce roșie din care țipă să circule lumea, să nu se mai uite. Să juri că e parte din spectacol, nu alta. Dar și de data asta nimeni nu îl ascultă, nimeni nu se clintește măcar și treptat muzica din boxe îl acoperă și flăcăii în albastru se retrag resemnați.
Cântăm cu toții că nu ne trebuie educație să ne răcorim: „no dark sarcasm in the classroom, teacher, leave the kids alone!”. Trebuia să fie punctul culminant al show-ului, dar a fost a doua sau ceva pe acolo.

Dacă aș fi fost plătitor al exorbitantelor bilete, poate m-aș fi declarat nemulțumit de pauza exagerat de lungă, precedată de un moment comemorativ lent. Dar așa, de afară, tot te simți norocos și că asculți cele mai lente piese, pe care Waters le cântă bătrânește și cu o răbdare din altă eră. Unele sunt obscure, altele plicticoase, aș minți dacă aș spune că prind sensul chiar tuturor. Și încă și mai needificați par cei din jur, dar toți au un respect până la venerație pentru cea mai tare trupă din istoria rockului și se prefac cu puțin snobism că le place și ce-i plictisește.

Dar tot mai cânt în cor: “Hey you, don’t help them to bury the light, don’t give in without a fight!”. Și mă tângui prelung pe piesa mea preferată de la Pink Floyd, cea mai tragică dintre toate: Comfortably Numb.
În trupă, aș zice că Roger Waters era creierul și inima, tipul interesat de ideologie și idei în general. În timp ce David Gilmour era vocea, talentul artistic. Sau așa îi rețin eu. Lui merita să i se fi dedicat un Wish you were here, dar asta era deja de pe alt album. A fost frumos și pentru o seară m-am simțit norocos.

I was spending my time in the doldrums
I was caught in the cauldron of hate
I felt persecuted and paralyzed
I thought that everything else would just wait
While you are wasting your time on your enemies
Engulfed in a fever of spite
Beyond your tunnel vision reality fades
Like shadows into the night

To martyr yourself to caution
Is not going to help at all
Because there’ll be no safety in numbers
When the Right One walks out of the door

Can you see your days blighted by darkness?
Is it true you beat your fists on the floor?
Stuck in a world of isolation
While ivy grows over the door

So I open my door to my enemies
And I ask could we wipe the slate clean
But they tell me to please go fuck myself
You know you just can’t win



Ooooh, you cannot reach me now
Ooooh, no matter how you try
Goodbye, cruel world, it’s over
Walk on by.

Sitting in a bunker here behind my wall
Waiting for the worms to come.
In perfect isolation here behind my wall
Waiting for the worms to come.

We’re waiting to succeed and going to convene outside Brixton
Town Hall where we’re going to be…

Waiting to cut out the deadwood.
Waiting to clean up the city.
Waiting to follow the worms.
Waiting to put on a black shirt.
Waiting to weed out the weaklings.
Waiting to smash in their windows
And kick in their doors.
Waiting for the final solution
To strengthen the strain.
Waiting to follow the worms.
Waiting to turn on the showers
And fire the ovens.
Waiting for the queens and the coons
and the reds and the jews.
Waiting to follow the worms.

Would you like to see Britannia
Rule again, my friend?
All you have to do is follow the worms.
Would you like to send our colored cousins
Home again, my friend?

All you need to do is follow the worms.



Am nimerit asta seara chiar la genericul stirilor PRO TV de la 7, program pe care de ani de zile il evit consecvent ca pe un lucru cu care nu vreau sa am de-a face, iar primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: pun pariu ca prima stire e cu moarte! Ce pacat ca la casele de pariuri nu poti sa pui banii pe Esca, pentru ca nu prima, ci primele trei stiri de duminica au continut cuvantul moarte. Mare negustor si Sarbu asta…
Amused To Death e una din cele mai destepte predictii despre soarta societatii mediatice. Omuletii verzi vin sa ia pulsul pamantenilor si gasesc doar televizoare aprinse, fara urmele vreunui razboi sau ale unui cataclism nuclear. Iar telespectatorii? Pai, dupa ce au privit in continuu “the greatest show on earth”, s-au drogat cu pornografie si cum o doza marita nu mai dadea rezultate, au ajuns in punctul in care doar spectacolul mortii le mai trezeste atentia supraexcitata de stimuli. Prima sinucidere colectiva prin divertisment: “no tears to cry, no feelings left, this species has amused itself to death”.
Cred de mai multa vreme ca vom vedea in timpul vietii noastre pe ecran grozavii pe care inca nu ni le putem imagina. Ma gandesc la secventele cu decapitarile din Irak, la acele cateva secunde in care pe CNN s-a putut vedea lama unui cutit alunecand terifiant pe gatul unui barbat incatusat de rapitori. Romania nu dispune de un bin Laden, dar poate copia retetarul cu ingrediente autohtone: Dan Diaconescu se straduieste de ceva vreme sa aiba un sinucigas in direct in emisiune – ba unul cocotat pe o macara, ba un detinut care inghite un plic de soda in studio. Deocamdata, rezultatele sunt intre hilar si grotesc, dar nu se stie niciodata, moderatorul cu privire de hiena e destul de persevernt…
S-ar putea ca aparentul lui esec sa fie tocmai orgasmul visat al delirului media: clipa in care moartea in direct si in gros plan nu va mai fi doar un stimulent pentru o sensibilitate debila ci chiar sursa de amuzament. Ca in spectacolele din Coloseum.
Probabil cel mai bine inteleg despre ce vorbesc cei care au vazut macar o data un alcoolic care incearca sa se sinucida cu bautura. Tehnic, e posibil, de coma alcoolica se moare. Dar in realitate, foarte rar se ajunge la un asemenea deznodamant, de obicei e doar un strigat care poate dura ani, sau chiar pana la “adanci batraneti” si un spectacol al mortii traite pe viu la modul continuu. Singura diferenta fata de societatea mediatica de azi e ca ne traim spectacolul colectiv, nu individual, consumand socuri si nu alcool.
PS: In timp ce scriam, cineva mi-a reprosat ca sunt prea pesimist cu soarta speciei umane: “e mai optimist sa crezi ca a murit de ras”. Ei, rade ea, da nu-i rasu ei.

Doctor, doctor, what is wrong with me?
This supermarket life is getting long
What is the heart life of a colour TV?
What is the shelf life of a teenage queen?

Ooo, western woman
Ooo, western girl

News hound sniffs the air
When Jessica Hahn goes down
He latches on to that symbol of detachment
Attracted by the peeling away of feeling
The celebrity of the abused shell the belle

Ooo, western woman
Ooo, western girl

And the children of Melrose
Strut their stuff
Is absolute zero cold enough
And out in the valley warm and clean
The little ones sit by their TV screens
No thoughts to think
No tears to cry
All sucked dry
Down to the very last breath

Bartender what is wrong with me?
Why am I so out of breath?
The captain said excuse me ma’am
This species has amused itself to death!
Amused itself to death
Amused itself to death

We watched the tragedy unfold
We did as we were told
We bought and sold
It was the greatest show on earth!

But then it was over
We ohhed and aahed
We drove our racing cars
We ate our last few jars of caviar
And somewhere out there in the stars
A keen-eyed look-out
Spied a flickering light
Our last hurrah

And when they found our shadows
Grouped around the TV sets
They ran down every lead
They repeated every test
They checked out all the data on their lists
And then the alien anthropologists
Admitted they were still perplexed

But on eliminating every other reason
For our sad demise
They logged the only explanation left
This species has amused itself to death
No tears to cry, no feelings left,
This species has amused itself to death.



Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica