rss
rss
rss

O conferință mai veche, în care Ron Paul, libertarian din Partidul Republican și fost candidat la președinția SUA, descrie decăderea sistemului politic american. Printre simptomele semnalate se numără îndepărtarea alegătorului de propriul electorat, abundența de legislație (pe care votanții nici măcar nu o mai citesc), creșterea influenței companiilor multinaționale prin lobby, îndatorarea crescută a statului.
O idee interesantă e critica sloganului „de dreapta”, monetarist, potrivit căruia taxele mai mici aduc venituri suplimentare statului. Deși această teorie s-a verificat în practică (chiar și în România, după adoptarea taxei unice), premisa creșterii veniturilor publice nu e chiar o idee de dreapta, pentru că înseamnă doar o metodă mai abilă de colectare a unor părți din produsele muncii fiecăruia. În aceeași linie este și critica impozitului pe venit (la noi nici nu se pune o asemenea problemă „filosofică”), care instituie principiul unui drept moral pe care statul îl are asupra veniturilor persoanei.

„Cel mai mare furt al acestui secol e furtul libertăților noastre. (…) Da, sistemul de protecție socială a produs multe lucruri pozitive, dar epoca lui se apropie de sfârșit.”

Cuvinte prevestitoare ale crizei ce avea să urmeze, cu mulți ani înainte, când Clinton era încă la putere, iar motoarele economiei americane „duduiau”.

E plină țara de consultanți politici și de circa 4.000 de candidați la alegerile parlamentare. Dacă se vede că nu se omoară cu cititul, măcar discursuri ale altora să asculte, poate prin imitație se prinde ceva de ei. Așa că voi adăuga acestui discurs de adio, rostit săptămâna trecută de unul din ultimii înțelepți ai scenei politice, congressmanul Ron Paul, și unul din primele discursuri politice ale lui Ronald Reagan, de dinainte de intrarea în cursa prezidențială. Mi se pare o simetrie frumoasă, chiar dacă unul a pornit din lumea artistică, venind cu talentul său și cu ideile altora, pentru a avea una din cele mai împlinite cariere, în timp ce altul tocmai a eșuat în cursa pentru președinția Statelor Unite, dar a reușit să fie cel mai important popularizator al concepției clasic-liberale în politică și economie. Deși pare în acest moment o ratare, din rândul celor care acum au descoperit ideile libertariene, foarte bine prezentate de Ron Paul, va apărea probabil viitorul mare politician al Americii sau Europei. Presupunând că societatea îl va îngădui.

În discursul său de retragere, Ron Paul vorbește despre cursul pe care nu doar politica, dar și societatea americană, l-au luat în secolul XX, având ca urmare o dependență crescută de stat și o îndatorare, care limitează treptat opțiunile. Sub falsa împărțire între stânga și dreapta, republicanii și democrații au devenit partide ale Statului: primul direcționând bugetul spre război, ceilalți spre asistență socială, într-un tandem perfect. Iar ambele tabere susțin tacit amnistiile fiscale și pachetele de salvare pentru corporațiile, care le finanțează campaniile electorale.

Dar problema nu se mărginește la conducătorii politici. „Apetitul pentru libertate” al societății e acum mai scăzut decât era pe vremea Revoluției Americane, de la sfârșitul secolului XVIII. Pare un paradox, pentru că standardele de viață și libertățile au continuat să crească în termeni reali. A durat, într-adevăr mult până când multe resurse acumulate să fie consumate, și încă mai durează, până când dolarul să fie distrus cu totul. „Încrederea durează uneori mai mult decât ar merita, mare parte din bunăstarea noastră de azi depinde de traiul pe datorie.”

În era redistribuirii, dirijate de stat, s-a ajuns ca banii circulați de politică, să depășească net bugetele pentru educație și cercetare. Un nou tip de materialism s-a substituit principiilor. „Dacă doar materialismul ne preocupă, problemele sunt garantate.” Acum nu mai producem suficient nici măcar pentru a returna datoria. „Avem nevoie de o redeșteptare de ordin intelectual” (și spiritual, aș adăuga eu, mai puțin grijuliu cu noile sensibilități corect-politice ale electoratului.)

Există un sistem sănătos și fără compromis, care oferă răspunsurile, l-am putut și vedea în acțiune la începutul istoriei noastre (americane). Acel sistem funcționa, dar am permis liderilor politici să se concentreze pe abundența materială, pe care libertatea o generază, în timp ce ignorau libertatea însăși. Acum nu mai avem nici una nici alta. Dar ușa s-a deschis, de nevoie, pentru un răspuns. Răspunsul vine din Constituție, din libertăți individuale și împiedicând statul să își folosească forța pentru a împărți privilegii și beneficii, pentru a alege cine câștigă și cine pierde.

Când nu vom mai avea resurse pentru a susține imperiul global american, ne vom confrunta cu multe resentimente, în multe regiuni ale lumii.

Multe întrebări se nasc din acest sistem corupt, al dirijismului de stat. (Unele par banale, chiar bizare, dar ascund realități grave ale sistemului.)

  • De ce e interzis în SUA consumul de lapte crud (nepasteurizat și neprocesat)?
  • De ce le e interzis cetățenilor să achite tranzacții între ei în aur și argint?
  • De ce politicienii consideră că nu e necesar să fie auditate rezervele de aur, pe care le dețin cu adevărat trezoreria americană (FED)?
  • De ce nu pot decide americanii ce tipuri de becuri să își cumpere pentru casă?
  • De ce atâtea abuzuri asupra celor care călătoresc pe calea aeriană, sub pretextul prevenirii terorismului?
  • De ce există atât de multe pedepse pe viață pentru infracțiuni, cărora nu li se pot identifica în mod cert victimele, cum e cazul celor legate de droguri?
  • De ce e sinucidere politică pentru oricine să critice AIPAC (atotputernica organizație a lobbyului evreiesc în America)?
  • De ce nu încetăm războiul împotriva drogurilor, când autoritățile nu sunt în stare să le oprescă să pătrundă nici măcar în închisori?
  • Ar ajuta dacă întreaga societate ar fi transformată într-o pușcărie?
  • De ce schimbarea de guvernare nu schimbă prea multe din politica generală? Oare pentru că ambele partide au vederi similare?
  • De ce nu înțeleg oamenii că războiul distruge întotdeauna bunuri și libertăți? (nu le generează, potrivit teoriei keynesianist-socialiste)
  • De ce preocupă atât de puțin extinderea privilegiului acordat președintelui american, de a face liste cu persoane, pe care le dorește eliminate (ucise), oriunde pe glob, inclusiv dintre cetățenii americani, sub
    pretextul luptei împotriva terorismului?
  • De ce patriotismul a ajuns să fie confundat cu loialitatea oarbă pentru politicile autorităților naționale, nu loialitate față de libertățile și binele oamenilor din jur?
  • De ce sunt atât de puțini cei care vor să îi influențeze la nivel intelectual, prin argumente, pe cei din jur, pentru a obține anumite schimbări, și atât de mulți cei care aleargă după puterea, prin care să producă prin forță acele schimbări?
  • De ce folosirea religiei, pentru a justifica războaie și alte acte violente, sau redistribuirea forțată a proprietății, nu ridică semne de întrebare?
  • De ce democrația e prețuită atât de mult, când ea e un dușman al minorității, pe care o lasă la discreția dictatelor majorității?

Dacă pe vremea scrierii Constituției americane existau doar patru infracțiuni considerate delicte federale, astăzi ele sunt de ordinul miilor, iar sub pavăza corectitudinii politice, libertatea de exprimare nu mai e în siguranță nici măcar pe internet, unde autoritățile pot decide să acționeze chiar și fără mandat.

Criza financiară e, în realitate, o criză morală, care îi îndeamnă pe cetățeni să aleagă treptat tirania. Aceeași moralitate îndoielnică face să treacă drept acceptabile actele de violență ale statului, inclusiv crimele din războaiele „de eliberare”. Și aceeași cultură a violenței va justifica acte similare din partea indivizilor, când baierele statului se vor rupe sub presiunea crizei. Dacă privilegiile se pot acorda discreționar, după capriciile majorității, inclusiv cu violență, nu va mai dura mult și indivizii vor recurge la aceleași metode, pentru a pune mâna pe ce vor considera că li se cuvine de drept. E felul în care se prăbușesc și dezintegrează societățile care pierd liantul moral.

Un sistem moral de guvernământ nu poate exista fără oameni morali. „Doar oamenii virtuoși sunt capabili de libertate”, spunea Benjamin Franklin. O societate care huiduie sau ridiculizează pe cineva care invocă regula de aur biblică (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face), nu poate fi o societate morală (lucrul i s-a întâmplat chiar lui Ron Paul în dezbaterile prezidențiale cu public, când a vorbit despre dublul standard al politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

E, de aceea, mai important să lucrăm la schimbarea de sine, mai mult decât la schimbarea puterii politice. Schimbarea politică va veni de la sine, cu timpul.
*

Așa iese din scenă un mare om politic al zilelor noastre, ignorat de o populație amețită de flash-urile și breaking-news-urile presei, de întorsăturile de frază ale analiștilor de banalități. Iată cum intra în arena politică, în 1964, actorul Ronald Reagan, pe atunci simplu susținător al unui candidat, pe care istoria nu-l mai reține la fel de clar. Problemele era izbitor de asemănătoare cu cele de azi, poate încă nu așa de presante: bugete dezechilibrate de datorii, taxe împovărătoare și înșelăciunea rezolvării tuturor nemulțumirilor prin programe sociale ale statului. Admirabilă elocință și capacitate de sinteză, o limpezime a cugetului, care îți dă optimism și când îți anunță vești sumbre. Așa ar trebui să sune un politician.

„Istoria va rețină că aceia, care aveau cel mai mult de pierdut, au făcut cel mai puțin pentru a preveni să se întâmple (dezastrul). [..] Dacă pierdem libertatea aici, noi nu avem unde fugi (spre deosebire de cubanezii, plecați din Cuba lui Castro).”

Cum candidații la alegerile noastre locale nu au avut bunul simț să participe la o singură dezbatere în fața alegătorilor, înaintea singurului tur de scrutin, mi se pare firesc să îi răsplătesc prin absenteism. Nu voi vorbi despre blaturile lor, ci despre ale americanilor.

Fiul candidatului republican Ron Paul, senatorul Rand Paul, a anunțat aseară în direct că va renunța să își mai susțină tatăl, acordând votul său lui Mitt Romney, la convenția de la sfârșitul lui august. Și tu, Brutus, fiul meu?!, s-ar putea spune, dar situația e mai puțin patetică. Romney e de ceva vreme acceptat cu resemnare, nu cu entuziasm, ca viitor candidat al republicanilor, în încercarea de a opri realegerea lui Obama în toamnă.

Rămânerea în cursă a bătrânului Ron Paul e o combinație de încăpățânare și refuz al compromisului. Vorbim de un personaj politic, care nu s-a jucat cu propriile principii, care, de pildă, critică sistemul bancar fracționar, de pe vremea când indicii economiei americane păreau să străpungă norii. Un om politic, care și-a susținut opiniile non-intervenționiste, în fața unor săli pline cu decerebrați, fanatizați de Fox News.

Cu idei ferme, exprimate clar, Ron Paul a făcut figură discordantă, într-un partid tot mai încurcat în interese de afaceri și de lobby, în care deliberarea după propria conștiință, în anumite probleme, a devenit risc de izolare. Unul dintre fondatorii influentului grup de reflecție neoconservator intitulat Proiect pentru un Nou Secol American, William Kristol, se mândrea recent cu opera sa de epurare a Partidului Republican: „în ultimii 30 de ani, toate elementele ostile Israelului au fost epurate din partid, iar acum nimeni nu mai pune la îndoială puterea lobby-ului israelian”. Probabil e vorba și de multă lăudăroșenie la mijloc, așa sunt cei care își câștigă reputația din sforile pe care le trag, și subiectul poate nu ar trebui să fie determinant pentru un partid de asemena dimensiuni, dar fanfaronada lui Kristol e grăitoare totuși pentru atmosfera și coridoarele tot mai strimte, cu lobbyști, prin care a trebuit să răzbată Ron Paul. Să mai precizăm și că, pentru Kristol, oricine poate fi pus la zid ca „element ostil”. Până și Bush e numărat într-o așa numită partidă a arabiștilor, adică de politicieni interesați ca America să aibă relații măcar avantajoase, dacă nu prietenești, cu țările musulmane. Nu e de mirare că Kristol nu și-a ascuns satisfacția că Bush a ieșit din scenă și că alți doi „ciudați” ai Partidului Republican – Pat Buchanan și Ron Paul – au fost împinși spre mantinelă, dacă nu în afara partidului. Ambii au candidat la președinție, fără succes, din afara partidului sau în răspăr cu vârful ierarhiei sale. Dacă Buchanan e un protecționist, cu idei de-a dreptul stângiste, Ron Paul a prezentat ca nimeni altul filosofia libertariană a statului minimal.

Aceasta e, de departe, cea mai mare moștenire politică, pe care Ron Paul o lasă în urmă. Indiferent dacă fiul său se va dovedi nedemn sau neinteresat de o asemenea moștenire. Unii analiști au văzut în încăpățânarea cu care Ron Paul a rămas în cursă (continuând să vorbească despre posibilitatea ca delegații să voteze în concordanță cu propria conștiință, nu potrivit mandatului de la preliminarii) o încercare de a aduna capital politic și relații pentru o candidatură a fiului său, în 2016 sau mai târziu. Dar să nu ne grăbim cu ridicarea de statui politicienilor încă în viață. Tenacitatea lui Paul poate fi motivată și de un calcul mai puțin generos, poate de speranța tacită de a aduna suficienți partizani în convenția republicană, încât să poată negocia chiar postul de vicepreședinte, pentru el sau fiul său, pe același buletin cu Romney. Încă de acum câteva uni, Paul a fost foarte puțin combativ în dezbaterile cu Romney, atacând, convenabil, ceilalți competitori cu șanse. Promisiunea era că tunurile vor fi puse și pe Romney, când lupta va deveni de 1 la 1, dar a fost uitată, sau puterile unui bătrân trecut de 80 de ani și resursele mediatice nu au mai fost suficiente. Dacă acesta a fost calculul, o asociere a lui Ron Paul cu Romney nu cred că ar fi pe placul susținătorilor săi, deși ar aduce un plus de șanse în lupta, cam inegală cu favoritul Obama. Romney e un candidat fără chip (sau doar un chip prezentabil), susținut de marile carteluri bancare, un om al sistemului și al banului, decât al unor convingeri. O versiune albă a lui Obama. Mai previzibilă ar părea alegerea Condoleezzei Rice pentru vice-președinte. Dacă tot vorbim de un candidat gumă de mestecat, măcar să aibă mai multe arome, pentru toate genurile și minoritățile.

Dar toate aceste jocuri de culise și aranjamente sunt insignifiante, în comparație cu urmele pe care le lasă în urmă Ron Paul, indiferent cum își va face ieșirea din scenă: eroic sau printr-un compromis. Într-un anumit punct al campaniei, jumătate din tinerii americani se declarau votanți ai săi. Dacă doar tinerii ar fi votat, Paul era ca și instalat la Casa Albă. Și nu vă gândiți că e vorba doar de o modă, ca restul creațiilor din industria pop. Sociologii au constat de mult că votul exprimă mult mai multă loialitate, decât credem. Cei mai mulți oameni votează aproape la fel tot restul vieții, se schimbă doar generațiile și entuziasmul cu care o tabără se prezintă sau nu la urne. Indiferent cum va arăta urmașul lui Ron Paul (părerea mea e că nu va fi cel biologic, ci un altul) la alegerile de peste patru ani va porni de la o bază solidă de votanți deja „școliți” de Ron Paul. Votanți care nu vor ieși la vot decât dacă vor auzi același tip de onestitate și de fermitate împotriva extinderii tentaculelor statului în economie și în viața privată.

Echipa de campanie a lui Ron Paul (sau un simpatizant al său) a creat o reclamă foarte puternică după proverbul biblic – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Încă o transpunere a ideii că abandonarea militarismului e cea mai inteligentă formă pe care patriotismul o poate lua pentru cineva care aspiră la o poziție de decizie în statul american. Nu întâmplător, deși nu e nici pe departe candidatul care beneficiază de cele mai multe fonduri, Ron Paul deține supremația absolută între candidați, atunci când vine vorba de banii donați de militarii activi.

Un contrast izbitor cu sursele de venit ale celorlalți candidați (favoriții cursei).

Sursa foto: Facebook

Împreună, frații Koch au o avere de 44 md $, depășită în America doar de Bill Gates și Warren Buffett. De asemenea, patronii corporației de produse petro-chimice cu același nume sunt și principalii finanțatori ai ideilor de dreapta. Sunt cei mai importanți donatori privați ai Partidului Republican, susținători ai candidaților Tea Party și finanțatori generoși a zeci de organizații neguvernamentale. În lobby-ul împotriva activiștilor de mediu sunt depășiți doar de Exxon și Chevron, lucru de înțeles pentru o corporație care are printre obiectele de activitate mineritul, extracția și prelucrarea petrolului și gazului, producția de îngrășăminte și exploatarea forestieră.
David Koch și Charles Koch sunt cunoscuți ca susținători ai ideilor statului minimal, pentru popularizarea cărora au donat doar în ultimii zece ani peste 250 de milioane de dolari, fapt ce le-a atras antipatia președintelui Obama, care îi atacă în clipuri de campanie și în comunicate, în care îi acuză inclusiv de scumpirea benzinei. Pentru înlocuirea lui Obama cu un republican – cel mai probabil Mitt Romney – frații Koch se arată dispuși să mai cheltuiască o sută de milioane de dolari. Iar același lucru promite să facă un alt conațional al lor, Sheldon Adelson, care îl preferă, pentru moment, pe Newt Gingrich. Ei se vor afla de cealaltă parte a baricadei, față de George Soros, și vor trece probabil neobservați pe lângă donațiile marilor corporații financiare și petroliere, care preferă de obicei să doneze la ambele capete.
Tocmai miza campaniei electorale prezidențiale de anul acesta e cel mai probabil la originea procesului pe care frații Koch l-au intentat institutului Cato, asupra căruia doresc să obțină controlul total. Institutul Cato și Institutul Ludwig von Mises sunt cele mai importante surse de informare pentru cei interesați de ideile liberalismului clasic, rebranduit în America drept libertarianism. Rivalitatea amicală dintre cele două e legată nu doar de ușoare divergențe de opinie, dar și de un episod similar, în care frații Koch au dorit să se asigure că interesele le vor fi promovate „întocmai și la timp”. Institutul Cato a fost înființat de Charles Koch și Edward Crane, dar l-a avut drept catalizator pe neobositul Murray N. Rothbard. Printre președinții colegiului director al institutului s-a numărat cândva și miliardarul Rupert Murdoch. În anul 1980 unul dintre frați, David Koch, a candidat pentru postul de vicepreședinte al Statelor Unite, din partea Partidului Libertarian, obținând 1,1%, ceea ce e și cel mai bun scor din istoria de trei decenii a grupării, și o reușită, în condițiile sistemului de vot american. A fost momentul când a devenit evident că industriașii ar prefera ca banii dați pe seminarii și lucrări de popularizare să li se întoarcă în influență politică. Pentru a-și asigura un electorat mai larg, frații Koch au început să favorizeze opinii ceva mai moderate, lucru care nu era pe placul rebelului Rothbard, care se auto-definea drept anarho-capitalist.
Lew Rockwell a înființat în 1981 un institut concurent, Ludwig von Mises, unde entuziastul Rothbard s-a mutat cu arme și bagaje. Tot aici a venit și Ron Paul, actual candidat la președinția SUA, care se aflase pentru scurtă vreme pe ștatul de plată al fraților Koch. Momentul a coincis cu o ruptură în rândul economiștilor de dreapta din America. Pe de o parte se aflau moderații, reprezentați de școala de la Chicago, condusă de Milton Friedman, iar pe de altă parte, școala austriacă, fidelă moștenirii intelectuale a lui Mises și Friedrich Hayek. Prima accepta un rol pozitiv al existenței unei bănci centrale și deși rămânea susținătoare înfocată a economiei de piață și a proprietății private, descoperea virtuți în măsurile de tip monetarist. Parte din aceste idei au fost aplicate de Ronald Reagan sau Margaret Thatcher și se regăsesc uneori și în rețetele de restructurare și stabilizare ale FMI. Curentul încearcă să acomodeze ideile intervenționiste ale lui John Maynard Keynes cu liberalismul clasic de tip laisez-faire. Institutul Cato, care poartă numele filosofului stoic Cato cel Tănăr, acordă anual premii cu numele lui Milton Friedman.
Mult mai tranșanți, intelectualii grupați în jurul institutului Ludwig von Mises sunt inamici înverșunați ai keynesianismului, doresc întoarcerea la un sistem monetar cu acoperire în aur, desființarea Rezervei Federale (banca națională), pe care o acuză că e principala generatoare de inflație și creatoare a bulelor speculative. În tradiția lui Rothbard, ei cultivă revizionismul istoric și se declară împotriva războaielor, indiferent de justificări, subliniind motivațiile economice din spatele celor două conflagrații mondiale și a altora mai recente, precum și consecințele nefaste inclusiv pentru libertățile cetățenilor din statele care câștigă războaiele. Povestea rivalității dintre cele două grupuri de reflecție libertariene și a despărțirii lor e relatată pe larg aici.
Miza procesului intentat de frații Koch institutului Cato e recuperarea controlului asupra consiliului director al acestuia, care funcționează asemeni unei societăți pe acțiuni. Trebuie înțeles că lumea academică reprezintă o afacere deloc de neglijat în Occident. Sumele de care dispun grupurile de reflecție sunt de-a dreptul exorbitante și ar merita cercetat în ce măsură asemenea bugete supradimensionate nu conduc la distorsionarea ideilor prezentate publicului și cercetătorilor de la toate nivelurile. Probabil că ar adăuga încă un capitol savuros la seria „trădarea intelectualilor”. De pildă, RAND are venituri din consultanță de 247 mil $ pe an, sfătuind din când în când și guvernul federal în probleme militare. Giganții lumii academice sunt tocmai organizațiile care cântă cel mai mult în strună statului, cu bugetul său ca un sac fără fund: Institutul Național pentru Sănătate toacă peste 30 de miliarde pe an, EPA – Agenția de Mediu, va avea anul viitor un buget redus la „doar” 8 miliarde, Fundația Națională pentru Știință adună peste 7 miliarde pe an, iar lista poate continua mult și bine. În atari condiții, chestiunea onestității intelectuale devine una spinoasă când concurezi pe asemenea sume pentru granturi și subvenții, nu mai pare fantezist ca multe idei să dispară din câmpul preocupărilor, iar altele să devină supradimensionate. Pusă într-un asemenea context, chiar contribuția unor miliardari în sprijinul unor idei se relativizează, pentru că la urma urmei antreprenorii susțin din veniturile pe care le generează nu doar activități care să le apere interesele, dar indirect și pe cele plătite de stat, care pot veni împotriva lor cu o forță de altă magnitudine. Bugetul anual de care dispune Institutul Cato e de 29 de milioane, cheltuiți pe conferințe și editare de cărți și materiale multimedia. Numărul important de intelectuali afiliați unui asemenea think tank poate fi și el o miză importantă pentru influențarea publicului conservator. Deși promovează lăudabil idei libertariene și își fac un titlu de glorie din sistemul de management democratic și descentralizat din Koch Industries, frații Koch nu ar fi la prima tentativă de impunere autoritară a voinței asupra celor pe care îi plătesc. Într-un acord de finanțare cu unele universități sponsorizate, aceștia au solicitat chiar prin contract dreptul de a decide cine e angajat și cine nu în corpul profesoral.
Joi 6 martie, supranumită și Super-Tuesday, vor avea loc alegeri preliminarii în 10 state, răspândite pe toată harta, care poate fi un barometru esențial pentru candidatul republican care îl va înfrunta pe Obama, dar și un moment în care e posibil ca unii candidați să părăsească întrecerea.

Statistica spune că, din 1952, niciun candidat nu a câștigat nominalizarea dacă s-a clasat mai jos de locul doi la preliminariile din New Hampshire. Așadar, bătălia pentru locul de challenger al lui Obama se dă între Mitt Romney și Ron Paul. Chiar dacă decizia va fi luată la convenția republicană din ultima zi a lui august, cei doi par a se impune ca pretendenții cei mai consistenți.
Mitt Romney e un răsfățat al marilor bănci, care au contribuit din greu la campania lui, chiar dacă fostul guvernator a mai avut starturi în trombă și a pierdut, data trecută în fața lui McCain. Dacă de la Ron Paul lumea are șansa să afle despre ideile libertariene și să reînvețe ABC-ul gândirii capitaliste, cu prilejul candidaturii lui Romney americanii, și nu numai, vor putea învăța lucruri noi despre curioasa religie a mormonilor, al cărei adept convins este. Mormonii, o sectă ruptă din trunchiul protestantismului creștin, au propria versiune a Bibliei, dar și alte texte pe care le pun pe picior de egalitate cu aceasta, între care Cartea lui Mormon, cu pilde din viața unor triburi despre care adepții cred că au trăit în America în vremurile biblice. Mormonii au și o stufoasă viziune asupra cosmosului, pe care îl cred populat de numeroase lumi, cu numeroși zei supremi, în rândul cărora pot ajunge chiar și pământenii merituoși. Cei mai mulți dintre mormoni au renunțat la lucrul care le dusese vestea peste tot în lume, așa că nu mai sunt poligami, ci familiști la locul lor.
În ce îl privește pe Ron Paul, fostul ginecolog de 76 de ani, cu o lungă experiență în Congresul american, acesta are șansa unică de a face populare ideile conservatorismului fiscal, pentru a aduce America înapoi la sistemul de piață liberă, care i-a adus prosperitatea. Anularea sistemului fiscal dictat de Rezerva Federală, cu ajutorul dobânzii de referință și a dolarului fără acoperire în aur, retragerea tentaculelor statului asistențial, hrănite de generații lungi de președinți etatiști din cele două partide și limitarea implicării militare americane în lume sunt câteva dintre ambițioasele proiecte ale lui Ron Paul. E greu de crezut că ele vor putea fi puse în operă, împotriva unui întreg sistem politic osificat și împotriva unei societăți cu mentalitate deja alterată, dar merită încercat. Pentru Ron Paul, chiar și o clasare pe locul doi în preliminariile republicane e suficient de bună, având deschisă oportunitate unei candidaturi independente sau cu susținerea Partidului Libertarian, al treilea partid al Americii. Esențial este doar să își consolideze baza electorală pentru moment. Oricum ar sta lucrurile, simplul fapt că a putut să spargă blocajul mediatic și să aducă aceste idei în dezbatere, e un câștig.

Rezultate New Hampshire

Mitt Romney – 39% (7 delegați)
Ron Paul – 23% (3 delegați)
Jon Huntsman – 17% (2 delegați)
Newt Gingrich – 9%
Rick Santorum – 9%
Rick Perry – 1%

Dezbaterea republicană pe teme de securitate naţională a fost ca o vizită la salonul de paranoici. O adunătură de iresponsabili controlaţi de grupurile de lobby ale industriei militare, gata să promită noi şi noi războaie te miri unde pe glob şi măsuri dintre cele mai aberante de control social, pentru a lupta cu un inamic invizibil, botezat “terorismul”.
Iată doar câteva mostre de gânduri rostite pe durata dezbaterii:

Rick Santorum: ar trebui cercetaţi cu precădere musulmanii
Newt Gingrich: ar trebui identificaţi teroriştii înainte de a comite infracţiuni sau dacă nu am susţine Israelul împotriva Iranului, Israelul s-ar vedea nevoit să folosească armele nucleare
Michele Bachmann: banii noştri vor fi folosiţi pentru a creşte capacitatea militară a Chinei

În contrast, Ron Paul a părut singura minte limpede din toată adunarea, încercând să calmeze nişte puşti gata să se joace de-a războiul. A avut chiar curajul să amintească absenţa unui tratat americano-israelian, care să oblige la acţiuni militare comune şi a respins perspectiva instaurării unui stat poliţienesc, care să apere America de nevăzuţii terorişti. Un adevărat duş rece pentru aripa neoconservatoare şi militaristă, care a confiscat practic Partidul Republican.
Singurele exagerări din partea lui Ron Paul mi s-a părut promisiunea de a extinde austeritatea şi politica de non-intervenţie inclusiv în ce privesc ajutoarele umanitare şi de reconstrucţie pentru ţările africane, precum şi poziţia rigidă împotriva emigrării, respectiv securizarea graniţei cu Mexicul.

Al treilea partid din America a reacţionat la cele două evenimente politice ale săptămânii, lansarea unui nou program de investiţii de către Barack Obama şi dezbaterea candidaţilor republicani la preşedinţie.
Programul lui Obama e unul surprinzător pentru vederile socialiste ale preşedintelui american. (La noi ar fi fost prezentat ca “măsuri de dreapta”). Planul include scăderi ale impozitelor pe forţa de muncă, dar şi investiţii directe în infrastructură. În total, se vor cheltui 447 miliarde de dolari, pentru un program de stimulare a economiei, care va aduce înjumătăţirea impozitului pe salarii datorat de angajatori pentru 98% dintre angajaţi.

Libertarienii (adepţi ai liberalismului clasic) aprobă reducerile de impozite, dar critică intervenţia în economie, chiar şi cu pachete de ajutor şi investiţii, ca fiind o ineficientă realocare de resurse. Avantajarea unor sectoare din economie e o formă de inginerie socială, un pas către falimentara economie planificată.
Singurul candidat republican care păstrează linia neintervenţionismului în economia de piaţă e Ron Paul, care a şi candidat în tinereţe din partea partidului libertarian. Ceilalţi candidaţi republicani nu scapă de criticile libertarienilor. Aceştia susţin în teorie un stat minimal, dar promit electoratului cam toate bunătăţile unui stat asistenţial – de la un preţ mai mic la benzină (Bachmann) la menţinerea costisitoarelor programe de asistenţă medicală. Influenţaţi de aripa “neocon” a partidului, mulţi dintre candidaţi susţin de asemenea continuarea cheltuielilor militare, pe teatrele de operaţiuni de pe alte continente sau în diverse programe de apărare de pe teritoriul american.

Au și americanii mogulii lor, iar Rupert Murdoch e unul dintre cei mai infami dintre ei. Cu tabloide răspândite pe tot globul, rețeaua Fox a lui Murdoch a tabloidizat și politica de peste ocean, reușind să monopolizeze nișa de dreapta. Inițiativa ar fi lăudabilă, într-un peisaj dominat de mastodonții stângiști și de propaganda lor neîntreruptă. Problema e că Fox News a devenit o colecție de ”freak-shows”, în care cele mai bune idei sunt rapid discreditate de lipsa totală de echilibru, de onestitate și de simț al proporțiilor din partea realizatorilor.
Barometrul e felul în care e tratat Ron Paul în canalele pretins de dreapta din America. Într-un climat pentru care terorismul pare o amenințare mai urgentă decât în decembrie 89 în România, să spui la o televiziune finanțată de producătorii de armament și de marile corporații că nu intenționezi să bombardezi Iranul indiferent de ce arme și-ar face în ograda proprie a echivalat cu fluieratul în biserică.
Spre nefericirea celor de la Fox și de la numeroase alte canale de pe internet cu finanțare masivă, Ron Paul a fost la doar 150 de voturi de a câștiga votul consultativ din Iow, surclasând ”favoriți” închiuiți ca Romney sau Santorum, ori alte producții din fabrica de rumeguș și manechine a neo-conservatorilor.
Dar iată cum a fost prezentat evenimentul de televiziunile cumpărate de Murdoch, în viziunea mai mult decât amuzantă a lui John Stewart, un critic constant al dreptei:

The Daily Show
Get More: Daily Show Full Episodes,Political Humor & Satire Blog,The Daily Show on Facebook

Și iată rezultatul real al votului-sondajȘ
1 Michele Bachmann = 28.6% (4,823 voturi)
2 Ron Paul = 27.7% (4,671 voturi)
3 Tim Pawlenty = 13.6% (2,293 voturi)
4 Rick Santorum = 9.8% (1,657 voturi)
5 Herman Cain = 8.6% (1,456 voturi)
6 Rick Perry = 4.3% (718 voturi)
7 Mitt Romney = 3.4% (567 voturi)
8 Newt Gingrich = 2.3% (385 voturi)
9 Jon Huntsman = 0.4% (69 voturi)
10 Thaddeus McCotter = 0.2% (35 voturi)

Sa vedem cui i-ar putea da raportul politicienii noștri în wikileaks-urile următorului deceniu, în cazul în care americanii se satură să-l vadă pe Obama citind banalități de pe prompter.
Revoluția lui Ron Paul
De departe favoritul meu în cursa pentru Casa Albă, Ron Paul ar reprezenta o schimbare reală, în comparație cu oferta din ultimele decenii a ambelor partide, contopite în ceea ce a fost denumit ca ”Partidul Davos”. Ron Paul e un republican de nuanță libertariană, care a aprofundat de multă vreme teoriile școlii austriece de economie, astfel încât vocea lui a început să fie socotită ca una a înțelepciunii, după ce criza economică i-a confirmat avertismentele.
Ron Paul susține o politică de responsabilitate fiscală, măsuri de austeritate bugetară – deficit și impozite scăzute, respectiv servicii mai puține din partea statului – încă dinainte ca aceste idei să fie popularizate de către mișcarea Tea Party. Este un adversar declarat al Băncii Centrale (Federal Reserve), pe care o acuză de falsificarea jocului pieței libere prin manipularea dobânzii de referință și de spolierea clasei medii și sărace, prin efectele perverse ale inflației. S-a opus categoric intervenționismului de stat în economie, promovate de stângistul Obama, adept al teoriilor keynsiene, materializat prin pachetele de salvare a unor bănci și corporații (bailout) și investiții ale statului în economie (stimulus). O mare victorie pentru Ron Paul a fost înființarea unei comisii de auditare a Fed, pe care o prezidează. Paul speră ca acesta să fie doar primul pas – revelarea intervențiilor oculte și nefaste în economie a instituției conduse de Greenspan și Bernanke, pe care Ron Paul ar dori-o desființată și înlocuită cu un sistem descentralizat de bănci comerciale, care să concureze pe piața monetară dincolo de intervențiile politice.

Ron Paul a fost un susținător al monedei cu acoperire în aur, nuanțându-și ulterior poziția în favoarea unui coș de metale și produse, care ar urma să ofere altă greutate și stabilitate decât ceea ce se cheamă astăzi ”fiat money”, moneda a cărei singură garanție este decizia politică. Deși pare greu de crezut că America s-ar putea întoarce la dolarul cu acoperire în aur, e de urmărit această dispută, din rezolvarea căreia poate veni și soluția la problema returnării uriașei datorii externe a SUA.
În politica externă, nu sunt pe aceeași lungime de undă cu Ron Paul, pe care îl consider aproape un izolaționist. Paul ar dori ca America să cheltuiască sume cât mai mici pentru intervenții în afara granițelor. Să nu uităm totuși că și Obama promitea retragerea din Irak și Afghanistan, dar lucrul nu s-a produs, dimpotrivă, America e implicată în a treia zonă de conflict, în Libia. Doctorul Ron Paul, care s-a aflat într-una din cele două camere ale Parlamentului american încă din anii 70, e mult prea experimentat pentru a demara retrageri masive ale trupelor americane din Germania, Coreea, Europa de Est, Pacific și alte regiuni, așa cum a lăsat să se înțeleagă, dar cu sigurnață ar milita pentru limitarea intervențiilor militare externe. Nu cred că o asemenea decizie e în concordanță cu rolul pe care America e datoare să îl joace la nivel global, dar cel puțin pe termen mediu, poate limita valul de anti-americanism și poate fi în concordanță cu voința publicului intern.
La alegerile din 2012, Ron Paul – în vârstă de 75 de ani – ar putea candida împreună cu fiul său, Rand Paul, sau chiar să renunțe complet la candidatură în favoarea acestuia. În Senatul american, Ron și Rand Paul au marcat o premieră istorică, fiind prima pereche tată și fiu, care ocupă concomitent câte un loc în legislativ.

Tim Paulenty, candidatul cel mai interesant pentru România
Ron Paul ar putea face o echipă de vis în 2012 împreună cu guvernatorul de Minnesota, Tim Pawlenty, dacă acesta nu își va anunța propria candidatură. Pawlenty împărtășește ideile Tea Party cu privire la reducerea influenței statului în economie și e un fan al politicii de dreapta a lui Ronald Reagen. Cu origini poloneze, Tim Pawlenty e singurul dintre candidații cu șanse la președinția Americii, care e interesat de soarta Europei de Est. Pawlenty s-a pronunțat pentru continuarea proiectului scutului anti-rachetă, ce ar urma să aibă un pilon și în România, o idee pe care o păstrează de la Reagen și Bush. Pentru că e singurul care înțelege bine natura comunismului și pericolul pe o Rusie nedemocratizată îl reprezintă încă pentru soarta lumii, Pawlenty mi se pare o variantă foarte benefică nu doar pentru SUA, dar și pentru Europa.

În defavoarea lui, Pawlenty ar putea avea totuși experiența limitată – are 50 de ani – pentru standardele unui sistem politic destul de conservator. Totuși, Pawlenty are de partea sa originea modestă și un stil foarte popular, care îl face capabil să interacționeze foarte natural cu diverse straturi sociale și să poată traduce într-un limbaj accesibil ideile conservatoare.

Sarah Palin, păpușica din Alaska
Are mai mult sex-appeal decât Elena Udrea, dar gafează mai des decât Elena Băsescu. E drept că frumoasa brunetă, care a fost guvernatoare în Alaska, e și hărțuită de presa cu înclinații democrate, după modelul televiziunilor noastre de știri. În ciuda acestui dublu-standard evident, o consider totuși pe Sarah Palin o alegere nefericită pentru o funcție atât de importantă, în primul rând pentru că riscă să decredibilizeze niște teme importante pe care și le-a asumat fără să le înțeleagă deplin.
Sarah Palin se declară fan Ronald Reagan și Tea Party, asumându-și deschis și cele mai intransigente poziții conservatoare, ceea ce în presa ”mainstream” e flituit ca ”redneck agenda”. Palin, mamă a cinci copii, e împotriva întreruperilor de sarcină, apără cu fervoare religiozitatea tradițională americană, e împotriva căsătoriilor homosexuale și nu dă doi bani pe ecologie. În schimb, e susținătoare declarată a dreptului de a deține arme de foc.

În politica externă, Palin ar continua linia dură a lui Bush Jr, cu posibile intervenții în Iran și în alte state ostile Israelului. Dar e discutabil cât înțelege doamna Palin din politica externă: într-un interviu antologic, a declarat că e o persoană care înțelege bine relația cu Rusia, întrucât într-o zi însorită poate vedea această țară de la ea din Alaska.
Totuși, atacurile răutăcioase ale presei și pozițiile intransigente au făcut-o pe Sarah Palin, care în tinerețe cânta la flaut și s-a clasat pe podium la concursul Miss Alaska, foarte populară în rândurile Tea Party – un fel de aripă tânără a partidului Republican. Nu ar fi deci exclus ca Sarah Palin să facă echipă, după modelul Hillary Clinton, cu un alt candidat republican, așa cum a făcut la precedentele alegeri, când l-a secondat pe McCain. Dacă totuși alegerile ar propulsa-o pe primul loc de pe buletinul de vot, americanii ar putea schimba o marionetă ciocolatie ca Obama cu o păpușică brunetă.

Mike Huckabee, favoritul actual al sondajelor
Dacă în rândul cunoscătorilor de la AIPAC, Ron Paul e cel mai popular, în sondajele la nivel național, primul loc îl ocupă guvernatorul de Arkansas, Mike Huckabee. Ar fi o schimbare dezamăgitoare și cam nesemnificativă, dacă el ar ieși câștigător în 2012, întrucât face impresia unui politician abil, dar foarte în linia curentă de la Washington. Pastorul batist Huckabee are un electorat fidel în regiunea lui, dar e suficient de atent în aparițiile publice pentru a nu supăra pe nimeni, probabil cu excepția ateilor militanți.

Huckabee a fost tele-evanghelist și crede că religia nu ar trebui exclusă din politică.

Donald Trump, soluția nefericită la probleme reale
Marile crize aduc în prim-plan populiștii cu gură mare, după cum societățile debusolate scot la iveală personaje dintre cele mai extravagante. Milionarul Donald Trump se aseamănă din multe puncte de vedere cu Gigi Becali, cu care a și tatonat un parteneriat de afaceri. Are o poveste de viață spectaculoasă: s-a îmbogățit, a pierdut tot ce avea și a reușit să își refacă averea, condimentându-și reușita cu emisiuni de televiziune, concursuri de miss pe care le patronează, scandaluri și aventuri cu femei frumoase.

Dacă va candida în 2012, Trump va juca fără jenă cartea populismului. Și-a găsit deja un rival pe măsură – China – împotriva căreia promite o politică agresivă, cu taxe drastice pe import și alte măsuri care să readucă investițiile corporațiilor americane acasă, împreună cu râvnitele locuri de muncă. Numai că protecționismul nu are alte rezultate practice decât defavorizarea propriilor cetățeni, o teorie cam sofisticată pentru a fi înțeleasă de vulcanicul Trump.

Mitt Romney, primul președinte mormon al Americii
Ca și Mike Huckabee, Mitt Romney vine cu o puternică experiență misionară în spate. În tinerețe, Romney a trăit în Europa ca predicator al cultului mormon, un cult creștin neo-protestant, care a renunțat de ceva vreme la susținerea poligamiei, elementul care îl făcea faimos în lumea creștină. Romney e și el căsătorit cu o singură femeie, împreună cu care are 5 copii.
Dacă e adevărat ce spun unele analize, că americanii își aleg președinții doar judecând după imaginea de la televizor, ca la un veritabil concurs de Mister, atunci Mitt Romney, cu o față foarte comercială, e deja favorit.

Experiența lui Romney în lumea finanțelor, l-ar putea face foarte atractiv și pentru Wall Street, detaliu important în campanie. Iar trecutul religios al lui Romney nu înseamnă că va avea vederi la fel de conservatoare ca Palin. În trecut, Romney nu s-a dat în lături nici de la susținerea drepturilor homosexualilor sau a dreptului la avort. În politica externă, Romney ar continua linia Bush, cu intervenții în forță. Dacă Obama a promis că va închide infama închisoare de la Guantanamo, fără să se țină de cuvânt, Romney e de părere că, pentru a contracara terorismul, ar fi nevoie de dublarea capacității acesteia.
Ca un detaliu amuzant, Romney a stârnit furia organizațiilor de protecție a animalelor, după ce a povestit că a călătorit în Canada o zi întreagă, cu câinele familiei într-o cușcă legată pe capota mașinii. Câinele, susține Romney, s-a simțit foarte bine.
Michele Bachmann – lidera Tea Party
Mai puțin mediatizată decât Sarah Palin, Michele Bachmann are un discurs mult mai legat și pare favorită, cel puțin pentru unul dintre locurile din tandemul prezidențial. Are cinci copii și a mai adoptat alți 23 de copii, de care are grijă. De profesie avocat, Bachmann e o persoană foarte abilă în discursuri, adesea cu formulări prudente, diplomatice. E, totuși, un critic acerb al lui Barack Obama și are poziție similare cu ale mai faimoasei Palin în multe subiecte controversate.
Newt Gingrich
Politician cu experiență foarte bogată și vederi conservatoare, Gingrich are ceva experiență și cu femeile: e la a treia căsnicie, asta dacă nu numărăm și amantele. Unul din punctele de bază în poziționarea lui Gingrich e limitarea statului asistențial, promovat de către democrați.

Alți posibili candidați
Chiar dacă alegerile sunt departe, campania preliminară e una îndelungată și necesită abilități excepționale în strângerea de donații. Totuși nu este exclus ca dintre senatorii sau guvernatorii republicani să apară candidați surpriză. Iată doar câteva nume vehiculate:
Mike Pence – e un republican destul de apropiat de pozițiile neo-conservatoare ale grupării Bush-Chenney-Rumsfeld. Se pronunță deschis pentru un parteneriat privilegiat cu Israelul și susține războiul din Irak și existența închisorii Guantanamo, măsuri dure împotriva imigrației și jocurilor de noroc.
Rick Santorum – nu e nici el departe de pozițiile neo-con: asimilează islamismul cu fascismul și vede în Iran și Siria pericole majore la securitatea Americii. Și-ar dori înăsprirea legilor privind imigrația și promovarea valorilor familiei tradiționale, lucru care nu îl va face foarte simpatic militanților pentru drepturile homosexualilor.
John Thune – un politician de carieră cu poziții tipice pentru un republican (pro-life, împotriva căsătoriilor homosexuale, pentru responsabilitate fiscală)
Haley Barbour – lobby-ist al marilor corporații și guvernator de Mississippi,
Marco Rubio, David Petraeus (general cu experiență în Irak și Aghanistan), Tom Miller, Bob McDonnell, Fred Karger, Gary Johnson, Bobby Jindal, Lindsey Graham, Jim DeMint, Mitch Daniels, Chris Christie, Herman Cain, Jeb Bush (fratele lui GW Bush), Scott Brown, John Bolton
și alții.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica