rss
rss
rss

A apărut de câțiva ani o categorie de român, care face alergie la tot ce e românesc. Sunt cam aceiași care au reacționat ca exorcizați și la catedrală. Aceiași care în zilele următoare își vor anunța exasperarea și față de colinde. Se cred implicit superiori poporului, față de care își subliniază public disprețul, și originali. Deși faptele îi arată neinformați și încolonați docili în turmă. Nu știu dacă sunt pe atât de numeroși în viața reală pe cât par pe internet, deocamdată îi denumesc postacii urii, după mediul în care iau contact cu ei.

Nu mai zăbovesc acum să le fac descrierea, că nu ei sunt subiectul. Am vrut doar să precizez că prin ce scriu nu mă înscriu în corul lor, unde alternează doar ariile dușmăniei și bășcăliei. Ce scriu acum, scriu cu durere, nu din satisfacție. Părerea despre Centenar, mi-am exprimat-o în postarea anterioară. N-o mai fi la modă să îți iubești sau măcar să îți respecți țara, dar eu consider ideea românească o idee eternă, de care nu mă dezic.

Așadar, dacă am să spun că defilarea de la Arcul de Triumf m-a enervat și m-a umplut de amărăciune, n-o fac pentru că socotesc patriotismul o idee desuetă. Dimpotrivă, pentru că îmi doream o festivitate magică, unică pentru acest centenar și ni s-a oferit doar imaginea neputinței noastre mascate cu stângăcie.

E adevărat, imperiile s-au prăbușit în jurul nostru și ora biruinței ne-a sunat la începutul iernii, parcă să ne amintească mereu împrejurări potrivnice, în care strângem sau clănțănind din dinți în loc să zâmbim. Așa că e complicat să organizăm petreceri câmpenești cu sfârâit de grătare sau concerte în aer liber. Dar ceva mai mult tot putea fi făcut.

Știu, rectorul „academiei” SRI ne-a dezvăluit dinainte că e ordin în structurile statului ca anul centenar să se serbeze mai pe mutește, că stimulează naționalismul și asta cică nu e valoare europeană. Am mai aflat că și în sigla centenarului s-a cerut explicit să nu figureze harta, că și ea deranjează. E totuși bine că s-a mai organizat ceva și încă în multe orașe.

Cum statul nu mai are la dispoziție gratuit muncitorii din fostele fabrici și uzine – pe care, eventual, ar trebui să îi închirieze de la patronii străini – a apelat la singura resursă festivă relativ gratuită: cadrele militare.

Așa am putut vedea un lung convoi, mai bine zis cortegiu, format din toate meseriile imaginabile purtătoare de uniformă. Din lipsă de tehnică, ni s-a arătat până și un plug galben cărat de o platformă. Măcar de-am mai fi avut industrie de utilaje agricole, să fi văzut o defilare de combine și tractoare, parcă îți mai dădea o speranță. Agregatul ăsta cică e pentru când cauți mine în pământ, nu pentru arat.

Bomboana pe coliva festivă a fost absența avioanelor F16, mândria din hangarul patriei, pe care am plătit zâmbind 628 de milioane de euro. Frumușică sumă: câte meme ați văzut pe Facebook legate de această risipă a statului român cât vreo 5-6 catedrale? Că despre catedrală am văzut mii de păreri indignate, sute de articole îngrijorate. Toate păreau scrise de rebeli, care au curajul opiniunii, nu se împiedică ei să se ia de piept și cu Dumnezeu dacă în joc e bugetul țării, sunt spitalele și școlile care așteaptă nevăruite. Nici vajnicii luptători anticorupție n-au avut suspiciuni la achiziție, procurorii n-au deschis vreo anchetă când ne-am pricopsit cu avioanele la mâna a treia de care i-am scăpat pe portughezi.

La ani de zile de la achiziție, nu le putem vedea zburând nici măcar o dată pe an, nu neprevăzută ci anunțată din timp. Când am auzit că sunt la mâna a treia, m-am gândit că o curge rugina din ele, acum mă întreb dacă or avea măcar piese sub caroserie. Cică de vină e nenorocita iarnă, venită pe nepregătite chiar din prima zi de iarnă calendaristică. Pista era înghețată – deși nu dăduse vreo furtună de zăpadă. Oricum, au aflat cu ocazia asta și rușii și chinezii că nu trebuie să ne atace vara, că suntem echipați zdravăn. Deși vara, poate-i caniculă, totuși primăvara și toamna trebuie să zboare minunățiile alea, dacă nu plouă!

Totuși, minune: avioanele canadiene au putut colora un tricolor deasupra mulțimii, să bucure măcar copiii care au răbdat frigul! Cum vine asta că ale lor nu trebuiau degivrate, ale noastre nu porneau nici după ce le râcâiai cu racleta!?

Tot de împrumut au fost și rachetele Patriot, care s-au perindat prin fața noastră. Dar nu vă grăbiți să spuneți că e penibil să defilezi la ziua națională cu dotările altora, că doar nu e nuntă, să închiriezi o limuzină. Aici n-a fost vorba de împrumut, ci de expoziție publicitară. De fapt, mare parte din comentariul din studio al TVR a părut o lungă reclamă pentru ce ar mai trebui să cumpărăm cât mai repede din catalogul cu super-oferte al americanilor: elicoptere, avioane, tancuri, transportoare.

În anii de vârf ai industriei militare românești, România vindea și de câte 2 miliarde de dolari, intrând în topul mondial al exportatorilor de armament. După „retehnologizare”, a avut ani când s-a lăudat dacă a vândut de 100-200 de milioane.

Cu atât mai sfâșietoare mi s-au părut imaginile cu tineri în scaun cu rotile, jertfele de sânge din războaiele altora, în pustietățile din Afganistan.

O paradă militară se face pentru a demonstra forța, capacitatea de luptă. Dar în general, asta e abordarea din țări pe care nu ni le dorim ca model, ca Rusia sau Coreea de Nord. Mai indicat ar fi poate să alegem un model festivist englez, bazat pe spectaculozitatea apariției și muzică – ceva care să stârnească măcar entuziasmul, dacă nu atașamentul. Dar am fost informați cu ocazia asta că Armata nu mai are nici măcar cor.

Din punctul ăsta de vedere, apariția unor costume de epocă din primul și al doilea război mondial a fost o idee bună – singura diferită față de alți ani – dar insuficient exploatată. Mi-aș fi dorit o festivitate care să arate bucuria, să producă bucurie oamenilor, nu pot să cred că nu mai există regizori de spectacole și artiști, care să poată anima o mulțime. Oameni care vin din patriotism la aceste manifestări în anii în care se fac.

În schimb, defilarea nu a făcut decât să ne apese o rană. Ne-a arătat statutul de colonie plătitoare de tribut sub forma armamentului care nu funcționează, al autostrăzilor care nu se fac și a resurselor pe care le cedăm aproape gratis.


Ideea românească e una fabuloasă! Simt asta chiar și cei care ar vrea să o suprime, iar pentru a o bagateliza susțin că e o idee oarecare, născută în mințile romantice ale pașoptiștilor sau, și mai rău, abia în ale propagandiștilor ceaușiști. Ei nu înțeleg că există idei veșnice, idei purtătoare de destin, sub care se nasc și mor generații după generații.

Unii se înverșunează cu ciudă împotriva acestui dat, și destinul li se face blestem. Fug de ea ca de propria umbră, ar vrea să o lepede ca pe o haină ponosită și să îmbrace o alta, care le vine invariabil ridicol. Dar ideea îi ajunge din urmă, perpelindu-le nefericirea, fie pe ei fie pe urmașii lor, până când începe iarăși să încolțească sau se stinge de tot în înstrăinare. Cei mai mulți sunt purtători somnolenți ai ideii, pe care o perpetuează însă prin chiar firea lor și o transmit astfel mai departe. Până când o altă generație va urca ideea la nivelul conștiinței, o va înțelege, prețui și folosi pentru a se exprima.

Ideea românească e unică prin combinația esențelor nobile: misterul dacilor ce se credeau nemuritori, gloria eternă a Romei și ortodoxia originară a grecilor celei de-a doua Rome. Acestea trei și ar fi de ajuns. Dar din aceste filoane, ideea românească a fost dezvoltată de sute de generații anonime, ca o baladă populară, repovestită. Apoi redescoperită în limbajul gândirii Europei apusene, de generații de dascăli și cărturari atinși de geniu.

La 1 Decembrie 1918, ideea românească a avut și un contur. Și-a găsit împlinirea măcar geografică, dacă nu de potențial cultural. A dovedit că poate fi aievea, fie și pentru scurt timp. Granițele ei s-au modificat în anii următori, uneori dramatic, dar ideea a trăit și după, cum trăise și înainte, în inimile și mințile celor ce au fost capabili să o înțeleagă.

Am avut bucuria de a asista măcar indirect la un moment înălțător și istoric. Singura realizare palpabilă a anului centenar se întâmplă să fie una durabilă – se putea investi în artificii, confetti, concerte, dar iată că a rânduit Dumnezeu mai bine și poate ne mai iartă nepăsarea de la referendum. Am văzut cu emoție mulțimea de credincioși din stradă, înfruntând gerul, decenți, civilizați, cu încăpățânare împotriva propagandei. Abia acel popor mi s-a părut format din oameni frumoși și liberi, descătușați de condiționarea pavloviană pe care o creează fluxurile media. E dătător de speranță.


În masa sfântului altar se pun întotdeauna moaște de martiri, care amintesc că Biserica e ridicată pe jertfă. Alegerea în acest caz a fost una simbolică: martiri din secolul IV, pentru a sublinia coincidența nașterii sub creștinism a acestui popor, și ale martirilor Brâncoveni. Absența intenționat-jignitoare a unor lideri actuali vremelnici și accidentali ne amintește că după decapitarea liniei domnitoare naționale suntem conduși de fanarioți.

Nu s-a auzit limba rusă la slujbă, cum ai fi crezut din mesajele propagandei, ci greaca. Ne-a făcut cinstea de a săvârși actul sfințirii catedralei primus inter pares, patriarhul Constantinopolului, noua Romă. O reîntâlnire uimitoare. Imperiul Bizantin s-a numit pe toată existența lui Romania, patria romaioilor sau a romeilor – balcanici de cultură greacă autodefiniți prin calitatea de cetățeni ai Romei. Din acel glorios imperiu creștin de o mie de ani a rămas astăzi doar această patriarhie în inima Istanbulului, în cetatea copleșită de musulmani. Din vechiul nume al Romei, pe harta Europei n-a mai rămas astăzi, de asemenea, decât un loc care duce mai departe gloriosul nume. Fiecare, o insulă în felul ei, într-o mare păgână, care vine acum dinspre Apusul întors împotriva lui însuși.
Un moment binecuvântat, într-adevăr!

Să fie acesta semnul că Dumnezeu își face milă de noi, aproape împotriva pornirii noastre spre autodistrugere!? O fi norocul nostru sau bucuria nebunilor? Vestea bună e că imperiile tutelare se ceartă deja în public, vestea proastă e că se împacă suficient de bine peste capul nostru. Altfel, doar în agitația asta stă scăparea noastră.

Păi când au mai putut respira românii, așezați „în calea tuturor răutăților”? Când s-au mișcat plăcile tectonice ale dominației. Profitând de rivalitatea dintre maghiari și monarhia austriacă, Horea își începe răscoala. Cu sultanul ocupat cu oarece bătălii prin Persia, Mihai Viteazul ajunge cu armata adânc în teritoriul imperiului, trecând de Adrianopol (Edirne). Ba poate ar fi mers și mai departe, spre Istanbul, dacă nu primea decât ajutor simbolic din partea Apusului. Dar bătălia navală de la Lepanto, care încredința și Apusul că expansiunea otomană poate fi îngrădită, îi permitea totuși contextul în care să își adune forțe și alianțe, încât să înfăptuiască prima unire a tuturor românilor.

Aproape un secol mai târziu, turcii asediau Viena. În acel iureș continental, fără a mai fi nevoiți să își pârjolească singuri satele în calea invaziei, pe tronul țărilor Române, în locul conducătorilor de oști, faimoși pentru bătăliile lor, urcă alții faimoși pentru ce izbuteau să construiască. Șerban Cantacuzino, descendent al unei dinastii bizantine, tipărea la București aproape în același timp prima traducere integrală a Bibliei. Era urmat imediat de Constantin Brâncoveanu. Care, înainte de a deveni martir al creștinătății, patrona apariția propriului stil arhitectonic, finanța mănăstiri cu tipografii în toate țările române, extinzându-și influența inclusiv în pașalâcul unguresc, care devenise Transilvania.

Un imperiu rival se ridicae la Răsărit, cel al rușilor, una din cauzele care probabil l-au făcut pe sultan să reacționeze atât de brutal în suspiciunea lui. Va profita de această împrejurare Dimitrie Cantemir, domnitor cu o erudiție neegalată în istorie între capetele încoronate ale Europei. Și el își va derula propriul program cultural în Moldova, încercând o echilibristică periculoasă între imperii. Iar în cele din urmă va și fugi din calea mazilirii, la curtea de la Sankt Petersburg, unde va aduce suflul occidentalizării și europenizării în palatul și în mintea țarului.

Și inflamați de asemenea idei, care le dădeau o misiune civilizatoare, de „a treia romă”, poate că mujicii ne-ar fi înghițit cu totul, de n-ar fi fost mai ocupați să respingă campania lui Napoleon.

În Europa de Apus, puterea papală și marile monarhii de drept divin primesc opoziția, la început ocultă, a ideilor iluministe și a francmasoneriei. Răspunsul lor practic la răsturnarea acestor mari puteri imperiale a fost apariția statului național. Spre norocul nostru, fiii de boieri, pământeni și fanarioți, sunt trimiși să învețe carte în universitățile Europei tocmai în mijlocul acestui război surd și prelungit. Așa se face că învățații Școlii Ardelene se întorc din Europa redescoperindu-și mândria latinității lor, cu care să răspundă proiectului de maghiarizare agresivă, derulat de imperiul austro-ungar. Iar pașoptiștii de peste Carpați se întorc mai apoi cu idei încă și mai mărețe: ruperea de sub dominația unui imperiu turcesc anacronic și reunirea provinciilor istorice românești, după înfăptuirea unui program de educație la nivel național. Să nu scăpăm din vedere că până și aceste idei progresiste, aparent pașnice, veneau ca urmare a unui conflict. Și că fără acea luptă de idei și interese, maghiarizarea ar fi curs neabătută, ca și vlăguirea, dacă nu și turcirea provinciilor exploatate în regim colonial.

Spre norocul nostru, acest progresism pozitiv era deja la modă în intelighentsia rusă, care va patrona, printr-un Kiseleff, tranziția noastră spre modernitate. Occidentalizarea ne venea de unde nici cu gândul nu gândești. Ba mai mult, ne salvam și ființa creștină cu ajutorul ideilor patriotice ieșite din ostilitatea față de catolicism a iluminiștilor.

Războaiele dintre ruși și turci ne-au permis să ne câștigăm independența și să ne întregim teritoriul de fiecare dată. E drept că era să dispărem cu totul, pe model polonez, în cele două războaie, dar prăbușirea concomitentă a țarismului, a dualismului habsburgic și a sultanului, ne-a dat ocazia greu și de visat, pe care o sărbătorim acum, la centenarul Marii Uniri.

Până și când se credea că vom fi căzut pe vecie în hotarul de dincoace de Zidul Berlinului, sub gheara Marelui Urs, iată că tot s-a ivit un context de speculat. Contextul pe care s-a ridicat abilul Ceaușescu a fost ascensiunea Chinei, ca pol rival de putere în interiorul blocului sovietic. Jucând deschis rolul de rebel al lagărului comunist, Ceaușescu a reușit pentru mai bine de un deceniu să fie luat în brațe de întreg Occidentul, fără însă a părăsi incinta, cum spune bancul. Plimbat în caleașcă de regina Angliei, dus la Disneyland de președintele Americii, Nea Nicu al nostru juca în stil mare cartea nebunului incontrolabil și a zurbagiului cu viziune. Pe această rupere din îmbrățișarea prea strânsă a rușilor, s-a petrecut mica independență a comuniștilor români dar, mai important, un mare elan de industrializare a țării. Programul a eșuat – din varii motive, pe care nu le mai reluăm acum, dar avântul și speranța anilor 60-70, nu trebuie uitați ca opțiune, chiar dacă au fost încadrații între terifianții ani 50 și întunecații ani 80.

Mai poate repeta acum România isprava de a se extrage dintr-un sistem colonial, care o stoarce de orice vlagă și speranță, pentru a recupera entuziasmul reconstrucției și al reușitei? Se mai poate salva de la totala spălare a creierului și reprogramare a societății după un program ideologic scris în altă parte? Se mai poate, dar are nevoie de lideri, care să fi păstrat undeva în clandestinitate un autentic sentiment patriotic. Și care să fie chiar capabili de jertfă.

Despre cum arată acum contextul zilei… în episodul următor.

In a perpetual identity crisis at the border of major empires and civilizational blocks, Romania is tormented by the specter of bad image it has in the world. Especially in the last decades, when the borders have opened for us and we had access to international media, we lived with the feeling of being profoundly misunderstood by others.

That is not to say that the bad image is always unjustified. Just that we feel there’s more to us than what has surfaced in the recent years. Some foreigners from Western European countries might have good reason to have bad feelings about this country, as some towns were assaulted by waves of low skilled noisy workers from Romania and even worse, by petty criminals and beggars from the Gipsy minority. It’s natural to be turned off by such individuals, especially if you don’t get the chance to meet the rest of Romanian immigrants, who might be respectable doctors, IT specialists or students in top universities.

But there was a time when Romania had its share of international popularity. I will give you just three examples I came across recently on the internet, but there are plenty of others like this. Not necessarily caused by some exceptional athletes or music performers.

The first one is back in 1926. Queen Mary of Romania visits New York and is received with a wave of admiration. For a few seconds you can see the sidewalks of Broadway overcrowded with enthusiastic crowds of Americans, curious to see this exotic royalty. And mind that back then, Romanians had almost no diaspora around the world, those are not migrants waving.

It was one of our best historic moments. The country was ruled by a German dynasty who just decades ago obtained its independence from the Ottoman turks and less than a decade ago had achieved the unification of its constituting provinces (Transylvania and Moldova, among them). Married to the German king Ferdinand of Hohenzollern, queen Mary was born in Britain, in Kent, somewhere between London and Dover (the town that connects UK with France through the tunnel). She was the grand daughter of Queen Victoria and, prior to becoming queen of Romania, she inherited the title of princess of Edinburgh from her father. A charismatic figure and a voluntary nature, Queen Mary managed to overshadow her discrete and shy husband in many historic events, including the first world war and political struggles.

The second one takes place in 1984. Romania was in one of its worst decades. Occupied by the Soviet Army at the end of world war two, who had imposed a communist regime, the country was cut out from free Europe. After a genocidal repression of its elite in the 40s and 50s and a failed industrial leap in the 60s and 70s, the country had just went bankrupt. But the weird dictator Nicolae Ceaușescu discovered his taste for independence and made a U turn from being an internationalist communist to a hardcore nationalist. For that, he defied his former protector, the Soviet Union, which had brought his regime into power, in at least two occasions. In 1968, Romania was the only country in the Soviet block not to take down in the invasion of Czechoslovakia, openly condemning the repression of „Prague Spring” by the Red Army. In 1984, USSR and all its allies in the East decided to boycott the summer Olympics held in America. It was a just a payback for the American boycott of the Olympics in Moscow, four years ago (a protest for the Soviet invasion of Afghanistan).

So Romania joins the other rebel in the East, Tito’s Yugoslavia. Here is the reaction of the American public to the entrance of Romanian delegation. As the commentator observes, Romanian delegation receives standing ovations and more than a warm welcoming. You can see the amazing reaction for about one minute after 2h:00 of this footage.(press play and it will take you to that exact moment).

Finally, a moment somewhere in 1990. It was right after the fall of the Berlin wall. The communist system had collapsed in Europe, one by one, the satellites of USSR freeing themselves from its grip. The Romanians were the last to break free, but the only ones who did it in a spectacular way, in a full scale revolution. In a concert in Dublin, Ireland, taking place on December 31st 1989, Bono of U2 honors these countries recently liberated from communism. You can hear the amazing reaction of the public after each name is pronounced and you can understand how admired the country was in that particular moment.
(You can hear that moment at h 1:10.00 of this video).

Un articol lung (pentru internet), dar captivant, mi-a atras atenția asupra nedreptății care i se face gânditorului și criticului de artă Edgar Papu. Numele acestui român de origine evreiască a rămas asociat cu noțiunea de „protocronism”, acea teorie, potrivit căreia românii au avut în istoria lor momente în care s-au situat „înaintea timpului”. Vulgarizată, ideea a ajuns să susțină anterioritatea creativității românești în multe domenii. Românii au ajuns să fie, în mintea unora, inventatori ai scrisului, ai limbii latine sau a nenumărate alte premiere.

Theodor Codreanu explică de ce naționalismul protocronist nu este reprezentativ pentru gândirea mult mai subtilă a acestui erudit. Pentru Edgar Papu, noțiunea de protocronism era complementară cu aceea de sincronism, iar progresul apărea tocmai prin asimilarea unor idei contemporane, cărora li se dădea propria lectură.

„Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin.”

Iată un bemol cu suficient bun simț, pus teoriei protocroniste. Dar unii dintre cei care au contestat ca absurdă pretenția de a fi avut prioritatea într-un domeniu sau altul, ori ambiția de a deschide anumite curente, nu conced culturii române decât rolul de importator pasiv de idei, într-o perpetuă cursă de aducere la zi. Ironic, și teoria oarecum concurentă a lui Eugen Lovinescu, privind sincronismul, a fost adoptată la fel de trunchiat, prin eliminarea din discuție a conceptului complementar de diferențiere.
Interbelicul efervescent a fost urmat de perioada comunistă, căreia nu i se poate acorda în nicun caz statutul de produs național:

„Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite.”

Citându-l pe Kant, autorul articolului, Theodor Codreanu, constată că starea de minorat, de inferioritate a unei culturi periferice în raport cu un centru imperial, se poate prelungi din comoditate, chiar și când centrul se schimbă:

„Minoratul devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”.

Dincolo de o pedantă discuție despre soarta culturii, pe marginea unei teorii, situația mi se pare de natură să explice lipsa de contribuții românești în discuția privind construcția europeană. Reacțiile rămân primitive, fie de adoptare docilă, fie de respingere trufașă.

Marile reușite culturale ale românilor au apărut tocmai din asimilarea ideilor vremii, prin sincronizare, dar ieșind din postura umilă pe care o dă aculturația. Iată cum descrie Mircea Eliade această atitudine sănătoasă, în secolul XIX:

„Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hașdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă.
(…) cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hașdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând.”

Edgar Papu e pus în descendența unui program mai amplu, care începe în perioada pașoptistă, cu Mihail Kogălniceanu, care condamnă imitațiile și cere ieșirea din postura de cultură minoră, tocmai prin sincronizarea cu Vestul European, program continuat polemic de junimiștii lui Maiorescu și de cercul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu. Ca și teoria formelor fără fond, a lui Maiorescu, teoria protocronistă a lui Edgar Papu a fost uneori înțeleasă eronat ca ostilitate la adresa Occidentului, ca atitudine refractară și de închidere în sine.

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Fără să mai deschid televizorul, știu deja care e meniul zilei: îmbulzeală la aiazmă, enumerarea superstițiilor, imaginile unui popor barbar, primitiv. Cine a fost la orice sărbătoare într-o biserică de cartier sau de sat, știe că asemenea scene de luptă corp la corp nu se întâmplă, dar cumva, an de an, aceiași 100 de amărâți sunt arătați cu eticheta de poporul român. Nu pentru a educa, doar pentru a putea disprețui și a lua o distanță filistină.

Evident, poporul nu se reduce la atât, sunt milioane de oameni cumsecade și decenți, majoritatea zdrobitoare, care nu se vede niciodată. Dar tocmai ei sunt ținta. Ei trebuie să priceapă mesajul, să rămână în aceeași stare de rușine de sine, de dezagregare, de înstrăinare, de pasivitate.

Atacul e unul concertat și sistematic. Cei care nu îl remarcă acum, îl vor constata când va fi prea târziu. Când poate nici nu își vor mai aminti că au contribuit și ei, printr-o tăcere, printr-o bășcălie, la opera de distrugere prin demoralizare a societății. Și ce e remarcabil e că au cel mai mare zel în a distruge, în a demonta, tocmai cei care nu au nimic de propus în loc, adepți ai unei adevărate religii a nihilismului.

„Era o plăcere amară, rea, sterilă – dar îmi plăcea grozav. Era singura mea răzbunare. Umblam într-adins să găsesc alții, nu pentru a-i convinge de ceva, ca mai înainte, ci pentru a-i face să se îndoiască, pentru a-i face încă o dată asemeni mie.” (Giovanni Papini – Un om sfârșit, 1912)

Un scoțian, Rupert Wolfe-Murray, scrie pe Huffington Post, despre tembelismul românilor de a nu-și aprecia Revoluția din 1989 la justa ei valoare și despre cum teoriile conspiraționiste, marginale în alte mentalități, au copleșit imaginarul românesc. Sunt lucruri pe care le spun de mai mulți ani și au devenit, iată, evidențe și pentru străini, care n-au nicio datorie de ordin patriotic pentru trecutul acestei țări. Bucuria de tip Cartianu, de a descoperi mici mizerii și penumbre, ignorând semnificația reală a evenimentului, pare o enigmă pentru editorialistul scoțian:

„Ce pare să se fi întâmplat în România e că așa zișii „intelectuali” – mulți dintre ei, educați în comunism – au decis că au fost trădați de revoluția din 1989, pentru că nu a adus o epocă de prosperitate și stabilitate (România a fost condusă de o gașcă de escroci ex-comuniști din 1989). Deci își vor banii înapoi, spunând gălăgios că aceea nu a fost „o adevărată” revoluție. Ca mulți foști comuniști, românii iubesc teoriile conspirației, iar aceasta e cea mai bună dintre ele: revoluția din 1989 a fost organizată din umbră de lideri locali, mână în mână cu serviciile secrete străine. Această explicație le permite românilor să dea vina pe alții (complotiștii, rușii) pentru actualele lor neajunsuri, cam cum dau vina scoțienii pe englezi pentru toate necazurile.

Eu cred că e o mare rușine că românii nu sunt mândri de marea lor realizare din 1989.”

Editorialistul de la Huffington Post crede că problema vine dintr-o definire diferită a conceptului de revoluție. Pentru lumea normală, o revoluție e orice schimbare radicală, bruscă, la care iau parte mase de oameni și care include o perioadă intermediară de haos. Participarea mulțimilor și adeziunea populară sunt elemente care diferențiază o revoluție de o lovitură de stat, o schimbare politică bruscă, prin care un grup, de obicei militar, preia prin forță puterea. Ambele sunt schimbări aproape tehnice, care nu vizează o schimbare în ființa omului sau a comunității.

Singurii, care au o viziune aproape mistică asupra conceptului de revoluție, sunt marxiștii, care văd în revoluție o izbăvire, care se petrece aproape de finalul istoriei. După o revoluție, așa cum e ea teoretizată de marxiști, pacea și armonia se instaurează, la braț cu justiția socială și apariția „omului nou”.

„Dacă aș fi fost școlit într-o țară comunistă, aș fi fost învățat că o revoluție e un nou început, momentul în care lanțurile capitalismului, sclaviei și exploatării sunt rupte și poporul își ia destinele în propriile mâini; totul urmat de o perioadă de înflorire economică și socială. Pentru comuniști, revoluția e marea promisiune: e punctul de cotitură, momentul din care lucrurile încep să se amelioreze, o ridicare spontană a poporului.”

Istoria națională nu e formată doar din momentele glorioase, de care ne place să ne aducem aminte. Iar politicienii se aseamănă din când în când între ei. De pildă, în glorioasa perioadă interbelică, România a cedat o serie de teritorii, din inabilitatea conducătorilor sau forțată de împrejurări. Despre unele, e discutabil dacă trebuiau să facă parte din România, fiind alipite mai mult în condițiile unor momente de slăbiciune ale vecinilor. Altele, cum ar fi Bucovina, Basarabia și părți din Transilvania, au fost abandonate fără luptă, după semnarea pactului secret Ribbentrop – Molotov în 1939, de către miniștrii de externe ai lui Hitler și Stalin. Pierderile masive de teritorii au avut printre consecințe și creșterea în popularitate, respectiv aducerea la putere a unor mișcări și personalități extremist-naționaliste, care au abandonat sistemul democratic.

După modelul scuzelor prezentate de diverși politicieni moderni unor grupuri, care au avut de suferit de pe urma deciziilor statului din trecut, mi-ar plăcea să văd și un președinte sau un politican de azi, care să spună:

“Regret lașitatea predecesorilor mei și, in numele României eterne, îmi cer scuze acelor cetățeni ai acestui stat, pe care i-am abandonat din frică, fără luptă.”

Chiar dacă unele pagube teritoriale nu mai pot fi reparate, realist vorbind, cum e probabil cazul Bucovinei de Nord, ar fi o reconciliere simbolică și un gest demn de o țară, care își respectă cetățenii.

  • Cel mai mare teritoriu deținut de România vreodată nu a fost la 1 decembrie 1918, după Marea Unire, ci în 1919. În acel an se adăugaseră două comitate (județe), Cenad și Bichiș / Bekes, aflate la NV de Arad.
  • Tot ca urmare a destrămării Imperiului Austro-Ungar, și tot în 1919, România alipește nordul Maramureșului. Trecerea a fost cât se poate de democratică, făcându-se gradual, în diverse consilii locale reprezentative. Primele care au votat unirea au fost consiliile preponderent românești din sudul Maramureșului (1 decembrie 1918), dar îi urmează și reprezentanții sașilor și șvabilor (15 decembrie 1918). Ambele erau națiuni germanice și preferau să se alăture noului stat român, având experiența maghiarizării, din perioada austro-ungară. Tot de partea românilor se vor situa și rutenii (cunoscuți și ca „rușii carpatini”). La acea dată, România ajunsese să se învecineze în acel punct cu Cehoslovacia, și să își dispute militar teritoriile maramureșene, aflate acum la nord de frontieră.
  • Pentru câteva luni, România deține întreg Maramureșul, iar marele om politic Ion I C Brătianu pleacă jignit de la conferința de pace de la Versailles, când se propune împărțirea în două a acestei regiuni. Fără Brătianu, puterile învingătoare în primul război mondial decid ca nordul Maramureșului să revină Cehoslovaciei.
  • Urmare și a acestui eșec, guvernul IC Brătianu demisionează în septembrie 1919
  • Lupta diplomatică e dusă mai departe de Alexandru Vaida-Voievod, care în martie 1920, obține cedarea teritoriului din partea Cehoslovaciei.

  • Înfruntările politice interne au făcut ca succesorul, generalul Alexandru Averescu, susținut de IC Brătianu, să piardă de facto această bucată de pământ, iar granița de nord în zona Maramureșului să ajungă așa cum o știm astăzi. Acest teritoriu, la nord de Sighetul Marmației, va deveni ulterior parte din Uniunea Sovietică, în prezent, Ucraina.
  • Tot la Ucraina a ajuns și partea de nord a Bucovinei, inclusiv orașul istoric, Cernăuți.
  • În ce privește estul Moldovei, cunoscut și ca Basarabia, trebuie amintit că granița sa se oprea la Nistru. Bucata de la est de Nistru (Transnistria), din componența actualei Republici Moldova, a fost adăugată de Stalin, în cadrul politicii sale uzuale de rusificare, prin modificarea granițelor istorice și crearea de enclave și teritorii-problemă, cu ajutorul cărora imperiul să poată reclama controlul unor provincii vecine.
  • La sudul României fusese adăugat regatului Cadrilaterul, abia în 1913, printr-o măsură destul de abuzivă. Pentru a marca noua achiziție teritorială, Regina Maria va construi la Balcic, superbul său domeniu de relaxare, aflat acum în Bulgaria.
  • Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 consfințește granița dintre România și Ungaria în limitele actuale. Dispar așadar cele două comitate de la NV de Arad și partea de N a Maramureșului, dar România își vedea consfințite în genere teritoriile Marii Uniri, care mai mult decât dublase populația regatului de dinainte de război.

  • 20 iulie 1927, moare regele Ferdinand, iar norocul proverbial al României Mari începe să se stingă. Din 1938, la putere vine aventurierul Carol al II-lea, tentat de un stil de conducere autoritar, chiar totalitar, pe alocuri.
  • 23 august 1939, Hitler și Stalin cad de acord să împartă Europa în zone de influență ale celor două forme totalitare de socialism. Miniștrii de externe Ribbentrop și Molotov semnează la Moscova tratatul, ce va permite declanșarea celui de-al doilea război mondial. Polonia e prima victimă, sfâșiată începând din septembrie 1939, între naziști și comuniști.
  • 26 iunie 1940: Uniunea Sovietică a lui Stalin transmite României că trebuie să evacueze Nordul Bucovinei și Basarabia în 48 de ore, sau Uniunea Sovietică va declanșa războiul.
  • În consiliul de coroană al lui Carol al II-lea se votează răspunsul la acest ultimatum abuziv. 20 de membri votează pentru acceptare și resemnare, considerând că forțele României sunt prea slabe pentru un război cu URSS, sperând să nu implice țara în războiul mondial. Între ei, se aflau și personalități de marcă, precum Petre Andrei, Constantin Argetoianu, Constantin C Giurescu, Mihai Ralea. Prim-ministru era Guță Tătărăscu, o figură tragică a liberalismului românesc, care a făcut parte și din guvernul Petru Groza, sfârșind în închisorile comuniste, alături de membri ai familiei sale. Totuși, 6 membri votează pentru respingerea ultimatumului: Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Traian Pop.
  • Cu excepția Turciei, aliații României dau răspunsuri evazive, fără să asigure de vreun sprijin militar, în cazul unei invazii armate sovietice.
  • Retragerea armatei române din Basarabia și Bucovina a avut ca urmare un adevărat exod, de tipul purificărilor etnice, apoi masacre, deportări și abuzuri tipice instaurării regimurilor comuniste de nuanță stalinistă
  • Singurii care au aplaudat această pierdere teritorială au fost puținii comuniști de pe teritoriul regatului. Între ei și tânărul Nicolae Ceaușescu (22 de ani), arestat la încercarea de a organiza o manifestație de solidarizare cu Uniunea Sovietică.
  • Restul populației a privit evenimentul ca pe o catastrofă și a început să se radicalizeze către dreapta intolerantă a spectrului politic

  • Din afinități personale sau interese geo-strategice, Carol al II-lea încearcă să urmeze acest val popular și caută o apropiere de Germania lui Hitler, numindu-l ca prim-ministru pe Ion Gigurtu, personaj cu vederi naziste. În guvernul său vor fi incluși și câțiva lideri legionari.
  • Șeful Guvernului, Ion Gigurtu, se întâlnește personal cu Hitler și își anunță compatrioții că România va trebui să facă sacrificii teritoriale, pentru o alianță cu Germania nazistă. Mai vechiul aliat al lui Hitler, Miklos Horthy, are câștig de cauză la arbitrajul Fuhrerului, iar România cedează Ungariei inima Transilvaniei, cu o populației preponderent maghiară.
  • Pierderile teritoriale către Ungaria, consimțite de Ion Gigurtu, vor fi marcate și prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940

  • Tot guvernul lui Ion Gigurtu, va fi de acord și cu retrocedarea Cadrilaterului, teritoriul de sud al Dobrogei, către Bulgaria, lucru parafat prin tratatul de la Craiova, de la 7 septembrie 1940
  • Urmare a acestor pierderi teritoriale succesive și din multe alte motive, situația din țară devine explozivă. Regele Carol al II-lea hotărăște să cedeze total puterea unui guvern, care să poată începe războiul de recuperare a Basarabiei și Bucovinei de la sovietici
  • Din guvernul Ion Antonescu au făcut parte pentru aproximativ 3 luni și legionarii, pe timp de război. Ei au dat și coloratura ideologică a guvernului, proclamând vremelnic România Stat Național Legionar. Naționaliștii români sperau că dovedind atașament față de Hitler vor putea recupera și teritoriul transilvănean pierdut în 1940, lucru care s-a și întâmplat, dar în alte circumstanțe.
  • Armata condusă de Antonescu a recuperat nu doar teritoriile de est ale României, dar, printr-o decizie controversată, a continuat avansarea în teritoriul sovietic. Armata română a ocupat inclusiv Odesa, unde s-a dedat la masacre grave, ca răspuns la crimele din vremea retragerii și a războiului.
  • Ocupația sovietică a menținut o vreme centrul Transilvaniei sub titulatura de Regiunea Autonomă Maghiară, acceptând ca zona respectivă să se întoarcă la România în februarie 1947.
  • În 1948, URSS mai rupe României un mic teritoriu de deltă, la nord de Sulina.
  • Teritoriile din estul Moldovei istorice, administrate de URSS, vor fi împărțite între republicile componente, Moldova, căreia i se alipește Transnistria, respectiv Ucraina, care primește nordul Bucovinei și județele din sudul actualei republici Moldova, Cahul Bolgrad și Ismail

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica