rss
rss
rss

S-a spart buboiul! Unul după altul, inși din interior au descris în amănunt sistemul care ține captivă țara și a predat-o fedeleș noilor proprietari străini. Disperați, nenumărații lătrăi ai sistemului arată spre credibilitatea scăzută a celor care fac dezvăluirile. Dar nu asta e esențialul, că sunt ei pătați, ci realitatea care se deslușește din depozițiile lor. La fel, era irelevant pe vremuri că neamul lui Bercea avea zero credibilitate, la fel și postul părtinitor care îi difuza și folosea. Ce conta era ce spuneau ei despre fratele președintelui. Nici acum nu are importanță că dezvăluirile vin de la indivizi cu dosare penale, de la securiști, de la politicieni șpăgari îmbogățiți. Contează dacă ei puteau afla acele lucruri despre practicile autorităților, dacă e plauzibil ca ei să fi aflat lucrurile pe care le spun. Și e! Că-i cheamă Dragomir, Ghiță, Bica, Udrea sau Izaura Bercea e totuna.

Apusul tace complice

Ce contează e că informațiile au ajuns la cine are urechi de auzit. E un moment similar cu publicarea Arhipelagului Gulag de către Soljenițin în Vest. Acum nimeni nu mai poate spune că nu știa ce se petrece în spatele cortinei de fier. Informările acestea au ajus cu siguranță și la agenții de intelligence ai Americii și ai Europei, în caz că le-a fost vreodată străină adevărata natură a sistemului românesc. Deocamdată, occidentul tace prudent – îndărătul pocinogului din curtea aliatului cel mai obedient, își exersează unele critici mai curând pe imperfecțiunile de formă ale neastâmpăraților din Polonia și Ungaria. Am devenit ceva gen Arabia Saudită la scară mai mică: o colonie prea prețioasă să te mai uiți la detalii gen democrație și drepturile omului.

Au rămas asadar, doar cateva categorii de oameni:

  • 1) galeriile de pe internet și TV

E masa mare a publicului ușor de prostit, care fuge după fentă – ei se distrează copios despicând în patru bătaia dintre doi politicieni irelevanți, daca Palada și Goțiu s-au păruit. Sunt așa zișii cetățeni implicați, care nu își dau seama de propria lor prostie și fac mai mult rău prin zumzetul produs. Sunt prostovanii care consumă așa zisa presă quality mincinoasă, dar au aceeași bășcălie tâmpă ca ultimul consumator de tabloid. Dacă nu o mușcau p-asta cu bătaia, li s-ar fi livrat altceva de rumegat în turmă: un divorț, o ceartă între chiloțărese, un scandal pe moștenirea unui mort celebru.

  • 2) lichelele influente

E gașca largă a lichelelor, răspândacii sistemelor din țară și străinătate. Căci serviciile lor se oferă oricui plătește, la ei totul e de vânzare, uneori o fac și gratis, doar să se mențină în atenție. Nu sunt neapărat mai buni ca turma din prima categorie, dar sunt la butoane. Pun umărul conștient la diversiuni. Nu sunt sistemul, adică nu ei scriu partitura, dar au contribuția lor la ticăloșia mare, sunt și ei influenceri în micile lor cercuri, de care sunt mândri tare. Acestea sunt jigodiile oportuniste, fac paradă de principii, dar au totul de vanzare. Bâzâie teme false, manipulări subtile, îi țin captivi pe gură-cască, cei implicați benevol din prima categorie.

  • 3) poporul somnolent

Spre ghinionul lor, mai există și o a treia categorie. Să îi spunem poporul vegetal. (cum i-a zis Ana Blandiana) Spre neșansa celor de la punctul 2, aceștia sunt cei mai mulți. Atât de mulți, încât de fiecare dată cei de la 1 și 2 au un șoc atunci când se urnesc, fie și parțial, spre urne sau spre altceva. Se întâmplă rar, de obicei, alegerile sunt rezolvate de sistem doar cu categoriile 1 și 2. De asemenea, spre dezamagirea celor de la punctul 1, care îi disprețuiesc pe cei tăcuți, îi cred mai slab înzestrați doar pentru caă nu iau parte la sporovăiala genului de telespectator, care pune mâna pe telefon și sună în direct.

imposibila evadare

Suntem intr-o situație aproape fără ieșire. Sincer, nu știu cum se poate evada din strânsoarea în care am fost băgați: un stat controlat de generali de securitate, cu acces nelimitat la resurse financiare, judiciare și legislative, în control asupra a tot ce înseamnă media. Un stat care astfel legat fedeles a fost livrat pachet unor structuri externe încă mai diabolic organizate, cu posibilități de control electronic și de manipulare nemaiîntâlnite în istoria lumii, dar și unor entități private, ajunse în premieră mult mai puternice decât statele naționale. Din așa ceva nu s-a eliberat nimeni vreodată, nici eu nu am vreo soluție de sugerat, mai cu seamă că în afara lagărului occidental în care am izbutit să ne băgăm sunt pușcării încă mai sinistre ale altor popoare.

DAR dacă nu găseam ceva pozitiv de spus aș fi preferat să tac. Ei bine, categoria de la punctul 3 e pentru mine sursa de optimism. Dacă va veni vreodată o schimbare, din acea a treia categorie va veni. De la cei care știu, dar știu că n-au nicio putere să facă ceva. De la cei care nu știu, nu se bagă, dar simt. Credeți-mă, poporul somnolent și profund s-a prins. E un dispreț vecin cu lehamitea, pe care îl au acum oamenii de rând, neinteresați de politică, atât pentru gașca mare a sistemului cât și pentru pătații care fac dezvăluiri. Omul de jos știe că e vorba de hoți, nu mai crede basmul cu anticorupția cu zâna Koveși, statul de drept, care curăță țara prin culegerea unul câte unul a corupților. Din crâmpee de dezvăluiri, valul minciunii poleite s-a ridicat. Avem tabloul sinistru în toată urâțenia lui: securitatea cea nouă scrie rechizitorii, elimină indivizi de pe scenă, dictează sentințe prin magistrați acoperiți, procurorii vorbesc în privat ca mardeiașii și se laudă că au băgat la beci pe unii doar pentru că i-au înjurat de mamă acum zece ani. Pentru că pot. Ambasadorii occidentali intervin pentru tartorii sistemului și fac pe față trafic de influență în biroul politicienilor. Politrucii locali le cumpără bunavoința cu șpăgi în contracte gigant de înarmare sau de infrastructură nerealizată. Magistrații cei viteji și securiștii cei puternici se întâlnesc acasă la politicieni corupți și pun bazele unor partidulețe, care intră în Parlament și la guvernare pe ușa din dos, dar țin în șah rezultatul alegerilor. Cine vorbește e arestat sau internat la nebuni.
Iată tabloul în toată sluțenia lui. Și omul de rând l-a înțeles prea bine și îi e scârbă, spre disperarea celor de la punctele 1 și 2. De remarcat și detaliul că milioanele de români din diaspora se încadrează masiv în punctul 3 (mult mai rar în 1) sunt neimplicați în gâlceava cotidiană nu din indiferență, ci dintr-un fler pe care ți-l dă distanța.

Tineți minte: de aici va veni și tsunamiul schimbării (în mai bine sau mai rău, dar va veni). Poporul de la punctul 3 s-a prins de farsa pusă în scenă de lichelele de la 2 și a învățat să ignore zgomotul de fond produs de punctul 1. De-asta nu mușcă galușca partidulețelor garofiță, create în laborator, nici cele cosmopolit-progresiste, nici cele fals naționaliste cu piept bombat. Cu prima ocazie când va apărea o mișcare sau cineva, care să încarneze acest dezgust, cineva care sa fie macar capabil să scoată din sărite categoriile 1 și 2, poporul se va aduna în spatele lui. Atunci cei din prima categorie nu vor înțelege nimic, se vor înfuria pe popor, că nu ascultă de deșteptăciunea lor proastă, îl vor disprețui ca de obicei. Dar cei de la punctul 2 vor simți că le fuge pământul de sub picioare.

Are 42 de ani, e o femeie singură, dar mai puternică decât cei mai mulți dintre bărbații din politică. Nu are copii, pe fiul vitreg tocmai l-a nominalizat într-un denunț pentru intermedierea unei mite. Ca victimă colaterală, fără nuanțări sentimentale. E încă liberă, dar riscă să iasă din închisoare când va avea aproape sau chiar peste 50 de ani. Pe atunci, farmecele feminine, care au purtat-o atât de departe, vor fi cel mult o amintire întristătoare.

N-a fost înzestrată din naștere cu o frumusețe amețitoare, nici cu cine știe ce sofisticare, dar instinctul a ajutat-o să își folosească abil atuurile fizice. A jucat cartea feminității până pe marginea decenței, stârnind pasiuni dar și mai multă indignare și resentiment. Cumva părea că trișează folosind în ascensiunea sa indecent de rapidă singurele resurse la îndemâna unei fete provinciale. Lumea nu se mai sătura să se uite pe gaura cheii la pozele cu ea din tabloide și să bârfească despre ea, dar îi taxa ascensiunea ca parvenitism. În materie de parvenire, Elena Udrea s-a dovedit capabilă de performanțe uimitoare. Este, la urma urmei, cadru didactic universitar, a avut și oarece tentativă doctorală în domeniul geopoliticii. La care a renunțat jenată, spre deosebire de varianta ei masculină, Victor Ponta. Alt „răzbătător”, care ar fi pornit de la dormitul în gări și adunat monezi din cărucioare. Dar societatea vede altfel ascensiunea unui bărbat, îl scutește de toate insunuările mârlănești, chiar aplaudă saltul.

Dacă i-ai explica universitarei Elena Udrea că tocmai de la cultură i s-a tras căderea, probabil ar pufni cu dispreț și ar înșira variante mai plauzibile de generali, procurori și parteneri de afaceri delatori. E adevărat că această doamnă e autoarea celei mai mari evoluții personale dintre personajele politice de vârf. A urcat de la statutul de femeie-accesoriu, care se mărita îmbrăcată ca o parașută, cu cizme de piele și fustă, care abia îi acoperea chiloții, cu un domn gras și chel, până la nivelul unuia dintre cei mai buni comunicatori în politică, articulată și combativă, capabilă să livreze țintit mesaje percutate, fie ele și scrise de alții. Într-o vreme ajunsese la ținute sobre, cu taior negru și un aspect cizelat, apoi s-a întors debusolată la breton peste ochi și ruj siclam. Dacă s-ar fi îngrijit să își mobileze și mintea cu atâta pasiune câtă investea în genți și blănnuri, poate ar fi dezvoltat acel simț al măsurii, pe care cultura ți-l dă. Ar fi reușit să vadă ridicolul afișării cu aceste însemne ale bunăstării într-o societate sărăcită până la mizerie. Ar fi refuzat să se aventureze cu ambițiile mult peste granița unde competențele și decența ar fi trebuit să o rețină.

Încolțită spre capătul drumului, ca fugarele din „Thelma și Louise”, Elena Udrea apasă pedala de accelerație spre prăpastie, încercând să tragă după ea cât mai multe nume grele. E o acțiune kamikaze, fără sorți de izbândă în ce o privește. Ar fi avut mai multe șanse să își prelungească starea de libertate dacă spunea că e gravidă cu generalul Coldea, decât cu strategia din interviul dat Hotnews. Dar e o strategie mai bărbătească decât a oricărui bărbat din politică și afaceri, unii dintre ei ieșind chiar și în lacrimi din arest. Atacul său a fost direcționat cu atâta talent și atât de neașteptat, încât nici nu s-a observat că e oarecum similar cu al altor vinovați din politică. Până acum, borfașii de top spuneau previzibil că e un proces politic, comandat de Traian Băsescu. Ce spune Elena Udrea e o variație ceva mai sofisticată, pentru că indică alți comanditari ai sistemului. Și de data asta s-a lăsat tăcerea, pentru că acuzațiile ei par înfiorător de reale și de susținute. Și tocmai pentru că scenariul expus nu o disculpă mai deloc: o suprastructură coborâtă din fosta în actuala Securitate supervizează parazitarea resurselor societății prin agenții ei-lipitori, pe care le dirijează pas cu pas.

Sistemul acesta i-a permis și familiei Elenei Udrea un stil de viață nesperat, de care se pregătește să o deposedeze brutal, lucru pe care ni-l aduce la cunoștință ca pe o nedreptate scandaloasă. Destinul acestei persoane, oricât de tragic, e mai puțin relevant. Cu sau fără urmași biologici, Elena Udrea lasă în urmă moștenirea unui tablou dezolant, în care nu doar imparțialitatea Justiției e pusă sub dubiu. Din susținerile sale reiese că sistemul nu doar pedepsește părtinitor, dar îi creează pe corupți în propriile laboratoare de agenți, care ar trebui să toarne spre binele siguranței naționale, nu pentru subminarea economiei. Un sistem, care face politică activă, măsluiește sondajele și dă bani de furat pentru cumpărat televiziuni, își terorizează executanții și le elimină altora competitorii pe cale judiciară. De la acest tablou vom avea de pornit când se mai vorbi de reconstrucția țării, de la cel mai aspru tablou al mandatelor lui Traian Băsescu, făcut chiar de Elena Udrea, slăbiciunea sau unealta lui.

E atât de rea pentru Traian Băsescu lumina în care îl pune „urmașa” sa, că simt nevoia să adaug o notă pozitivă. Deși aparent nu ne-am mișcat deloc din 90 și ne-am întors la controlul total al Securității, cel puțin ceva s-a schimbat ireversibil în bine. E vorba de căderea legii tăcerii și a limitării la simple atacuri verbale între adversari. A fost clar din momentul în care Traian Băsescu și Monica Macovei au dat undă verde pentru apariția unui altfel de sistem judiciar, de când primii politicieni de la vârf au ajuns chiar să intre după gratii, că roata se va întoarce și că de acum înainte politicienii nu se vor mai ierta între ei când va fi vorba de intrat la închisoare. Chiar dacă aflăm acum că pe alocuri Justiția și serviciile de informații erau folosite în reglări de conturi între mafioți, tot e spre binele societății cu cât vor fi mai multe lichidări reciproce de acest tip.

Ruptura dintre grupările fostei puteri s-a produs în etape succesive, fiecare lăsând dezorientați susținătorii, care nu înțelegeau nici ce au de împărțit „ai noștri”, nici cu care să țină mai departe și care sunt „ăia buni”. Ultima dintre rupturi are loc chiar acum, începută uluitor cu o arestare la vârful procuraturii, a prietenei Alina Bica, ale cărei declarații sunt coordonate cu ale Elenei Udrea. După mai vechile rupturi între Blaga și Băsescu, între Macovei și Udrea, între grupul intelectualilor și PDL, apoi PMP, are loc și un război surd în fostul tandem Daniel Morar, Codruța Kovesi.
Cea din urmă e aparent în echipă perfectă cu SRI-ul lui Florian Coldea, iar acoperiții din presă execută foc la Daniel Morar și la restul judecătorilor din Curtea Constituțională, când li se resping legile Big Brother, pentru supravegherea mai strictă a populației fără mecanism de control judiciar.

Deocamdată e un mister dacă Elena Udrea acționează singură și din disperare, sau la instrucțiunile altcuiva, ca în cazul bilețelului roz. E un război atât de mare și fără speranță, cum numai Traian Băsescu s-ar încumeta să poarte, trebuie să îi recunoaștem amprenta inconfundabilă. Sau o „urmașă a lui Traian”, cum îi plăcea cândva să cânte. Paradoxal, dintr-un asemenea război, care ar conduce la decapitarea SRI, ar avea de câștigat chiar și cineva cu ambiții de supremație din DNA, care s-o fi săturat de eticheta de „divizie penală a SRI”, și care ar putea lupta cu mâna Elenei Udrea pentru și mai multă autonomie și supremație între instituțiile de forță. E un scenariu ușor aiuritor, dar care ar explica lăsarea în libertate a suspectei, care poate a livrat chiar bomba cerută de anchetator.

Un alt scenariu – speculație, trimite către un târg cu alte entități. Întâi, unele interne. Traian Băsescu a făcut marile schimbări în servicii și i-a pus stelele pe umăr lui Coldea după înscenarea răpirii jurnaliștilor în Irak, după cum s-a folosit și de alte incidente pentru a opera schimbări în aceste structuri. Klaus Iohannis ar putea fi sfătuit să facă același lucru, și are nevoie de puțin ajutor, ca să meargă cu schimbările puțin mai departe de persoana șefului instituției. Alți ofițeri pot încerca să își plătească niște polițe, în timp ce alții, ca Elena Udrea, ar putea încerca să își cumpere clemența și supraviețuirea jucând acum o altă partitură, decât cea a blatului cu Victor Ponta, de dinainte de alegeri.

În fine, Elena Udrea, Traian Băsescu sau Klaus Iohannis pot încerca fiecare câte o misiune, care să livreze unealta securistă în alte mâini externe, deși Marele Licurici n-ar avea a se plânge de cum a răspuns la comenzi până acum. E poate o încercare de victimizare în stil Timosenko, la care speră pe cont propriu doamna Udrea, strategie care nu a înduișat pe nimeni în cazul Năstase, dar ar putea fi mai de succes cu Udrea, dacă lovește unde alții au interes. Sau chiar Băsescu ar putea încerca să se declare învins de sistem în ochii occidentalilor.
Dar dacă alte entități externe nu sunt deranjate de sistem, așa cum e el descris, ci vor doar să îl preia ca atare. Adică un sistem de informații, care produce bani din politică, influențează rezultatul alegerilor și folosește procurorii ca pe o măciucă. De ce n-am presupune că există destui și în afară, nu doar la noi, care ar vrea un asemenea sistem intact dar sub control propriu. A părut bizară alegerea Hotnews ca vehicul pentru interviul-bombă, în condițiile în care Dan Tapalagă și-a arătat în mai multe rânduri antipatia pentru Elena Udrea. Site-ul, cândva al fugarului Cristian Sima, e acum în sfera de influență a think-tank-ului Stratfor, finanțat de CIA, al americanului de origine evreiască George Freedman. Cum și alți conaționali de-ai săi din aripa stângii americane, ca Victoria Nuland și George Soros, se interesează îndeaproape de mersul societății românești, direct sau prin reprezentanții în „societatea civilă”, putem specula o posibilă predare a centrului de control spre altă grupare de peste Ocean. După cum și noua schimbare de gardă de la Cotroceni ar putea însemna o reorientare spre Europa cu preponderență față de America.

Toate acestea sunt doar scenarii și speculații. Cel mai rău pentru România ar fi acoperirea acestui scandal, care ar permite un asemenea transfer de putere, spre interior sau exterior, în locul demantelării sistemului. Este același sistem, care a creat primele generații de milionari – din privatizări, devalizări de bănci, apoi din contracte cu statul și din vămuirea contractelor de stat pentru alții. În clipa de față, în jurul Elenei Udrea s-a făcut vid, ca în jurul unui ciumat. De vină nu e doar caracterul persoanei și felul fără scrupule în care a făcut carieră și s-a îmbogățit, ci și că sunt prea puțini oameni onești în politică și presă, care să se bucure și să încurajeze incendiul pe care ar vrea să îl provoace de una singură apriga femeie. Și asta pentru că cei mai mulți sunt dependenți de buna funcționare a acestui sistem de transformat puterea în bani și banii în putere.

Să te bucuri că se face dreptate în cazul unor infractori foarte periculoși, e o datorie patriotică. Pași lenți pe care Justiția i-a făcut în ultimii 5 ani sunt cea mai semnificativă transformare din societatea noastră de la intrarea în Uniunea Europeană. Sunt pași care merg în linia directă a Revoluției, abandonată în deceniul și jumătate de stagnare ce a urmat primelor mineriade.
E, după știința mea, pentru prima dată când un general de Securitate o pățește în mod serios. Pentru că n-am niciun dubiu că Dan Voiculescu nu putea fi un simplu turnător, în anii când avea în subordine colonei ai temutei instituții.

E tot o premieră că Justiția dictează măsuri din aria „confiscării extinse”, pentru acoperirea imensului prejudiciu. Un concept pentru care s-a luptat inclusiv în Parlamentul European Monica Macovei, cea care, pe vremea când era de aceeași baricadă cu Traian Băsescu, a pus pe picioare instituții precum DNA și ANI, care s-a luptat pentru trecerea de sub control politic a magistraților și care a adus în sistem tineri ambițioși ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Judecătoarea Camelia Bogdan, cea care a dat verdictul în dosarul ICA e aproximativ de vârsta mea. Are 33 de ani, avea deci vreo 9 ani la Revoluție și poate nici nu își dă încă seama că tocmai a dat un bobârnac înainte întregii societăți.

A fost un proces drept, târât timp de șase ani de avocații apărării, în zeci de termene de judecată, cu nenumărate expertize, administrări de probe, audieri de martori, excepții de neconstituționalitate, recuzări ale completelor de judecată. Câțiva dintre cei mai scumpi avocați de pe piață au folosit cele mai inventive tertipuri pentru a împinge spre prescriere cauza. (Ca să avem o idee, avocatul Mateuț le cerea celor din clanul Bercea un onorariu de 200.000 de euro pentru apărare. Cât a încasat de la Dan Voiculescu în anii ăștia, e greu de estimat.) Nimeni nu poate spune că nu a beneficiat de un proces corect, după toate procedurile imaginabile. Dan Voiculesc însuși s-a folosit de două ori de alegerea în Parlament și de demisie pentru a avea imunitate și apoi, pentru a muta procesul la prima instanță, când statutul imunității a fost schimbat prin lege.

Iar acestea sunt doar chichițele judecătorești. Adevărul despre această poveste e mult mai simplu. Cu o sută de mii de euro s-a plătit un teren de peste 30.000 de mp pe malul lacului Herăstrău, pe care se aflau 17 clădiri, însumând circa 10.000 de mp de construcții. O mică avere estimată la 60 de milioane de euro, pe care nutriționistul Mencinicopschi ar fi trebuit să o apere, în calitatea sa de manager al avutului de stat. Nu politica sau lupta cu Traian Băsescu l-au înfundat pe Dan Voiculescu, ci propria lăcomia. Omul care a avut pe mână fonduri de circa două miliarde de dolari în momentul căderii comunismului, s-a lăcomit la un tun imobiliar dat la peste un deceniu de la acel moment. La vârsta lui, și cu asemenea avere, putea să se retragă pentru a se dedica unor fapte filantropice, putea face agricultură sau orice altceva. Sau presă, dar nu a făcut niciodată așa ceva.

Toate instituțiile sale media au fost fie instrumente de propagandă, pentru a-l feri de lege, fie pentru a câștiga influență politică. Sau mașinării murdare de făcut bani. Ori prin șantajarea unor oameni de afaceri, ori prin presiuni pentru contracte de la stat ori pur și simplu vânzând mizerii unui public îndobitocit. Ce a câștigat telespectatorul hrănit cu Țociu și Palade, cu Capatos, Daniela Crudu, Loredana Chivu, Simona Gherghe? Aboslut nimic. Cum nimic nu au câștigat nici cei ce s-au uitat ani în șir la manipulările grosolane ale lui Gâdea. Au devenit mai civilizați, mai infomați? Nu, au rămas doar cu un sentiment difuz de ură împotriva unui adversar omniprezent, denumit generic „băsism” de către secta antenelor. O sectă pentru care sunt nevinovați toți cei ce au avut probleme cu legea: Sorin Ovidiu Vântu, Corneliu Iacobov, Adrian Năstase, Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Relu Fenechiu, Decebal Traian Remeș, Dan Radu Rușanu, Mihail Vlasov, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, George Copos, Dinu Patriciu, Gigi Becali ș.a. Toți sunt victime ale unui sistem politic represiv, în viziunea lui Gâdea și Badea. Adică toți cașaloții pe care toată România se bucură să îi vadă anchetați și cu cătușe la mâini.

Să ataci Justiția nu mai ține de libertatea presei, cum încearcă diversionist apărătorii infractorilor să sugereze. Dan Voiculescu și toți cei amintiți mai sus nu sunt condamnați pentru delicte de opinie, pentru opinii exprimate. În toate aceste cazuri vorbim de potlogării simple, cărora le-a căzut victimă bugetul public, la care contribuim toți. Deci fapte de drept comun. Dar putem să ne imaginăm și altfel de fapte, ce puteau fi comise de un patron de presă. Dacă Dan Voiculescu ar fi fost implicat într-un caz de tip Cioacă. Sau dacă avea de achitat o amendă rutieră. Imaginați-vă că seară de seară angajații săi ar fi făcut dezvăluiri despre polițiștii, care le hărțuiesc patronul. Și l-ar fi făcut gras, chelios, prost, milițian, pe polițistul, care a îndrăznit să dea amenda respectivă. Iar apoi ar fi chemat lumea la mitinguri de protest și la acțiuni împotriva Poliției. S-ar mai fi putut numi așa ceva presă liberă sau jurnalism!?

Exemplul e poate nefericit ales. În studiourile Antenei 3 s-a aflat zilele acestea în mod repetat șeful sindicatului polițiștilor, care a apărat insistent un infractor dovedit și condamnat, împotriva puterii judecătorești. Așa ceva mi se pare mai grav până și decât prezența unor politicieni iresponsabili ca Ecaterina Andronescu, Codrin Ștefănescu sau Ioan Ghișe între apărătorii infractorilor de drept comun.

Recent am avut neplăcuta surpriză să fiu nevoit să apelez la poliție pentru a reclama niște escroci. E un caz minor, aproape ridicol, dar încă nerezolvat. Poate o să vă povestesc cândva. Dar în ziua în care am fost pentru prima dată în viață într-o secție de poliție pentru altceva decât acte banale gen buletin, pașaport, permis auto, m-am gândit la ce îmi spusese escrocul: te duci degeaba la poliție că n-are ce să-ți facă. Pentru moment, timpul îi dă dreptate lui, dat fiind că respectivul continuă să ducă cu vorba și polițiștii și să își ia inclusiv angajamente scrise pe care nu le respectă. Dar în ziua în care am depus plângerea (verdictul lui Felix nu se dăduse) mi-am zis: dacă au putut să fie dovediți escroci de calibru național ca Vântu și Năstase, sigur am și eu o șansă să mi se facă dreptate cu nemernicul ăsta de două parale! Aici nu mai e vorba de politică sau de simpatiile noastre pentru o televiziune sau alta (niciuna nu e demnă de respect!). Cazul Dan Voiculescu și orice caz de corupție înaltă rezolvat ne privesc pe toți și înseamnă o speranță în plus. Dacă cei care ne-au distrus prezentul pierd câte ceva, noi, ceilalți, care am suportat și achitat ticăloșia lor, câștigăm măcar o speranță pentru viitor.

Cei aproximativ 2000 de pensionari comunistoizi, care s-au dus la „recensământul proștilor” organizat sub forma unei plimbări cu (Adrian) Ursu în fața Cotrocenilor sunt partea de Românie care ne-a amanetat viitorul. Același tip uman, care aplauda minerii pentru violență și sălbăticie. Revanșarzi, înăcriți de ură și de propria neputință, egoiști, frustrați pe orice tânăr ce s-ar putea ridica. Am mai scris și cu altă ocazie despre acest tip uman, cred că l-am descris suficient de bine atunci, ca să nu mai revin. Nu știu cum au reușit să se perpetueze și să rămână tot bătrâni și proști la un sfert de veac de la Revoluție, dar cea mai bună veste e că sunt din ce în ce mai puțini și mai lipsiți de vlagă. Spre deosebire de protestele de acum două ierni, de data asta secta lui Gâdea nu a mai reușit să scoată din casă hipsterimea. E încă un semn excelent că ne mișcăm în direcția bună.

Am rămas, așadar, a doua oară fără „reprezentant” în Parlament. Pentru că, da, stau în acest Teleorman al Bucureștiului, unde Dan Voiculescu, securistul, care fuge de pușcărie, a fost ales, reales, cu 70%. Data trecută a mințit ca un porc că își dă demisia pentru nu știu ce lege fiscală, pe care nu-l lasă pretenarii lui să o treacă prin Parlament. Acum nici nu s-a mai obosit să mintă ceva, pentru că știe că alegătorii lui nu merită atâta considerație. A recunoscut deschis că își dă demisia din cauza dosarului de la Înalta Curte. Pentru că e o victimă a lui Traian Băsescu, evident.

Minciunica de acum e cel mult una firavă, gen, „renunț la imunitate”, deși etapa asta fusese deja depășită prin simplul fapt că era în fața unei instanțe de judecată. Dacă am pomenit cuvântul ăsta, orice om cu judecată își dă seama că dacă te știi cinstit, ataci dosarul pe fond, vii cu dovezi, demontezi probele acuzării etc. Dacă te știi vinovat, mergi pe formă, ataci procedura, invoci excepții, ceri amânări, încerci să obții măcar prescripția. Voiculescu își recunoaște prin atitudine culpa.

S-a prins până și CTP:

“o dată la câteva luni, îşi dă demisia din Senat şi îl suspendă pe T. Băsescu.
Evident, suspensorul lui Băsescu joacă leapşa cu instanţele de judecată, vrând să scape de ÎCCJ, evident îşi bate joc sistematic de amărâţii care l-au votat.”

Corect, dar, ca un făcut, de fiecare dată când infractorul mai pune în scenă o suspendare, Popescu se comportă „imparțial, ca tot românul”, adică pretinde că analizează motivele farsei, ca pe o cerere onestă, ce trebuie judecată, întrucât are suficiente justificări valide. După cum nici votanții păcăliți nu au un moment de revelație, în care să realizeze că au fost trași pe sfoară, nici Popescu, nici alți complici, nu au un moment în care să își ceară scuze pentru contribuția lor. Poate tocmai de-aia, că își cunosc prea bine marfa (adică publicul).

Operațiunea de cosmetizare a continuat și după această nouă culme a penibilului. La Pro TV, știrea a fost prezentată discret și neutru, ca o simplă procedură parlamentară. La Realitatea, Bogdan Chirieac îi dă înainte cu deținutul politic Adrian Năstase și sistemul infernal. Până unde poate merge nerușinarea acestor oameni? Foarte simplu, atât cât e de scurtă memoria colectivă. Și ei au grijă să fie foarte scurtă. Au grijă să nu mai țină minte cât circ au făcut cu suspendarea din senin, doar pentru că Adrian Năstase își trăsese o zgârietură în gușă. Câți ONG-iști gen Pârvulescu de la Pro Democrația, câți analiști nu au jucat în comedia asta, ca și cum ar fi fost ceva real, nu o farsă pusă în mișcare de frica de pușcărie a unor oameni mărunți.

Tot mecanismul construit în ultimii opt ani funcționează ca uns. Nu mai există adevăr, totul e chestiune de opțiune partizană: a mințit al nostru, dar și al vostru a mințit și e așa și pe dincolo. Totul e doar o dispută între găști. Prin urmare, nimeni nu mai poate fi convins de nimic prin argumente. Rămân doar emoțiile negative: ura pe care ți se transmite că trebuie să o simți pentru cei din echipa cealaltă. Atât. Dacă ura pentru adversar e suficientă, orice poate fi scuzat și trecut sub tăcere, nimic nu penibilizează suficient. Nimic nu discreditează definitiv, pentru că lipsește criteriul de judecată.

Între timp, în cartier s-a inaugurat Piața Progresul. O hărdughie mare acoperită cu tablă verde. E momentan goală, sunt ocupate doar tarabele cu legume și fructe. Standurile sunt goale, se văd muncitori agitându-se. Două lucruri funcționează: scările rulante și televizoarele. În niște LCD-uri puse din loc în loc pe pereți rulează necontenit imagini ca în Coreea de Nord: primarul Piedone dând mâna cu alegătorii, primarul Piedone inaugurând piața, primarul Piedone inspectând șantierul, primarul Piedone vorbind în ședința de Consiliu Local. Șansele realegerii lui Dan Voiculescu, fie și cu un scor puțin mai mic sub 70% sunt reale.

După ce a citit un interviu al Hertei Muller, despre situația politică a momentului, Costi Rogozanu a simțit nevoia să îi spună condescendent „nene, ai luat-o razna!”, notând până și gestul bătăii pe umăr, adică, nu oricum. După ce i-am citit articolul de răspuns, mi-a venit să zic din Caragiale: „amice, ești idiot!”.

Mai întâi, diagnosticul scriitoarei germane, care mi se pare fără cusur, perfect, la virgulă:

„Partidul comunist s-a reinventat și are un nou nume. Social-democrații sunt acum la putere. Sunt niște staliniști care ne duc țara înapoi în trecut.” […]
„40% din vechii angajaţi (n.r. – ai Securităţii) au fost preluaţi de către noul Serviciu Român de Informaţii. Restul au ajuns toţi milionari cu ajutorul privatizărilor făcute abuziv”. […]
„Este fără ruşine ceea ce face la Bucureşti aşa-numitul regim social-democrat. De fapt, sunt rămăşiţele partidului comunist, care vrea să-i protejeze pe cleptocraţii din rândurile sale” […]
„Ceaușescu era nebun și a înnebunit jumătate de Românie. Sunt nervoasă din cauza lui”

După mintea mea, un om normal și cinstit n-ar avea ce obiecții să aducă unor asemenea constatări, la care câștigătoarea Nobelului pentru literatură adaugă vina Vestului de a fi tratat cu nepăsare parazitul comunist, pe care și l-a băgat și în casă prin deschiderea Uniunii Europene. N-a avut reacție nici măcar puterea de la București, până și pentru obrăznicia tipică a lui Victor Ponta ar fi fost prea mult. N-am urmărit dacă Mircea Badea și-a suflecat cumva mânecile, trăgând sonor aer pe o nară, ca să o invite „la o smardoială” pe scriitoare, privind fix în sticla televizorului. Cine știe, poate a și făcut-o „băsistă” (că doar el a inventat cuvântul ăsta tembel). Cum glumește Cartianu, ea și cu băsista de Angela Merkel.

În schimb, a sărit din dispozitiv Costi Rogozanu, foarte prompt să nu lase să pătrundă vreo undă de îndoială în sufletul votantului uselist taman duminica asta, când se votează. Nu e grosul bazinului electoral, cel cu sacoșa și cu speranța că totuși o să se dea ceva, e cretinul subțire de pe internet, care citește Critic Atac, ca să se mai răcorească. Nu face să pierzi nici măcar nișa asta de public, așa, în fața alegerilor. Boul ăsta de Rogozanu e așa de rău croit la minte, că n-ai nici de unde să-l apuci, îți ia mai mult timp să te miri că există așa ceva.

Ultima dată când l-am văzut la televizor pe Rogozanu, cu noul lui cioc, mi-a trecut prin cap că flăcăul ar putea inventa un nou gen de filme porno, dar de stânga. Să-i spunem welfare-porn, în care să joace toți neajutorații și defavorizații de la natură, dar să fie un gen gustat de intelectuali, mai soft, pentru cei care nu sunt încă pregătiți pentru un hardcore bolșevic.

Acum, că-l văd cât de util se servește guevaristului Ponta ca soldat credincios, parcă l-aș vedea pe colegul lui Bușcu, prestând fără batistă la hidrantul lui Vântu. Pentru că, nu vă lăsați păcăliți de radicalismul lui jucat, în care, chipurile, îl face pe Ponta trădător al luptei de clasă, Rogozanu prestează conștient și metodic la hidrantul puterii. Urmăriți orice apariție a jalnicului marxist la orice televiziune a odioșilor capitaliști și veți remarca disciplina cu care punctează orice temă din unghiul guvernamental. Am folosit imagini pornografice tocmai pentru că Rogozanu are un fel de a răstălmăci trecutul, care e dincolo de limitele decenței.

E curată pornografie să reabilitezi cel mai criminal dintre sistemele politice testate vreodată pe glob, în zeci de țări, pe mai bine din populația planetei, cu mereu aceleași rezultate, cu aerul că n-a fost aplicat suficient de bine, pentru mofturile tale impertinente. Cum tot neobrăzare e să le sugerezi unor tineri, care oricum nu știu de capul lor, că regimul comunist avea o orientare anti-marxistă, pentru că mulți intelectuali cu vederi de stânga sufereau persecuții sau erau închiși. Păi asta e natura mașinăriei totalitare, rezultată din gândirea comunistă, toacă de-a valma, deși nu gândirea de stânga e ținta, ci sursa ei. De pildă, primul atentat terorist din România, și printre primele din Europa, a fost făcut de un evreu, care a pus o bombă fix în Parlamentul țării. Înainte să reușească isprava, evreul nostru cominternist, și-a pierdut o mână, tot meșterind dispozitive explozive. Ar trebui să ai o minte contorsionată până la prostie, ca să socotești nedoritul accident la victime ale antisemitismului sau ale luptei de clasă. Și totuși, cam așa se răsucesc sinapsele rogozane, de-asta e și greu să îl contrazici pe unul, care pendulează între nesimțire și sminteală.

Pentru el lupta de clasă e un fenomen de maximă actualitate, e mai ascuțită ca pe vremea lui Dej, iar dușmanul de clasă e „capitalul” însuși. Nu e clar dacă detestatul capital se referă la orice acumulare de bani, idei, cunoștințe, forță de muncă, sau e o metonimie pentru exploatatorii burgheji, sunt sigur că are Costi o viziune foarte precisă, dar nu vreau s-o aflu. Dușmanul sunt corporațiile, care sug sângele poporului și al statului, care îi transformă inclusiv pe politicieni în victimele lor neputincioase. Aparent, Rogozanu nu are doar o altă narațiune asupra istoriei, delirează pur și simplu.

Dar nu vă lăsați păcăliți. Am mai văzut genul ăsta de nebunie jucată convingător, de exemplu, la Florin Iaru. Alt fost idealist, tot bine mobilat intelectual și el, nimic de zis, care are ieșiri isterice la fel de bine orientate pe linia trustului. Își iese din minți împotriva PDL-ului la Realitatea TV și devine limbă catifelată cu Becali la România TV. L-ați văzut când îi spunea duios ciobanului, care tocmai îl făcuse senil pe Neagu Djuvara, că el în locul lui n-ar fi fost atât de stăpânit și civilizat, dacă ar fi fost insultat ca în interviul pe care îl dăduse venerabilul istoric? Cam așa sunt și ieșirile revoluționare ale lui Rogozanu, halucinante, dar, în fond, niște nebunii profitabile.

Ca un Michael Moore plătit în monezi, Rogozanu face și el parte dintr-o stângă caviar. Vorbește la televiziuni aparținând unor trusturi capitaliste, acolo unde nu calcă adevărații proscriși de pe lista neagră, acolo unde ultimii supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste sau ai luptei din munți n-au călcat, acolo unde nu intră marii duhovnici și mărturisitori ai acestui neam, acolo unde nu intră cei care deranjează cu adevărat și în general nu sunt chemați oamenii coerenți, de bun simț și neînregimentați, cei imprevizibili. E de la sine înțeles că fix acele trusturi capitaliste, putrede, l-au plătit rezonabil pe Rogozanu pentru prestațiile lui gazetărești, oricum, suficient cât să nu fie nevoit să ia contact cu viața muncitorului năpăstuit, altfel decât ca un bun comunist, adică din afară. De la PSD, susține că nu primește nimic, pentru cântatul în strună.

rescrierea istoriei, la dreapta

Există, desigur, și o dreaptă caviar, sau fripturistă, cum i-ar zice mai popular Iliescu. Și ea lucrează la propria ei variantă de rescriere a istoriei, chiar dacă infinit mai discretă și mai puțin aberantă decât cea practicată de foștii comuniști și de aplaudacii lor din tânăra generație. Când auditoriul de la Ateneu a fremătat de satisfacție că Herta Muller îl cam umilea pe Gabriel Liiceanu la scenă deschisă, tocmai această reașezare a faptelor era taxată. Mai ales aura de opozant interior și anticomunist post-factum, pe care Liiceanu se migălește să și-o construiască în stilul său atât de afectat și de lipsit de umor.

Ce le scăpase însă celor din marea sală a Ateneului e că Herta Muller însăși e parte a acestui proces de rescriere a istoriei comunismului. În ianuarie 1990, dacă ai fi întrebat de un opozant al regimului comunist, nimeni nu ar fi nominalizat-o pe Herta Muller, cum sunt convins că o va face peste un deceniu. Și nu din ignoranța, care e masiv răspândită și azi, ci pentru că așa stăteau lucrurile. Herta Muller n-a fost nici măcar Doina Cornea, n-a fost nici pe departe Paul Goma, cum poate ar rămâne cu impresia cineva azi. A fost o persoană absolut onorabilă și respectabilă, care a făcut, dacă vreți o opoziție socială la un regim, care o îngrădea, regim care i-a provocat suficiente neplăceri, care pentru o persoană cu sensibilitate înaltă, s-au transformat chiar în niște traume.

Scriitoarea, care a ales atunci opțiunea exilului, pe care alții, evident, nu o aveau, are păreri drepte, cum drepte sunt și analizele lui Vladimir Tismăneanu, fără ca vreunul dintre cei doi să se transforme în eroi ai luptei anti-comuniste. Acel moment, în care insista să ceară socoteală intelectualilor români pentru lipsa lor de eroism, a fost posibil doar pentru că românii, reprezentați de un segment educat al lor la Ateneu, nu își cunosc istoria și, ca atare, nu și-o respectă. Avea atunci Herta Muller dreptate să îi mai reteze din emfază lui Liiceanu, dar într-o țară bine instruită, i s-ar fi replicat prompt, că poporul ăsta a avut nu victime, ci martiri. Că am avut nu persoane care au suferit neplăceri și cărora li s-au pus piedici, ci mari schingiuți. Cum spunea Cioran, în materie de suferință și nefericire, avem ca popor expertiza jupuiților de vii. Dacă Herta Muller a îndurat lucruri, ce să mai zică Elisabeta Rizea, scalpată de securiști în timpul anchetelor, prin atârnara de păr pe o grindă, sau Victoria Arnăuțoiu, căreia comuniștii i-au dat copiii la orfelinat până au devenit adulți, pentru că ea și întreaga familie era fie în munți fie în închisori?

Fiecare distorsionează trecutul, după cum îl servește mai bine în prezent. Cei mai descreierați, neo-comuniștii crescuți cu Coca Cola, îl contorsionează, ca să aducă tocmai regimul comunist ca probă că socialismul, în forme cât mai radicale posibil, trebuie încurajat și experimentat tot mai mult. Alții își fac din trecut un soclu pentru viitoare statui de producție proprie. Din Vest și dinăuntru se lucrează la alte planuri orwelliene de reinventare a trecutului, pentru scopuri actuale.

Herta Muller notează foarte bine cât de vinovat e Vestul că s-a făcut că nu pricepe ce hram poartă clasa politică, proaspăt fardată, din Est. Dar nu merge mai departe de atât, să remarce că tocmai Vestul, prin forțele lui mediatice și de influență cele mai reprezentative, e implicat masiv în acest proces de rescriere. Cozile de topor s-au găsit din belșug aici, și se vor găsi din ce în ce mai multe, pe măsură ce din oengism se va câștiga tot mai bine, aproape ca din politică. N-a fost întâmplătoare tăcerea sistematică impusă ultimilor supraviețuitori, în aceste două decenii din urmă. Faptul că, deși trăiau, marii mărturisitori, trecuți prin procese de reeducare, luptătorii din munți și adevărații eroi ai Revoluției, nu scandalagiii amatori de diplome , au fost sistematic ascunși de presă și opriți să intre în conștiința publică, unde ar fi meritat și ar fi fost firesc să fie. Odată cu dispariția lor fizică, în curând se va putea spune orice. Se vor fabrica eroi de mucava, cu „dosar mai bun”, se vor umfla sub lupă meritele unora, ale altora vor rămâne la index, vezi cazul sărmanului Radu Gyr.

Unii vor vrea să purifice jertfa din perioada comunistă de orice semnificație creștină, în stilul corect politic de acum. Să scoată în evidență din ce în ce mai mult cazurile de opoziție socială, disidența de stânga și așa mai departe, în numele nuanțării, în numele menajării unor aberante sensibilități. Alții lucrează la fel de temeinic la ascunderea grijulie a detaliului etnic, al implicării masive și decisive a minorității evreiești în fenomenul intelectual și în represiunea comunistă. Tot așa cum comuniștii, români neaoși, din perioada lui Ceaușescu au încercat să sugereze mai discret, mai pe față, contrariul, că vina toată le-ar aparține ba evreilor, ba rușilor. Fiecare cu interesele lui. Marile mașinării ale lobby-ului occidental sunt de mult puse în mișcare, fie pentru a apăra unicitatea brandului Holocaustului, fie pentru a steriliza experiența comunistă de semnificații spirituale, care ar putea ajuta omul de azi de pretutindeni, care luptă cu sisteme tot mai sofisticate de control, pentru a-și salva sufletul, nu pentru a cere o porție mai mare, dintr-o pradă de furat.

În mod normal, n-aș mai fi revenit asupra subiectului referendumului, dar un detaliu, pe care n-am apucat să îl comentez din lipsă de timp mi-a rămas în minte. Plus că văd că măcar în universul paralel al lui Mihai Gâdea, chestiunea e încă în dezbatere, deci de ce aș încerca eu să fiu mai exigent decât adevărata televiziune a poporului (audiențele așa spun)?

Concret, judecătorii Curții Constituționale (nu toți, doar cei care nu au votat cum trebuie) sunt tocați mărunt, căutați la rude, antecedente, poze compromițătoare sau dezavantajoase și la dosarul de la Securitate. Dintr-odată, acest detaliu nu mai pare irelevant, ci redevine infamant. Eu unul am participat cândva la un miting la care se cereau nu mai știu ce arhive pentru CNSAS, la care mai veneau vreo sută de oameni, covârșitor pensionari. Tot așa la alt protest legat de corupție, unde participarea era de câteva zeci. Erau pensionari, pentru care o revendicare de ordin moral sau de principiu era o prioritate mai mare decât o indexare. Îi respect enorm pe acei oameni, tot mai puțini la număr.

Pe atunci nu se dăduse încă un verdict în privința turnătoriilor lui Dan Voiculescu, dar țin minte ce ironii groase veneau dinspre trompetele lui. Cum ne declara Mircea Badea niște „deontologi”, depășiți de vremuri sau cum râdea teatral ca la o glumă bună, când citea că mai preocupă pe cineva în două mii nu știu cât Securitatea sau comunismul. La fel de persiflant a fost și când oamenii au putut afla doar un mic detaliu din tinerețea de turnător a lui Voiculescu, despre cum își pâra și rudele pentru a avansa în carieră.

Ca de obicei, la antene interesa mai mult ce făcuse Băsescu la Anvers. O aluzie era mai puternică decât o sentință a justiției. La nivel de presimțire, n-ai cum să nu vezi cât de în largul lui se simte Băsescu, atunci când are de lucrat ba cu „serviciile”, ba cu diverși acoperiți din presă. Suspiciunea antenistă, deși jucată, avea argumentul că, totuși, aparatul judiciar era dintre cele mai infestate, deci în multe cazuri, sentințele chiar erau butonate din altă parte. Filosofia „organizației” fusese dintotdeauna preluarea centrilor de putere și control din societate: de la politic la presă, instituții majore și sursele principale de bogăție. În calitate de învinși, noi, românii, nici nu am putea să nu le recunoaștem eficiența.

Desigur că în condiții normale, decizia oricărei instanțe ar trebui să încheie discuțiile pe tema tranșată judiciar. Nu te apuci să spui că arbitrul trebuie concediat, că urmează litera regulamentului și nu dă satisfacție celor 80.000 de suporteri din tribune. La fel, nu încerci să schimbi verdictul arbitrului central, doar pentru că un asistent sau arbitrul de rezervă credea altfel; regula e regulă și verdictul rămâne, indiferent că el s-a luat cu unanimitate sau nu. Să mergem însă pe această cărare nefirească propusă de anteniști și anexa lor politică, USL.

E greu să nu constați calitatea îndoielnică a completului CCR, în cadrul căruia o notă discordantă pare să facă doar Iulia Motoc, care se mai ocupă din când în când cu postarea de poezii pe Facebook. Votul partizan pe chestiuni pur formale, bine definite de lege, e iarăși un mare semn de întrebare. La fel cum oamenii lui Felix se întreabă cum e posibil ca o judecătoare, propusă de PSD, să voteze „pentru Băsescu”, se poate oricine întreba cum e posibil ca 3 din 9 judecători să considere că 46 e mai mare decât 50? Pe ce articol de lege s-a întemeiat votul lor, de fapt?

Pe unul dintre cei trei, cel mai bătrân dintre membrii Curții, uitucul Ion Predescu, nu o să îl uit, de pe vremea când ciopârțea legea lui Ticu Dimitrescu. Era cu 10-15 ani mai tânăr și se lupta vitejește pentru fiecare articolaș de lege, ce ar fi putut ține mai mult arhivele închise și pentru sintagme dintre cele mai dubioase, de genul „dacă a făcut sau nu poliție politică”.

Despre la fel de faimoasa Aspazia Cojocaru nu știam absolut nimic săptămâna trecută. Aflu abia acum câteva zile că reprezentanta PSD-ului în CCR a fost declarată și colaborator și necolaborator al Securității. Ce spune asta despre starea presei? Că eu sunt un consumator în exces de media și n-am auzit nici de primul verdict, nici de al doilea, nici la Antena 3, nici la B1. Așadar, această doamnă cu discurs și alură de gospodină era un bun de protejat și pentru o tabără și pentru alta, până recent. Pot duce paranoia chiar mai departe, să îmi imaginez că și pesediștii și Băsescu, presupunând că puteau manevra arhive, informații divulgate de servicii și decizii judecătorești, deci și unii și alții puteau să se bazeze pe dna Cojocaru, la nevoie, doar cu acest mic detaliu de dosar.

E genul de detaliu de care s-ar fi râs la toate televiziunile, dar care s-ar putea dovedi decisiv. În realitate, nimic din ce are bătaie istorică nu ar trebui să se prescrie ca interes public. Recitiți listele primului guvern de după Revoluție, apoi listele următoarelor guverne. Cu informația pe care o avem astăzi despre acei miniștri, cam greu ați găsi unii pe care să nu îi bănuiți de apartenență sau complicități securistice. S-ar putea să ajungeți chiar la concluzia că Securitatea a înființat și operat cel mai de succes partid politic din România tranziției. Și că îl operează cu succes, încă.

Nu, nu e vorba de Mircea Badea, că ăla e previzibil și nu din cauza lui vin a doua zi obosiți guvernanții la Palatul Victoria. E bestia de Traian Băsescu, dictatorul, care i-a înconjurat în clădirile Guvernului și Parlamentului, de unde amenință cu sadism să nu le mai dea drumul până în 2016, dacă alegerile din toamnă merg conform planului pentru USL.

„La şedinţele de guvern, 75% din timp discutăm despre cum să ne apărăm de atacurile politice ale lui Traian Băsescu.”

recunoaște Victor Ponta. E una din cele mai grave declarații făcute, în inocența sa ruptă din Disney, de un prim-ministru. Poate ar fi cazul ca premierul să returneze nu doar sporul de doctorat, dar și 75% din salariul, pe care îl ia ca șef al guvernului, nu ca șef de partid. Paradoxal, s-ar putea să avem aici visul libertarian al statului minimal. „Small Government” la propriu. Dar nu un executiv, care se mândrea ca Reagen că încearcă să își reducă programul la cât mai puțin, ci unul cu preocupări mărunte.

De fapt, acum că știm cu ce se ocupă ei în trei sferturi din timp, se naște întrebarea ce au reușit până acum să facă în cele 25% din orele de program alocate țărișoarei? Că Hidroelectrica e cam pe butuci și nici măcar pe Patapievici n-au reușit să-l strângă de gât cu papionul. Inițiativa trecătorului ministru al Educației, Liviu Pop e din categoria când se suie scroafa-n pom, cine tace nu e om. Problema a fost excelent pusă în context de Vlad Petreanu, care compară cele două CV-uri, al lui Daniel Funeriu și al lui Liviu Pop. Pentru că, da, urgența lui Pop e să afle dacă cineva, care a predat la facultăți consacrate din Occident și a condus proiecte la institute de cercetare, și-a echivalat diploma de bacalaureat și nu cumva e angajat la negru la Cotroceni. Pe lângă că a umbla la chestiuni academice în contextul dat, seamănă cu chelu’ își pune mâna-n cap sau a vorbi de gloanțe-n casa împușcatului, dacă tot deschizi subiectul, riști să afle lumea de gloriosul tău masterat, eliberat de Fundația Sf Anton de Padua din Ulmeni, Maramureș.

Consilierul de imagine al lui Ponta, Bogdan Teodorescu, ar trebui să îi explice și că există pericolul dezamăgirii propriului electorat, fanatizat de Antena 3. Păi dacă ani de zile nu ai avut altceva de comunicat decât că vei demasca mafia pedelistă, și ai mai și comandat audituri la ministerele preluate, e cazul să vii cu ceva mai greu decât cartea de muncă a unui cetățean angajat acum la Cotroceni. Ia imaginați-vă că eu sunt votantul, fanul convins al USL, și că mi s-a promis ani de zile că dacă merg la vot, poporul o va primi pe Udrea, (victimă sacrificială, vorba lui Hrebenciuc), iar acum mă trezesc cu Funeriu, nu am motive să mă simt frustrat?

Și mai e cineva pentru care Băsescu e o preocupare covârșitoare: Dan Voiculescu. Lui cred că Băsescu i se arată când ziua, când noaptea, făcând schimb de ture cu Monica Macovei, ca anchetatorii la Securitate. Basmul că pleacă din Parlament că nu se măresc pedepsele pentru hoți, cred că a fost prea gogonat și pentru Mihai (cum îl alintă el pe domnu Gâdea). Pur și simplu, trebuie să-i fi creat un atac de panică ideea că a rămas cam ultimul nebifat pe lista lui Băsescu, de pe care au fost tăiați Năstase, Geoană, Vântu, Patriciu (aici nu e clar, dacă prin falimentare sau reevaluare).

Tot tumultul ultimilor ani începe să capete sens, ca tremurul cuiva scuturat de un medicament foarte puternic. Toate acele mobilizări de forțe umane și materiale, la fiecare alegeri, între alegeri, obsesia tembelă pentru un om fără cine știe ce anvergură la scara istoriei, care pentru noi a constituit irosirea unor ani, în care am fi putut regăsi o direcție ca societate. Toate aceste eforturi gălăgioase încep să aibă sens, căci instanțele au lucrat lent, ezitant, exasperant, dar nu chiar fără niciun rezultat. Pozând în erou al maselor, securistul Voiculescu a fost nevoit să recurgă și el la un fel de sinucidere: una politică. Brusc, își abandonează cu ciudă mandatul de senator, la câteva zile după telenovela Năstase și la alte câteva înainte de verdictul său. Ultima speranță, reluarea procesului, la un tribunal mai mic, pentru muritori, noi tergiversări, noi proceduri, poate o suspendare, poate o înțelegere.

Lamentabil e că între accesoriile mediatice ale acestor oameni cu cârcei de spaimă s-a înrolat fără nicio reținere și Lucia Hossu Longin. Eu și câteva generații care vor urma îi datorăm acestei doamne accesul la câteva din puținele fărâme de memorie colectivă înregistrate video. Fără eforturile admirabile ale seriei Memorialul Durerii, nu am fi aflat poate niciodată că a existat o Elisabeta Rizea sau un Gavrilă Ogoranu, n-am fi auzit mărturii dincolo de imaginație ale supraviețuitorilor de la Pitești, nu l-am fi privit în ochi pe omul-șobolan, torționarul Nicolski și atâtea altele. De aceea, mi se pare halucinant ca o persoană cu asemenea merite în oferirea unor modele reale celor cu urechi de auzit, să intre cu entuziasm într-o echipă de zgomote a unuia ca securistul Dan Voiculescu.

Nici măcar comuniștii nu avuseseră lipsa de jenă în a amesteca deținuții de drept comun, borfașii de rând cu deținuții politici. Desigur, ultimii aveau un tratament mult mai greu, torturi și izolare, uneori totală de ani de zile, se dorea explicit exterminarea lor, dar li se păstra această ultimă demnitate. La Aiud sau Sighet erau într-adevăr elitele României, și o știau inclusiv gardienii. Ce să înțeleagă acum un tânăr care o aude vorbind de totalitarism, teroare, închisori politice pe Lucia Hossu Longin? Că și cele din anii 50 erau doar figuri de stil grosiere? Că n-au existat niciodată și pot fi șterse din istorie?
Nici măcar ca glumă nu are sens să introducem în comparație martirii acestui neam cu delincvenții lui.

Mă știți doar, sunt un pacifist. Singurul motiv pentru care am respect pentru militarii de profesie e că îmi permit să scap de stagiul militar obligatoriu. Desigur, că și armata de profesioniști are neajunsurile ei, cel mai mare fiind înclinația de a-și crea „obiectul muncii”, prin convingerea politicienilor că unele războaie, sau măcar cheltuieli preventive, sunt absolut necesare.
Și aș merge chiar un pas mai departe cu insolența mea de recrut neinstruit, spunând că foarte puțini sunt militarii a căror „carieră” să fi constat în altceva decât în precizia cu care s-au dus și s-au întors de la un birou, cu activități incerte. Cel puțin pe vremea nebună a lui Ceaușescu, batalioanele ostășești mai strângeau o recoltă, mai săpau un Transfăgărășan, o fundație la Casa Poporului, mai turnau o dublă cu Sergiu Nicolaescu. Nu era gloria și onoarea marilor generali de dinainte de 45, dar tot era ceva. Și cu toate astea, pot să admit, pacifist fiind, că trebuie să existe un contingent (nu știu să-l estimez) de ofițeri dăruiți meseriei lor. Unii care cred sincer în patriotism, care devorează manuale de arta războiului, manuale de folosire a diverselor vehicule militare, de pilotat sau mai știu eu ce aparatură de transmisiuni. Cinste lor, le respect profesionalismul și dăruirea.

Pentru toți aceștia, gradele aruncate, ca șpaga în buzunarul medicilor, sunt o jignire. Încep să îl înțeleg și pe băiatul ăla nefericit, care protestase în Piața Universității că avansările se dau pe pile. Așa amețit cum era el, e totuși din alt aluat decât unul ca rezervistul Dogaru, cel cu pensie nesimțită, care se dădea de gol recent cum a organizat el ostășește proteste în Piață, și aștepta de la Ponta recunoștință și cooperare într-un plan halucinant de răsturnare a partidelor și președintelui.

Precizare: Am scris titlul și începutul acestui articol înainte de alegerile locale, dar l-am lăsat în Ciorne. Pornisem să scriu despre cum a devenit Onțanu din fruntaș, general, indignat de acest articol de Cornel Ivanciuc.

Dar evenimentele au venit peste noi. Credeam atunci că aceste grade, traduse în pensii grele la bătrânețe (mai bine zis, la vârste timpurii pentru alte profesii) fuseseră doar un instrument al unui președinte neputincios. Credeam că, din lipsă de majoritate parlamentară, Băsescu n-a avut încotro și a dat și el avansări în grad UNPR-iștilor fugiți din PSD, gen Oprea și Onțanu.

Aflu acum că aceste grade au devenit o monedă în statul mafiot, mai tocită decât certificatele de handicapat sau pensiile pe caz de boală. S-ar putea să aflăm în scurtă vreme că avem mai mulți generali decât handicapați sau, și mai hilar, că avem și mulți generali handicapați, cu platfus, care pot să scape și de război, la o adică.

Pe timpul lui Ceaușescu, Steaua și Dinamo au folosit din plin această plată din buzunarul tuturor. Unii jucători erau tentați, alții, amenințați direct cu recrutarea, că vârsta era numai bună. Tradiția s-a păstrat fără să protesteze cineva, nici măcar în „curajoasa armată” și după 89. Așa ne-am pricopsit cu generalul Anghel Iordănescu, la arma crampoane, cu comisarul Elisabeta Lipă, la arma vâslă și foarte mulți alții. Un militar cu simțul onoarei ar fi trebuit să se simtă insultat că învață o meserie nu știu câți ani, și alții îi devin superiori ierarhic în cantonamente.

Gluma s-a îngroșat sub Adrian Năstase, care l-a avansat pe prefectul Gabriel Oprea, specialist în nimic, dar ștafeta a fost preluată cu aplomb de Traian Băsescu. Așa ne-am trezit cu primarul Pandele cu epoleți pe umeri sau cu Neculai Onțanu, din fruntaș, general. Pentru cei care chiar nu au habar ce înseamnă fruntaș, cred că e un grad pe care poți să îl capeți la câteva zile de la înrolare, e egal cu zero. Onțanu, care avea și tupeul să se pozeze în afișe cu uniformă și galoane, era un pârlit de maistru în costrucții, deci avea mai mare tangență cu mistria, decât cu mitraliera.

Lăsat pe mână cu un așa butoi de miere, Gabriel Oprea a început să arunce cu stelele mai ceva ca un ninja. În seara când poporul îl petrecea pe Năstase la pușcărie sau la spital, Mihai Gâdea venea cu o dezvăluire bombă. Firește, lumea nu l-a luat în serios pe propagandist, dar, culmea, în seara aceea, Gâdea a fost pentru puțin timp ziarist. S-o fi vrut o simplă diversiune, la scandalurile cu plagiatul și la condamnarea lui Năstase, dar lista impostorilor avansați generali și colonei e chiar o bombă de presă.

Pe această listă se regăsesc lucrători cu gura ca Robert Turcescu, cel nelipsit nici de pe listele ANL nici din borderoul lui Gigi Becali. Se regăsește, vai, și speranța dreptei, Mihai Răzvan Ungureanu și numeroși politicieni, săltați de la absolvent de cine știe ce școală sau locotenent, la gradele supreme ale Armatei, plătite cu bani grei pentru restul vieții. La cât e o pensie militară, un asemenea grad e chiar o șpagă mai grasă decât un bacșiș primit în timpul campaniei electorale. Mai sunt pe listă Liviu Negoiță, Lăzescu, fostul director și falimentator TVR, Cristian Boureanu, Sorin Blejnar, Ștefan Pinalti, Wiliam Brânză șamd.

Și să subliniem un lucru: a primi grade de colonel și general, fără să fi trăit o viață într-o unitate militară, ori pe câmpurile de aplicații, e o formă de impostură la fel de gravă cu a publica sub semnătură proprie cărți scrise de alții. Scriam și cu alte ocazii că dacă ar exista corectitudine în presă sau în partide am afla numele celor care vorbesc la televizor ca analiști și jurnaliști, dar sunt plătiți pentru consultanță politică. Nu vom afla prea curând nici acele nume, nici numele celor care vor avea bătrâneți liniștite ca pensionari SRI, MI și MApN. Vom fi doar chemați la urne din când în când să alegem între impostorii academici și impostorii militari, în spectacole bine orchestrate și comentate de gradați cu acte în regulă.

UPDATE: Robert Turcescu neagă informațiile lansate de Mihai Gâdea. Constat, de asemenea, că mare parte din presă a ignorat respectivele dezvăluiri. Lucrul e fie un semn că sunt mulți gradați în presă, fie că informația era o diversiune nefondată. Vom afla cât de curând.

Am fost șocat să aflu dintr-un documentar, că marile carteluri ale traficanților de droguri din America sunt organizații atât de ermetice, încât intrarea în ele se face numai după ce novicele comite un asasinat la comandă. Apoi am realizat că multe state sunt conduse în mod similar, tot de un fel de rețele de crimă organizată, legate de cei guernați printr-un război ritual.
Ascensiunea lui Putin începe din sânul unei organizații (KGB), pentru care crima și represiunea sunt chiar obiectele de activitate. Dar punctul în care Putin face pasul din zona obscură a protejării puterii comuniste și a oligarhiei născută din rândurile ei, către zona de mistică a puterii, în care rușii de rând ajung să îi atribuie trăsăturile liderului providențial, îl reprezintă fabricarea războiului din Cecenia, chiar de către KGB/FSB.

E un documentar vechi de câțiva ani, dinainte de reconfirmarea ca președinte aproape etern, de anul acesta. Dar e foarte interesant, pentru că prezintă mecanismele puterii, jocul foarte abil pe care impenetrabilul țar îl face între îmbogățiții de tranziție, simbolurile staliniste, sentimentele naționaliste ale fostului imperiu. Inutil să mai spun că mecanismele sunt folosite, cu alte personaje și în deceniile de tranziție de la noi și din alte țări, de instituțiile și grupările similare.

Cât despre ofensiva noii armate roșii, Gazprom, asupra Europei, am putut-o vedea la lucru chiar sub ochii noștri, fie că a fost vorba de sabotaje ale construcției conductei alternative Nabucco, sau de mitinguri „spontane” ale unor pensionari din Botoșani, aduși cu autocarul de primarul pesedist, să protesteze împotriva a ceva ce sigur nu înțelegeau: gazele de șist. În jocuri cu mize de miliarde de dolari, pe lângă sponsorizarea unor candidați „roșii” la prezidențiale ori în fruntea diplomației, stipendierea unor „ecologiști” gălăgioși pe internet, chiar intră la mărunțiș, pentru „marele urs”. Iată cum vede problema în cifre limpezi un analist basarabean, mai obișnuit cu îmbrățișarea rece a ursului:

„Nu e vorba însă de o luptă pentru resursele energetice, ci pentru pieţele de desfacere a acestora. De la un timp încoace, SUA dintr-un mare importator de gaze naturale, s-a transformat în exportatorul lor. Şi asta graţie surselor netradiţionale şi tehnologiilor ultramoderne. În consecinţă, gazul american poate fi cumpărat astăzi cu 70 de dolari pentru o mie de metri cubi, iar „Gazprom”-ul îl vinde europenilor în medie cu 500 de dolari. Astfel, SUA începe să cucerească pieţele energetice în dauna Rusiei.”

Pe larg, aici.

Dacă sperați să găsiți o asemenea listă aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar n-o am. E aceeași dezamăgire pe care o resimte publicul în urma prestației celei sărbătorite astăzi, de Ziua Presei. Aș fi putut să las titlul fără mențiunea din paranteză, eventual, să îl îmbunătățesc cu câteva ingrediente 2.0 gen: intră aici să citești lista sau vezi cine e pe lista rușinii. Asta ca să omagiez deplin intrarea presei în era digitală, a afișărilor strânse la baionetă.

De fapt, o asemenea listă nu există. Ea ar fi putut exista, dacă ar mai fi existat presă și nu doar instituții care prestează servicii de publicitate comercială sau politică. Ar fi fost o reglementare cerută de breaslă, foarte ușor de aplicat. Și dacă breasla nu putea cădea de acord, măcar un ziar sau o televiziune și-ar fi putut face un titlu de onoare din a titra sub numele editorialistului sau invitatului, dacă e afiliat prin vreun contract, la vreun partid, fundație a unui partid, dacă își întregește veniturile consiliind o personalitate. Cred că prin Evenimentul pe vremuri am văzut sub numele lui Andrei Postelnicu mențiunea că e și consilier al lui Mircea Geoană. La fel era și Andreea Crețulescu, dar Realitatea nu a găsit utilă informația pentru telespectator. Despre Traian Ungureanu sau Sever Voinescu am aflat tardiv că erau și consultanți PD, pe când scriau la Cotidianul. Bogdan Teodorescu nu mai e ziarist, dar era invitat frecvent să comenteze creșterea USL în sondaje, fără să spună că era strategul principal al formațiunii. Bogdan Chirieac … în fine, el joacă într-un campionat propriu. Am putea afla astfel de unde se trage prosperitatea de invidiat a unor Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu. Bine, dat fiind specificul local, o asemenea reglementare ar duce la situații hilare, cum ar fi titrarea pe ecran a unei precizări de genul „Robert Turcescu, împrumutat de Gigi Becali”.

În realitate, presă independentă nu mai există, pentru că informația s-a devalorizat și nu mai concepe aproape nimeni să plătească pentru ea. Mai există doar publicații partizane, cu patroni mai mult sau mai puțin destupați la minte. Cu cât patronii sunt mai încuiați, ca Voiculescu sau Păunescu, ori mai aroganți în neștiința lor, ca Ghiță, presa e mai partizană, devine ghioagă și monedă de schimb în bătălia pe resurse publice și influență. Unde patronii sunt mai emancipați, ca la Media Pro sau Hotnews, ochiurile plasei rămân mai rare și peștișorii pot părea rechini. Legile dure ale economiei sunt aceleași și în așa zisa independență din online, pentru cine nu vrea să încaseze lunar doar o mână de monede. Pagina de Media a lui Petrișor Obae se mai întremează făcând pe PR-ul pe lângă marile trusturi, Reporter Virtual al lui Tiberiu Lovin „se mai completează” cu mici servicii aduse unor domni generoși din PDL. Nu-i judec, e îngrozitor de greu pe cont propriu, dar presă nu mai avem. Mai avem doar mercenari care își oferă serviciile, iar uneori nici cumpărători nu sunt.

Politcienilor le convine situația, chiar dacă banii pe care îi virează către ziariștii, care chipurile îi consiliază în probleme de imagine și comunicare, în special în preajma campaniilor electorale, seamănă a taxă de protecție. Dacă i-ar fi deranjat, ar fi propus măcar unul o lege care să clarifice această incompatibilitate. Dacă nu au făcut-o, e clar că banii pe care îi dau li se par puțini și că le place sistemul cu televiziuni înregimentate, unde știi dinainte dacă ești lăudat sau înjurat.

La fel, nu a existat niciun politician care să propună ca incompatibilitate, într-o lege, ocupația de agent sau ofițer al unui serviciu secret cu aceea de jurnalist sau cu orice funcție publică. Și totuși, ofițerii acoperiți din presă există, toată lumea e convinsă de existența lor, partidele se rotesc la guvernare, dar uită subiectul la preluarea portofoliului. Și nu e vorba doar de „fosta Securitate” (care dacă a murit, la ce dată anume și de ce are instituții care îi apără trecutul și arhivele încă?). De ce are nevoie un serviciu secret de agenți în presă și instituții publice? Ca agenți de influență? Atunci, pentru ce agendă? Dacă e vorba doar de adunat informații, presupunând că ar exista o situație într-un milion, când ar fi chiar vorba de un lucru de siguranță națională, funcționarul care ar raporta acea situație ar face-o oricum din obligație de serviciu, fiind deja angajat al statului. Fie măcar de dragul austerității, ar fi trebuit să existe măcar un politician care să considere nefiresc ca atâția funcționari, magistrați, ofițeri, să primească două salarii de la stat, unul pentru munca de la vedere și altul pentru rapoartele trimise. La fel și în cazul ziariștilor, orice ban dat de la buget pentru ofițeri acoperiți în presă e risipă curată, dacă nu atentat la democrație.

Pagina 1 of 41234

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica