rss
rss
rss

În mod normal, n-aș mai fi revenit asupra subiectului referendumului, dar un detaliu, pe care n-am apucat să îl comentez din lipsă de timp mi-a rămas în minte. Plus că văd că măcar în universul paralel al lui Mihai Gâdea, chestiunea e încă în dezbatere, deci de ce aș încerca eu să fiu mai exigent decât adevărata televiziune a poporului (audiențele așa spun)?

Concret, judecătorii Curții Constituționale (nu toți, doar cei care nu au votat cum trebuie) sunt tocați mărunt, căutați la rude, antecedente, poze compromițătoare sau dezavantajoase și la dosarul de la Securitate. Dintr-odată, acest detaliu nu mai pare irelevant, ci redevine infamant. Eu unul am participat cândva la un miting la care se cereau nu mai știu ce arhive pentru CNSAS, la care mai veneau vreo sută de oameni, covârșitor pensionari. Tot așa la alt protest legat de corupție, unde participarea era de câteva zeci. Erau pensionari, pentru care o revendicare de ordin moral sau de principiu era o prioritate mai mare decât o indexare. Îi respect enorm pe acei oameni, tot mai puțini la număr.

Pe atunci nu se dăduse încă un verdict în privința turnătoriilor lui Dan Voiculescu, dar țin minte ce ironii groase veneau dinspre trompetele lui. Cum ne declara Mircea Badea niște „deontologi”, depășiți de vremuri sau cum râdea teatral ca la o glumă bună, când citea că mai preocupă pe cineva în două mii nu știu cât Securitatea sau comunismul. La fel de persiflant a fost și când oamenii au putut afla doar un mic detaliu din tinerețea de turnător a lui Voiculescu, despre cum își pâra și rudele pentru a avansa în carieră.

Ca de obicei, la antene interesa mai mult ce făcuse Băsescu la Anvers. O aluzie era mai puternică decât o sentință a justiției. La nivel de presimțire, n-ai cum să nu vezi cât de în largul lui se simte Băsescu, atunci când are de lucrat ba cu „serviciile”, ba cu diverși acoperiți din presă. Suspiciunea antenistă, deși jucată, avea argumentul că, totuși, aparatul judiciar era dintre cele mai infestate, deci în multe cazuri, sentințele chiar erau butonate din altă parte. Filosofia „organizației” fusese dintotdeauna preluarea centrilor de putere și control din societate: de la politic la presă, instituții majore și sursele principale de bogăție. În calitate de învinși, noi, românii, nici nu am putea să nu le recunoaștem eficiența.

Desigur că în condiții normale, decizia oricărei instanțe ar trebui să încheie discuțiile pe tema tranșată judiciar. Nu te apuci să spui că arbitrul trebuie concediat, că urmează litera regulamentului și nu dă satisfacție celor 80.000 de suporteri din tribune. La fel, nu încerci să schimbi verdictul arbitrului central, doar pentru că un asistent sau arbitrul de rezervă credea altfel; regula e regulă și verdictul rămâne, indiferent că el s-a luat cu unanimitate sau nu. Să mergem însă pe această cărare nefirească propusă de anteniști și anexa lor politică, USL.

E greu să nu constați calitatea îndoielnică a completului CCR, în cadrul căruia o notă discordantă pare să facă doar Iulia Motoc, care se mai ocupă din când în când cu postarea de poezii pe Facebook. Votul partizan pe chestiuni pur formale, bine definite de lege, e iarăși un mare semn de întrebare. La fel cum oamenii lui Felix se întreabă cum e posibil ca o judecătoare, propusă de PSD, să voteze „pentru Băsescu”, se poate oricine întreba cum e posibil ca 3 din 9 judecători să considere că 46 e mai mare decât 50? Pe ce articol de lege s-a întemeiat votul lor, de fapt?

Pe unul dintre cei trei, cel mai bătrân dintre membrii Curții, uitucul Ion Predescu, nu o să îl uit, de pe vremea când ciopârțea legea lui Ticu Dimitrescu. Era cu 10-15 ani mai tânăr și se lupta vitejește pentru fiecare articolaș de lege, ce ar fi putut ține mai mult arhivele închise și pentru sintagme dintre cele mai dubioase, de genul „dacă a făcut sau nu poliție politică”.

Despre la fel de faimoasa Aspazia Cojocaru nu știam absolut nimic săptămâna trecută. Aflu abia acum câteva zile că reprezentanta PSD-ului în CCR a fost declarată și colaborator și necolaborator al Securității. Ce spune asta despre starea presei? Că eu sunt un consumator în exces de media și n-am auzit nici de primul verdict, nici de al doilea, nici la Antena 3, nici la B1. Așadar, această doamnă cu discurs și alură de gospodină era un bun de protejat și pentru o tabără și pentru alta, până recent. Pot duce paranoia chiar mai departe, să îmi imaginez că și pesediștii și Băsescu, presupunând că puteau manevra arhive, informații divulgate de servicii și decizii judecătorești, deci și unii și alții puteau să se bazeze pe dna Cojocaru, la nevoie, doar cu acest mic detaliu de dosar.

E genul de detaliu de care s-ar fi râs la toate televiziunile, dar care s-ar putea dovedi decisiv. În realitate, nimic din ce are bătaie istorică nu ar trebui să se prescrie ca interes public. Recitiți listele primului guvern de după Revoluție, apoi listele următoarelor guverne. Cu informația pe care o avem astăzi despre acei miniștri, cam greu ați găsi unii pe care să nu îi bănuiți de apartenență sau complicități securistice. S-ar putea să ajungeți chiar la concluzia că Securitatea a înființat și operat cel mai de succes partid politic din România tranziției. Și că îl operează cu succes, încă.

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala
5. Contrarevolutia, o tragedie cu accente comice

alianta dintre patricieni si pretorieni
Spuneam in episodul anterior ca, in primii ani de dupa Revolutie, institutiile militarizate ale lui Ceausescu au strans randurile in jurul fostilor comunisti. Ralierea s-a facut spontan, in primul rand din frica si din presimtirea unui interes comun de lunga durata. Confruntati cu o revolta spontana, care avea simpatia unanima a populatiei de rand, devenea destul de previzibil ca “pretorienii” vor avea de dat socoteala pentru violenta represiunii si chiar pentru restul crimelor comise in deceniile de dinainte, la fel cum activistii Partidului, “patricienii”, aveau de justificat o dictatura de jumatate de secol. Acestia din urma insa au fost capabili sa produca prin fesenismul lui Iliescu o platforma politica salvatoare pentru ambele categorii.
Noua platforma politica folosea prejudecatile si spaimele diseminate in randul populatiei in decenii de propaganda necontestata si ridica paturile cele mai defavorizate, ca resurse si educatie, chiar impotriva ideilor care insufletisera Revolutia. Pe scena geopolitica, noua echipa, a “patricienilor” din activul PCR, opta pentru o reintoarcerea tacita la servitutea fata de interesele Moscovei, care fusese totala in primul deceniu de comunism romanesc. Desi atat in Armata cat si in Securitate fronda anti-sovietica a lui Ceausescu era ingredientul incitatoriu cel mai gustat, ambele clase de pretorieni au acceptat sa puna intre paranteze sloganurile national-comunismului si au sustinut ambiguitatea profesata de echipa lui Iliescu in privinta optiunii Est-Vest ca model cultural.
Miscarea CADA (un comitet pentru democratizarea armatei) a fost inabusita in fasa, singura victorie notabila fiind inlocuirea din fruntea Ministerului Apararii a unui asasin cu apartenenta certa la KGB/GRU (Nicolae Militaru) cu un alt asasin din timpul Revolutiei, (Victor Atanasie Stanculescu) si el cu legaturi in zona serviciilor secrete, dar neprobate. In Securitate nicio miscare similara de reinoire nu a iesit la suprafata. In schimb, s-a optat pentru o cale mult mai anevoioasa dar de succes, mizand pe stergerea memoriei colective si rescrierea istoriei.
un scurt istoric al Securitatii
Un securist scapatat (mai exista si asa ceva!) isi amintea recent intr-un interviu cat de tulburi erau pentru el si colegii lui primele luni de dupa ’90. Nu stiau prea clar daca vor fi trasi la raspundere ori, din contra, recuperati de noul sistem intr-o forma sau alta, iar pe strazi se scanda: “Securistii-n mina, sa ne dea lumina!”, isi aminteste Nicolae Camarasescu. Dar care era originea acestei institutii si ce o facuse atat de detestata in randul oamenilor?
Veniti de peste granita, impreuna cu trupele Armatei Rosii in 1944, cei care au transformat Siguranta in Securitate nu se deosebeau foarte mult de restul agentilor Comintern, desi erau ceva mai specializati. Conspirativitatea si secretomania erau traditii pastrate de comunisti din perioada ilegalista, pe cand visau la rasturnarea ordinii de drept prin orice mijloace. O sumedenie de lideri comunisti au trait intreaga viata sub identitati false, urmand o agenda perfect opusa celei afirmate in public: de la Vladimir Ilici Lenin (nascut Ulianov), la Iosif Visarionivici Stalin (Djugasvili), la Leon Trotki (Lev Bronstein) sau Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Valter Roman (Erno Neulander) si nenumarate alte exemple. Pseudonimul trebuia sa ascunda originea purtatorului (evreiasca sau din regiuni mai indepartate ale imperiului rus), implicarea in diverse acte antisociale pentru cei urmariti de autoritati sau pur si simplu sa asigure un “nume de scena” cu rezonanta (Stalin provine de la cuvantul “otel”).
In tarile Europei de Est acesti agenti de influenta ascultau cu sfintenie de ordinele comisarilor sovietici si de directivele secrete ale NKVD. Documente a caror autenticitate nu a fost inca infirmata de nimeni, directivele NKVD, gasite in mai multe tari rasaritene, detaliau un plan in 45 de puncte de destructurare a organizarii unei tari si de infeudare fata de Moscova. Directivele prevedeau instituirea unor foruri de conducere de fatada, fara putere reala, compromiterea si anihilarea opozitiei si a elitei, falimentarea micii proprietati taranesti si a oricaror forme de independenta economica, promovarea unei administratii corupte si santajabile, degradarea sistemului de invatamant prin inversarea criteriilor de admitere si promovare etc. Cum spuneam, e inca greu de dovedit daca directivele NKVD sunt un document autentic ori fals, dar efectele urmarite au devenit de multa vreme o realitate.
In primii ani ai ocupatiei sovietice, operatiunile specifice Securitatii au fost derulate de Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu (alias Burah Tescovich). In cadrul acestui minister exista o asa zisa Brigada Mobila, codusa de Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), care imita structura stalinista SMERSH (un acronim care continea si sloganul edificator “Moarte spionilor!”). Nicolschi era el insusi un spion ratat, arestat in ’41, la doar cateva ore dupa ce patrunsese in Romania, tara a carei limba o invatase aproximativ pentru a putea derula misiunea incredintata.
Abia in august 1948 e emis un decret de infiintare in cadrul MI a unei institutii distincte, Directia Securitatii Statului, condusa de Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko). Teohari Georgescu a fost considerat de colegii lui prea bland, iar pentru a se disculpa acesta aminteste ca in timpul mandatului sau au fost arestati 100.000 de “dusmani ai poporului”. Succesorul sau ca ministru de interne, Alexandru Draghici, scoate DSS din subordinea Internelor. Cazut si el in dizgratie si inlocuit in Comitetul Central chiar de Ion Iliescu, Draghici e acuzat de echipa lui Ceausescu de abuzuri si i se atribuie alte 80.000 de victime. Ambele cifre sunt cat se poate de aproximative, securistii insisi recunoscand in diverse ocazii ca nu au o evidenta stricta a arestatilor sau decedatilor din sistemul penitenciar. De fapt, evidenta era atat de precara incat in acea perioada era inca posibil ca un urmarit sa fie pierdut pur si simplu printr-o schimbare de domiciliu.
In anii marii terori Securitatea a functionat intr-un mod total diferit de ceea ce inseamna acum un serviciu de informatii, avand dreptul sa aresteze, sa ancheteze recurgand fara teama de urmari la tortura si crima, sa supravegheze si sa controleze practic mersul justitiei. Aceasta putere discretionara s-a mentinut sub forma capacitatii de influentare pe toata perioada sistemului comunist si este inca suficient de viguroasa si astazi. Originea primilor capi ai aparatului represiv comunist nu trebuie sa ne induca in eroare: chiar daca modelul de functionare era CEKA, institutie creata si perfectionata in Uniunea Sovietica de Felix Dzerjinski si urmasii sai ca Lavrenti Beria, totusi ea a luat repede o coloratura romaneasca. Incepand cu Alexandru Draghici conducatorii Securitatii au fost cat se poate de roamani, dar au continuat sa aplice schemele de gandire si comportament inventate de rusi si de organismele similare din tari asiatice. Formele de control si persuasiune au devenit si ele din ce in ce mai elaborate in ultimele decenii ale dictaturii, fata de perioada cand trupele de securitate se luptau cu arma in mana cu gruparile de partizani din munti.
Sub Ceausescu, Securitatea a ajuns sa aiba circa 7 departamente distincte. Intentia lui Ceausescu de a readuce Securitatea sub controlul Partidului a reusit doar la nivel formal. Posibilitatea de a calatori, accesul la informatii din strainatate si la informatii sensibile din viata activistilor, eludarea cadrelor gandirii marxiste, o selectie a cadrelor bazata in multe cazuri pe criterii de eficienta si performanta, precum si posibilitatea de a derula activitati economice internationale chiar dincolo de cadrul legal au fost motive pentru care Securitatea a ajuns in anii ’80 sa aiba o putere reala superioara activului de Partid.
Desi angajatii Securitatii se mandresc cu furtul de tehnologie vestica si cu acte de eroism impotriva unor state NATO, si in anii ’80 principala ratiune de existenta a institutiei era apararea dictaturii. Chiar si spionajul, componenta de elita a institutiei, condus de un individ rudimentar si grobian ca Nicolae Plesita, avea ca tinta principala anihilarea elitei romanesti din exil prin atentate cu bomba, scrisori de amenintare sau batai aplicate in plina strada celor fugiti din paradisul comunist. Alteori, persuasiunea lua forme ceva ma blande, chiar hilare. Andrei Plesu povesteste ca securistul care se ocupa de cazul sau l-a avertizat ca occidentalii vor sa strice imaginea Romaniei si ca probabil vor incerca sa ii introduca produse in buzunar cand intra intr-un mare magazin, ca sa poata spune despre romani ca sunt hoti.
Dezvaluirile facute de generalul Mihai Pacepa, adjunct al DIE, au avut meritul de a arata continuitatea colaborarii dintre Securitate si KGB, incalcari ale drepturilor omului si implicari in terorismul arab. Totusi, desi multi securisti inca il urasc de moarte pe Pacepa, trebuie subliniat ca acesta fusese la randul lui partas la actele criminale ale institutiei din perioada stalinista si ca dezvaluirile sale sunt nesistematice si se mentin intr-o zona a cancanului, incapabil sa descrie adevarata natura odioasa a regimului.
In momentul declansarii Revolutiei efectivele Securitatii pot fi estimate la peste 15.000 de ofiteri, care dispuneau de 23.000 de luptatori in cadrul trupelor de Securitate si de o retea activa de circa 400.000 de informatori. Estimarea facuta mai recent de generalul Pacepa e inca si mai ametitoare. Pacepa sustine ca fiecare dintre cei 15.000 de ofiteri ar fi trebuit sa aiba 50 de colaboratori (din randul PCR) si 50 de informatori (nemembri PCR), iar ofiterii de Militie ar fi fost obligati sa lucreze la randul lor cu aproximativ 150 de asemenea surse, ceea ce ar face ca numarul colaboratorilor sa treaca de 2 milioane.
matrioska, inmultirea serviciilor secrete
Dupa modelul papusilor rusesti, structurile redenumite ale Securitatii s-au inmultit dupa 1989. Daca actiunile din timpul Revolutiei sunt mai greu de marturisit, fiind inca fapte penale neprescrise, exista relatari ale altor fapte care atesta ca securistii lucrau organizat inca din primele zile ale lui 1990. La vedere, bodyguarzii lui Ion Iliescu din zilele Revolutiei, condusi de Dumitru Iliescu, vor constitui SPP, care lua locul Directiei a 5-a, oficial la inceputul lui februarie ’90.
Primul serviciu secret post-decembrist in toata puterea cuvantului a fost creat de Gelu Voican Voiculescu, unul dintre cei trimisi de Iliescu sa se ocupe de executia lui Ceausescu. Structura creata de Voican Voiculescu in cadrul Ministerului de Interne includea o multime de fosti securisti prea compromisi chiar si pentru viitorul SRI. UM 0215, sau “Doi si un sfert” cum a devenit ea cunoscuta, era condusa de Dan Gheorghe si derulase actiuni de diversiune inclusiv la manifestatia din Piata Universitatii. Cu denumirea schimbata in UM 0962 si apoi in Directia Generala de Protectie Interna (DGIPI), serviciul secret al politiei contine in continuare o arhiva exploziva si propria retea de agenti de influenta raspanditi in presa. DGIPI reprezinta o miza atat de mare incat nu mai putin de trei ministri au fost rapusi in luptele de putere pentru controlul ei in ultimii doi ani.
Mihai Caraman, un spion galonat de misiuni in statele NATO pe timpul lui Ceausescu, era desemnat tot in februarie 1990 sa infiinteze Serviciul de Informatii Externe. Dezvaluirile de presa despre ispravile retelei Caraman, ofiter decorat de KGB, si presiunile publice facute de conducerea NATO l-au determinat pe Ion Iliescu sa il inlocuiasca la conducerea SIE cu generalul Ioan Talpes, un istoric crescut sub pulpana lui Marin Ceausescu.
Un alt participant la procesul lui Ceausescu, Virgil Magureanu, avea sa reinfiinteze in martie ’90 institutia desemnata ca mostenitoare a Securitatii sub denumirea de SRI. Evenimentul venea in replica la citirea Proclamatiei de la Timisoara, adevarat act de continuare a spiritului Revolutiei si la lansarea protestului maraton din Piata Universitatii. Pentru ascunderea acestei conexiuni securistii au folosit cea mai puternica si mai periculoasa dintre diversiunile din arsenalul lor: conflictul interetnic de la Targu-Mures. Virgil Magureanu a ascuns initial faptul ca predase atat la Stefan Gheorghiu cat si la scoala de la Baneasa, ca avusese gradul de capitan si ca fusesese in colimatorul diviziei anti-KGB pentru intalnirile anterioare Revolutiei cu membri ai echipei lui Ion Iliescu.
Distrugerea probelor a fost o preocupare de capatai a celor ce au preluat arhivele si personalul Securitatii. Fenomenul s-a intamplat inca din timpul Revolutiei si prin inscenari ale altor evenimente violente, ce au permis devastari si sustrageri. La doar doua saptamani dupa cea mai violenta dintre mineriade, in iunie ’90, SRI era surprins in fapt incercand sa incinereze sapte tone de documente in celebrul scandal Berevoiesti.
In afara acestor structuri principale, si alte institutii si-au creat propriile retele informative, cum ar fi serviciul de informatii al Armatei (DGIA) sau cel al Justitiei (SIPA). Acesta din urma a fost desfiintat in urma numeroaselor scandaluri si la presiunea autoritatilor europene, dar uriasul material de santaj, cu informatii compromitatoare despre judecatori si procurori, e inca disputat. In ultima vreme o influenta tot mai mare o are Serviciul de Telecomunicatii Speciale (STS), cu un buget dublu fata de SIE, de pilda. In total, joaca de-a spionii costa bugetul de stat peste 2 miliarde lei noi doar in anul de criza 2010. Cheltuim asadar peste 470 milioane de euro pentru a avea cam de 10 ori mai multi agenti secreti la mia de locuitori decat Marea Britanie, mai multi chiar decat in ultimii ani ai lui Ceausescu, un aparat care apasa serios un buget firav.
securistii, luati prin surprindere de Revolutie
Desi securistii sunt foarte constiinciosi in ultima vreme in rescrierea istoriei, cei mai multi dintre ei nu au fost departe in zilele Revolutiei de “curajul” piciorului in ghips al lui Stanculescu. Cei mai multi s-au internat ori s-au ascuns pur si simplu pe la rude de teama unor arestari sau pentru a nu fi linsati de populatie. Unii au avut norocul de a se afla in preajma evenimentelor, iar versatilitatea specifica meseriei le-a permis sa se integreze cu mult talent in peisaj. De pilda, cand coloana de revolutionari s-a indreptat catre televiziune, traseul trecea si prin Piata Dorobanti unde, pe intrarea Bitolia, in inima cartierului rezidential, isi avea domiciliul obligatoriu Mircea Dinescu. Cei de pe tanc si-l amintesc pe Dinescu incadrat de securistii care trebuiau sa-l pazeasca, alaturandu-se coloanei ce mergea la Televiziune.
Tot la locul potrivit s-au aflat si cei din dispozitivul de paza al Comitetului Central. Pe seama lor, revolutionarii fac haz de necaz cand povestesc ca in CC au intrat trei categorii de revolutionari: revolutionarii intrati sa-l dea jos pe Ceausescu, revolutionarii intrati sa puna mana pe cate ceva si revolutionarii care se aflau deja acolo.
Dar pentru alti securisti Revolutia nu a fost deloc o experienta vesela. In cartea sa, “Mostenitorii Securitatii”, Marius Oprea grupeaza mai multe marturii la cald facute inainte tentativei actuale de rastalmacire a faptelor pentru eroizarea Securitatii. Colonelul Dumitru Burlan povesteste cum timp de mai multe zile 80-90 de securisti au stat ascunsi intr-un garaj din centru unde erau masinile folosite de Ceausescu. Seful spionilor, generalul Nicolae Plesita marturiseste si el starea de perplexitate a colegilor: “Nu ne-am inchipuit ca s-ar putea darama sandramaua asa usor.”
Pe langa aceste puseuri de sinceritate, o si mai mare greutate are marturia data de adjunctul sefului Securitatii Timis, Filip Florescu, in timpul procesului din 1991:

“Eu si ofiterii de contraspionaj de la Timisoara nu am reusit atunci sa evidentiem amestecul strain. Este meritul presei in general, al unor gazetari iscoditori in special, ca au gasit dovezi indubitabile ale amestecului strain in evenimentele din decembrie 1989.”

Cu alte cuvinte, avand la dispozitie intregul aparat de ofiteri si informatori, alertati dupa revolta de la Brasov din ’87, Securitatea recunostea ca nu a putut produce nici macar o dovada de actiune a unor servicii secrete. “Eliberati” de povara de a-si proba afirmatiile, raspandacii din presa aveau sa razbune aceasta situatie oferind “pe surse” si prin insinuari informatiile convenabile citate cu satisfactie de respectivul securist.
Alex Mihai Stoenescu, sau istoria rescrisa chiar de omul Securitatii
Pentru ca fostii securisti sa aiba o istorie pe placul lor era nevoie in primul rand ca martorii evenimentelor sa dispara fizic ori sa fie redusi la tacere prin marginalizare, lucru care s-a intamplat in ultimii 20 de ani. Abia recent au putut fi enuntate pe sleau teorii dintre cele mai insultatoare la adresa Revolutiei Romane. Daca la procesul de tip stalinist al lui Ceausescu intreaga tara a socotit ridicole scuzele cu “agenturile straine”, pentru ca toti stiau ca nu era nevoie de niciun serviciu strain ca sa-i convinga sa il rastoarne pe Ceausescu, astazi aceleasi fantasmagorii sunt vandute pe post de dezvaluiri unui public needucat si mare consumator de tabloide.
Un adevarat performer al teoriilor conspirationiste despre Revolutie (si nu numai) este Alex Mihai Stoenescu. Perseverent si inteligent, inginerul Stoenescu a reusit sa vanda drept credibile teorii care in urma cu doua decenii i-ar fi facut sa roseasca pana si pe generalii care “semnau anonim” in revista Romania Mare. Si, asa cum amintita revista de partid beneficia din plin de toleranta justitiei lui Iliescu si era alimentata cu file din dosare si note informative, nici investigatiile lui Alex Mihai Stoenescu nu s-ar zice ca nu beneficiaza de suportul sistemului. Mediatizarea de care se bucura din partea trusturilor de presa detinute de alti turnatori e cat se poate de insistenta si nici institutiile statului nu stau cu mana in san. Pentru a sustine una din tezele lui Stoenescu, generalul Victor Stanculescu a fost invoit din penitenciar si dus cu alai la sediul unei televiziuni. Dupa stiinta mea, e singurul detinut din Romania care a beneficiat vreodata de un asemenea tratament, deci miza e cat se poate de importanta.
Din palpitantele povesti depanate de Alex Mihai Stoenescu, mai cunoscut securistilor sub numele de cod Gavrilescu, toata lumea iese bine, mai putin poporul roman. Revolutia e pornita de agenti maghiari, care pacalesc cativa huligani romani sa sparga vitrine, scandarile din strada sunt dictate de turistii sovietici, aparent vorbitori fluenti de limba romana, care se deplaseaza in autoturisme lada, securistii nu trag decat din greseala, militarii nu il apara nici ei pe Ceausescu si preiau comanda chiar inainte de fuga acestuia. Cu niste forte de represiune atat de patriotice si de dornice sa vada Romania trecand la democratie te si intrebi cum de s-a mentinut la putere regimul vreme de 45 de ani! Si daca populatia era atat de multumita cu Ceausescu, incat aveau nevoie de agenti sovietici care sa-i pacaleasca sa se revolte, oare de ce nu o fi sarit nimeni sa-l apere in acele zile si nici macar in lunile care au urmat?
“Masele nu fac istoria, asta e o teorie marxista”, ne spune cu emfaza Alex Mihai Stoenescu, pentru a justifica minimalizarea rolului protestului spontan al populatiei. Afirmatia e in buna masura adevarata, numai ca personalitatile reale, care sa exprime ideile revoltei populare, nu inseamna ca nu au existat daca nu au putut trece de zidul mediatizarii selective, ridicat imediat. Cati dintre liderii din strada sau dintre autorii celor doua proclamatii de la Timisoara (din timpul Revolutiei si din primavara lui ’90) au avut sansa macar de a se adresa in mod direct publicului larg?
O observatie inca si mai importanta e facuta de Marius Mioc pe marginea popularitatii teoriilor conspirationiste lansate de Mihai Stoenescu. In primii ani de dupa revolutie, s-au derulat mai multe procese televizate, ce i-au avut in boxa acuzatilor pe membrii CPEx si diversi comandanti ai Armatei si Securitatii. Judecati in stare de arest si cu perspectiva palpabila a unei detentii indelungate, liderii comunisti si securistii s-au aparat cum au putut mai bine, cei mai multi invocand respectarea unor ordine primite. Totusi, nici macar unul nu a avut tupeul de a spune ca a fost parte dintr-o conspiratie care a rasturnat dictatura, dezvaluire care nu doar ca l-ar fi scapat de inchisoare, dar l-ar fi transformat intr-un erou, pentru simplul fapt ca auditoriul avea inca o memorie prea proaspata pentru a fi insultat cu asemenea inventii.
Alex Mihai Stoenescu, care in anii ’80 scria note catre Securitate cu numele de cod Gavrilescu, se adreseaza acum unui public nou, crescut de o presa bine controlata. Mai bine de un deceniu, Mihai Stoenescu a lucrat in biroul de presa al Ministerului Apararii, in cadrul caruia functiona un fel de celula de propaganda a armatei. Evident ca problema participarii armatei la Revolutie era una cat se poate de presanta pentru capii armatei in 1992, cand Stoenescu s-a alaturat respectivului departament, dar teoriile amintite mai aveau de asteptat pentru a putea fi lansate pe piata.
Doua puternice cercuri de influenta au sustinut fulminanta ascensiune a lui Alex Mihai Stoenescu. Primul e o factiune din asa numitul club Trocadero, botezat dupa carciuma unde se intalneau inainte de ’89 eminentele cenusii din GUVR (“un viitor pentru Romania), care ii includea pe Dorel Sandor, Vladimir Pasti, Adrian Nastase, Vasile Secares. Dupa ce l-au consiliat cu mai mult sau mai putin succes pe Ion Iliescu, o parte din membri mai putin notorii ai acestui “think tank” se vor regasi fie in biroul de presa al MApN fie in randul profesorilor experti in imagologie sau manipulare la universitatea fondata dupa revolutie de Secares. Al doilea cerc de influenta e cel creat de “generosul” om de afaceri Sorin Ovidiu Vantu, caruia Stoenescu promite de mai multa vreme sa ii dedice o carte biografica. Volumul ar urma sa arate, dupa dezvaluirile autorului, ca SOV a fost doar victima unui FNI orchestrat de forte oculte si chiar sa documenteze un trecut de disident anti-comunist pentru Vantu, despre care aflam ca participa la revolutie si tragea de limba agenti KGB. Nimic mai palpitant. La urma urmei, daca Stoenescu a fost atat de eficient in rasturnarea perspectivei asupra revolutiei, de ce nu si-ar exersa talentele de imagolog si pentru clienti privati? Influenta gruparii lui SOV l-a adus pe Stoenescu pana in preajma presedintiei sub Emil Constantinescu, iar impreuna cu un alt deconspirat de pe statul de plata al lui Vantu, Varujan Vosganian, a fondat si un partid zice-se de dreapta.
a doua confiscare a Revolutiei
Dupa ce Ion Iliescu a deturnat Revolutia de la sensul ei democratic si explicit anticomunist catre derizoriul unei rascoale indreptate impotriva unui dictator scapat de sub control, asistam acum la a doua operatiune majora de golire de sens a unui eveniment istoric fundamental. De aceasta data, romanilor li se neaga pana si meritul revoltei, fiind doar cobaii unui experiment secret petrecut peste capul lor. Prima deturnare isi propunea o schimbare de garnitura si dezideologizarea, cea de-a doua profita tocmai de disparitia interesului pentru ideile politice. Mult mai comerciala decat prima operatiune manipulatorie, cea de-a doua are si calitatea de a fi salutata si de nostalgicii carora ideea de dictatura nu li se pare deloc reprobabila.
Am amintit mai sus tentativa perseverenta a lui Alex Mihai Stoenescu de a deforma in sens conspirationist istoria Revolutiei. E doar cea mai coerenta si explicita intreprindere de acest fel, dar nici pe departe singura. Cel mai departe a mers Vadim Tudor, care, dupa ce si-a deschis publicatiile catre activisti de rang inalt ai regimului Ceausescu, anul acesta a renuntat la jumatati de masura si a denuntat Revolutia ca pe “o crima anticrestina”. Ceva mai rezervate, alte canale au ales o optica similara din ratiuni comerciale: in plina criza si cu un public fara educatie istorica, nostalgia pentru ceausism se vinde bine si aduce audienta. Postul OTV face de multa vreme apologia “Epocii de Aur”, gasind in acest populism un limbaj comun cu masele; pana si tabloidul Libertatea a preluat dupa Jurnalul national ideea unor editii speciale dedicate comunismului.
Cum spuneam, unele dintre aceste goliri de sens si rescrieri ale istoriei au doar ratiuni mercantile si nu pot fi considerate parte a unui plan. Totusi, nu putem ignora ca ele apar intr-o etapa istorica in care se produce o schimbare a raporturilor de putere, de la esaloanele secunde ale Partidului catre casta mai pragmatica a fostilor securisti. Schimbarea urmeaza indeaproape transformarea ce se petrece in Rusia. Daca in primii ani ai lui Iliescu modelul era unul perestroikist, de cosmetizare a regimului, actuala stare de fapt imita etapa moscovita a capitalismului oligarhic. Platforma FSN a fost acceptata printr-un consens spontan atat de nomenclaturisti cat si de securisti. Cum cei din urma au fost mult mai apti si mai prolifici in a trage foloasele numeroaselor scandaluri financiare, in extinderea controlului asupra presei si institutiilor statului, in clipa de fata nu poate fi identificata o forta care sa ii impiedice sa preia si formal puterea pe care o au de facto asupra intregii societati. Iar oferirea unei versiuni proprii asupra Revolutiei poate fi considerata parte a procesului de definire ideologica a actualei / viitoarei puteri politice a unei securitati care va conduce fara intermediari. Caci, oricat de rudimentara ar fi ea, nicio putere nu conduce fara o ideologie si nicio ideologie nu exista fara a oferi propria viziune asupra trecutului si a lumii actuale.
politicienii si Revolutia
Daca nu am sti aceasta ni s-ar parea bizar ca doi din cei trei presedinti ai Romaniei de dupa 1989 au gasit necesar sa scrie carti in care descriu Revolutia. Primul, Ion Iliescu, a facut-o pentru a se disculpa si pentru a oferi propria interpretare politica a unui eveniment pe care l-a confiscat. Al doilea, Emil Constantinescu, a facut-o pentru a-si insera un mandat dezamagitor in naratiunea mai ampla a destinului national, in raport cu care e mai bine pozitionat decat predecesorul sau, chiar daca acesta a avut un rol de protagonist in eveniment.
Fara ambitiile livresti ale predecesorilor sai, Traian Basescu a preferat sa aiba o relatie de natura administrativa cu o revolutie la care, de altfel, recunoaste ca nu a luat parte. A comandat un raport unei comisii de experti si si-a asumat concluziile respectivei comisii. Vazut ca act birocratic al unui politician, care are nevoie de specialisti sa ii spuna ca regimul comunist, in care a trait ca adult, a fost “ilegitim si criminal”, gestul condamnarii publice a comunismului nu are multa valoare; vazut ca pozitie intemeietoare a unui altfel de stat si citit in fata unui parlament care reactioneaza violent la concluziile de bun simt ale textului, gestul e de maxima insemnatate. Si totusi, in afara campaniei electorale, Traian Basescu e incapabil sa realizeze o legatura emotionala cu amintirea si semnificatia Revolutiei. Un impostor descurcaret pe taramul moral al anticomunismului, Basescu simte instinctual ca are mai mult de castigat de pe urma noii forme de populism reprezentata de zeflemisirea securista a revolutiei. Fie ca e el insusi o rotita a sistemului sau doar captivul sau neputincios, Basescu nu pare a avea o problema nici in colaborarea cu “serviciile” ori cu anumiti oligarhi si nici cu rescrierea istoriei de catre securisti atata timp cat i se ofera satisfactia unor dezvaluiri (reale) care il ating pe rivalul Iliescu.
De fapt, tranzitia ne-a dat doar doi politicieni capabili sa comunice cu poporul la nivel simbolic, prin intermediul miturilor politice: Ion Iliescu si Traian Basescu. Intre ei s-a interpus un politician care marcheaza debutul unei ere post-mitologice: Adrian Nastase.
Ion Iliescu a jonglat cu un talent neegalat cu mitologia comunista, gasind astfel o cale simbolica de comunicare cu un popor inoculat timp de mai multe generatii cu schemele marxiste de gandire. Arsenalul mitologic al lui Ion Iliescu era completat de unele elemente nationaliste, adoptate mai curand din ratiuni tactice decat din porniri intime. Cu acest cocktail ideologic, pe care l-as denumi un “neo-ceausism de stanga”, Iliescu si-a asigurat suportul atat al clasei birocratice cat si al majoritatii populatiei, care raspundea la stimulii exersati sub Ceausescu.
In raport cu propria lui birocratie, Basescu nu se sfieste sa profeseze ce as numi un “neo-ceausism de dreapta”, punand un accent mai mare pe valorile autoritarist-nationaliste. Ambii presedinti sunt prea inzestrati cu instincte politice pentru a intelege ca in maruntaiele actuale ale statului modelul paternalist al ceausismului e adevarata ideologie si ambii sunt prea putin idealisti sa isi propuna sa o contrazica. Vorbiti in particular cu orice primar de comuna sau cu orice sef de post si veti constata ca rezoneaza cu national-comunismul si anti-occidentalismul lui Ceausescu infinit mai bine decat cu oricare dintre idealurile europene. Basescu stie foarte bine ca ultimul politician care a ales sa sustina o alta mitologie politica, in raspar cu mentalitatea post-ceausista, respectiv Emil Constantinescu, a sfarsit destul de prost. Dar lui Emil Constantinescu i-au lipsit de la bun inceput datele personale pentru o buna comunicare cu masele precum la nivelul meta-limbajului si forta de a le aduna in jurul lui catre o destinatie nesigura.
Un alt politician lipsit de date personale la nivel simbolic, dar compensand prin ambitie, Adrian Nastase, a incercat sa iasa cu totul din logica mitologiei politice. Fara o ideologie in care sa creada si fara carisma, care sa ii asigure priza la public, Nastase a incercat sa se impuna exclusiv prin intermediul retelei oligarho-securiste. Ascensiunea sa a coincis cu epuizarea puterii miturilor socialiste, care il sustinusera pe Ion Iliescu. Neputand sa comunice la nivel emotional cu masele prin gesturi simbolice, dar foarte exersat in manevrarea parghiilor de putere, Nastase a ales sa instituie o dictatura mediatica si sa se impuna prin supra-mediatizare. Intr-o erotica politica, strategia sa era mai mult un viol al multimilor decat un act de seductie.
Cu Nastase, Romania a pasit in zodia puterii fara perdea a oligarhiei securiste. Era epoca in care un pensionar, care participase la revolta de la Brasov, il recunostea la televizor pe securistul care il schingiuise, ajuns consilierul guvernamental Ristea Priboi. Cu Nastase ca exponent al oligarhiei, fostii securisti demonstrau ca deprinsesera perfect noul limbaj de lemn al birocratiei europene si ca il puteau folosi pentru a masca insituirea unui regim de tip sud-american. In consecinta, si-au investit resursele financiare si mediatice in propulsarea unui Nastase comercial, pentru noua generatie de alegatori traitori in lumea consumerismului pragmatic. Si ceilalti politicieni creati in laboratoarele mediatice ale oligarhiei securiste din acelasi plastic ca Adrian Nastase (Mircea Geoana, Crin Antonescu, Victor Ponta) au palit pana acum in fata gumelastului din care e construit mult mai intuitivul Basescu.
Razboiul personal cu o parte dintre moguli e poate singurul punct in care Traian Basescu recupereaza credibil sensul politic al Revolutiei. Totusi, partidul sau a absorbit mini-partidul infiintat de Virgil Magureanu, un alt sef de serviciu (Ioan Talpes) i-a devenit purtator neoficial de cuvant, fratii Paunescu (ale caror origini vin din comertul exterior ceausist) ii slujesc ca porta-voce, la fel si cativa dintre cei mai dubiosi raspandaci ai serviciilor din presa, ca sa nu mai vorbim de buna intelegere cu o parte a oligarhiei economice, ori de partidul cu epoleti al lui Gabriel Oprea. Chiar daca presedintele se minte ca acestea sunt doar compromisuri tactice, din lipsa de alte resurse, nu se poate sa nu observe fundatura constitutionala in care se mentine incercand un dialog civilizat cu “structurile”. Reprosul cel mai mare pe care i l-as face suna paradoxal, caci nu se refera la absurdele veleitati dictatoriale pe care i le atribuie presa ostila. As spune ca in raport cu structurile, care tin captiva Romania sub actualul aranjament constitutional, Basescu e chiar catastrofal de democratic. In fata unei suprastructuri care isi eternizeaza prin justificari legal-procedurale abuzul in forma continuata asupra majoritatii populatiei, nu te poti multumi sa ai actiunile unui petitionar. Iar daca Traian Basescu crede ca a descoperit rezervoare de patriotism in randul fostilor sau actualilor securisti si ca si-i poate lua aliati intr-un proiect de modernizare nationala, amagirea e cu atat mai mare.

(va urma)

  • Cine l-a ascultat pe Nicolae Ceausescu vorbind in 21 si 25 decembrie 1989 stie deja versiunea deshumatului despre Revolutie.
  • Cine l-a ascultat pe Ion Iliescu vorbind oricand in ultimii 20 de ani stie deja versiunea fostilor comunisti despre Revolutie.
  • Cine a urmarit serialul recent de la televiziunea favorita a lui Traian Basescu stie deja versiunea Securitatii si a Armatei despre Revolutie.

(Sigur, am schematizat putin lucrurile. Ultimele doua versiuni, cu forme intrepatrunse, au fost masiv popularizate de toate trusturile de presa, indiferent de orientarea de moment. Iar in cazul in care ati ratat-o pe prima (de departe, cea mai imbratisata la nivel popular azi), cred ca puteti apela si la colectia revistei Romania Mare.)
Se intelege de la sine ca pe acest blog nu am de oferit mai mult decat punctul meu de vedere. Dar simt nevoia unui apel, inainte de orice discutie:
Nu mai dispretuiti Revolutia Romana!
Acesta nu e un apel catre lichele. Lor li s-a adresat in decembrie ’89 Gabriel Liiceanu, fara prea mare succes.

De la cei care au reprezentat sistemul pana in ’89 stiu foarte bine ca nu e nimic de asteptat. Ma adresez celor care, fara sa fi fost de partea opresiunii in decembrie 1989, vorbesc cu dispret de Revolutia Romana. Celor care spun “lovilutie”, “lovitura de palat”, lovitura de stat sau fad si birocratic: “evenimentele din decembrie 1989”.
Vi s-a indus ani de zile ideea ca puteti trece drept mai inteligenti si mai informati daca sunteti cinici. Ca risca mai putin cel care ia, preventiv, totul in bascalie. E posibil sa o fi facut din ciuda, din dezamagire sau din lehamite. Dar, fara sa va dati seama, ati ras alaturi de cei pentru care Revolutia nu a insemnat o speranta neimplinita, ci o sperietura zdravana. Ati intrat, fara sa vreti, in universul lor, in care “smecherii” ii trag pe sfoara pe “fraieri”. Poate pe parcurs v-ati simtit inclusi in prima categorie. Dar ia ghiciti in ce categorie v-au considerat, in sinea lor, cei carora le-ati facut, fara sa vreti, jocul?
Stiu, nimeni nu vrea sa fie atat de fraier incat sa treaca drept “patetic”, “ancorat in trecut”, sau sa “vaneze vrajitoare”. Daca intrebi astazi orice elev roman numele unui luptator impotriva apartheid-ului, sunt sanse mari sa auzi raspunsul “Nelson Mandela”. Daca intrebi numele unui erou din Revolutia romanilor, vei intalni cel mai probabil o reactie de nedumerire. Spre rusinea mea, nici eu nu as putea da in clipa de fata un asemenea nume, desi lista de peste o mie e destul de generoasa. Povestea niciunuia nu a razbatut pana in constiinta publica, desi se tiparesc zilnic vagoane de ziare si televiziuni nenumarate emit aproape fara intrerupere. Cum am ajuns mai jos decat un popor de suflatori in vuvuzele, in privinta constiintei de sine? Sa fie o intamplare?
Considerand eforturile depuse in directia discreditarii Revolutiei, e de mirare ca inca mai exista oameni care isi mai amintesc si ii mai inteleg sensurile adevarate. Apropo, cand e ultima data cand ati vazut un revolutionar din Timisoara chemat sa povesteasca despre ce a trait si ce crede acum? Intre comunisti, securisti si oportunisti cu gura mare, aproape niciodata emisiunile pe aceasta tema nu gasesc loc si pentru familia unuia cazut atunci sau pentru opiniile unui ranit.
ce personaje au fost sterse din poza de grup
De obicei, succesiunea de imagini prezentate include: discursul lui Ceausescu, elicopterul, scenele de diversiune si divertisment transmise din Studioul 4, tancurile armatei si militari aparand Revolutia, procesul si executia. Nu lipseste nimic? De fapt, doua categorii mari de personaje au fost “photoshopate” in aceasta prezentare obstinata a Revolutiei. Pare a fi totul acolo, nu lipsesc decat poporul roman si cei impotriva carora se ridicase. O asemenea revolutie e, intr-adevar, destul de absurda, cum sa o socotesti mitul fondator al societatii noastre. Si totusi, exact asta ar fi trebuit sa fie.
cea mai mare prostie
Abandonarea Revolutiei, ca simbol, e cea mai mare prostie colectiva la care au consimtit romanii. E ca si cum americanii s-ar rusina de ideile lui Benjamin Franklin si George Washington pentru ca purtau peruci caraghioase si costume care nu mai sunt la moda. Pentru orice societate e un semn de mandrie sa puna libertatea si adevarul la temelia definirii ei, pentru ca sunt valorile cele mai inalte la care are acces ratiunea omului. Din lumea coloniile sud-americane pana in Africa neagra, oriunde s-a varsat macar o picatura de sange pentru aceste valori, in numele credintei sau al dreptatii, nimeni nu a avut neobrazarea sa treaca in uitare gestul, chiar l-a comemorat in forme hiperbolice.
Luati separat, indivizii nu pot trai fara stima de sine. Cel mult supravietuiesc retrasi si stingheri, neindraznind sa intreprinda ceva. Cand o societate intreaga renunta la stima de sine, proiectele ei nu pot fi mai ambitioase de atat. Lipsit complet de memorie, un ins nu are doar mai putine informatii pe care sa le poata transmite. De fapt, nu are nimic de spus despre sine.
Daca in privinta prezentului, tacerea poate fi un raspuns, in chestiuni de memorie, nu exista varianta abtinerii. Ori alegi o versiune oferita ori iti fabrici una, nu exista posibilitatea unui “vot alb”.
Am parafrazat intentionat titlul cartii lui Popper (Societatea deschisa si dusmanii ei), un adevarat manual al democratiei liberale, intrucat consider ca orice reconstructie a societatii romanesti trebuie sa inceapa de la lamurirea pozitiei fata de Revolutia din 1989. Si, scuzati-mi umorul negru, suntem exact in punctul potrivit pentru o reconstructie, respectiv in ruine.
cine s-a speriat la Revolutie
Dupa cum sper ca voi putea arata in episoadele urmatoare, intelegerea Revolutiei si a mecanismelor de compromitere a ei sunt mai importante pentru viitor decat pentru trecut. Momentul miraculos al celei mai inalte demnitati si sclipiri istorice de care au dat dovada romanii de la Unire incoace, Revolutia a avut un sens ideologic, spiritual si unul istoric, asupra carora ma voi apleca ulterior. Paradoxal, cei care i-au inteles cel mai bine semnificatiile si consecintele potentiale au fost reprezentantii aparatului represiv si ai nomenclaturii. Ei au avut ocazia sa priveasca in ochi pentru cateva zile un popor asa cum nu-l cunoscusera niciodata. Si credeti-ma, le-a fost ingrozitor de frica!
Aproape toate evenimentele majore de dupa 1990 pot fi intelese bine daca sunt puse in relatie cu Revolutia Romana. Cele mai dramatice nu se vor dovedi altceva decat reactii calculate impotriva sensului acesteia: deturnari de sens, diversiuni menite sa creeze falii acolo unde a fost unitate, falsificari ale adevarului istoric, oferirea de false alternative, denigrari si tactici de descurajare.
Gandirea si creativitatea sunt fenomene individuale. Doar indivizii care fac uz de libertatea lor de constiinta si sunt onesti din punct de vedere intelectual pot produce idei. Si revelatiile religioase si sclipirile de geniu, ca strafulgerari ale Harului, au ca receptor tot individul. Intre ideile individului creator si comunitate exista puntea imaginatiei, una din fortele cele mai importante care duc lumea mai departe. Pentru ca acestea sa se intalneasca, e nevoie de un moment de limpezire si de coeziune. Din clipa in care o comunitate se uneste in jurul unor idei si incepe sa actioneze in numele lor, nimic nu mai poate impiedica transformarea lor in realitate. Pentru Romania, acel moment de clarificare si solidaritate nationala a fost Revolutia Romana.
Cand vom recupera acest consens asupra binelui public, limpezimea directiei in care trebuie sa mergem si fundamentele morale ale Revolutiei, societatea noastra va cunoaste acele transformari pe care le asteapta cei mai multi. Altfel, schimbarile vor fi viciate si determinate doar de intamplatoare schimbari de context extern.

PS: Pentru cei pe care cuvintele ii lasa indiferenti si mai ales pentru cei care se indoiesc ca impotriva Revolutiei s-a derulat o masiva operatiune de discreditare si de alterare a memoriei colective, am ceva mai bun. In urma cu mai mult timp am pus aici un fragment dintr-un concert al formatiei U2, cand o melodie era dedicata eroilor Revolutiei. Ascultati inca o data reactia publicului occidental si incercati sa va amintiti o alta ocazie cand ati mai auzit ca romanii sa fie primiti cu mai mult entuziasm decat nemtii, cehii sau polonezii.

(va urma)

2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane

Fostul editorialist de la Flacara si Evenimentul zilei si-a facut o intrare in forta in redactia Cotidianului. In prima zi ca director, Nistorescu a luat foc cand a vazut articolul in care se dezvaluia cum Petru Romosan (scriitor si editor) ii turna marlaneste pe Horia Bernea si Ion Negoitescu. Prieten cu Romosan, Nistorescu a cerut ca stirea sa dispara de pe prima pagina a site-ului si chiar a concediat-o pe autoare, Mirela Corlatean.
Petru Romosan neaga statutul de colaborator, spunand ca angajamentul l-a semnat sub santaj, iar notele au fost scrise de ofiteri.
PS: Ca urmare a preluarii Cotidianului de catre Nistorescu, Ioan T Morar a anuntat ca nu va mai scrie pentru acest ziar.

Scriu acest articol in amintirea celor cateva ore de incertitudine din ziua de 22 decembrie 1989 in care lor le-a fost cu adevarat frica… exact aceleasi ore in care intreaga Romanie a prins curaj.

securistul patriot
Daca in insectar ar fi musai sa aiba trecut si numele latinesc, aceasta sub-specie s-ar putea numi securistus communis, dat fiind ca e cea mai raspandita varianta a regnului. Iubirea de patrie e cel mai la indemana alibi pentru orice bestialitate. Pentru ei, lumea toata e un camp de batalie, cei din afara granitelor se vor numi pentru simplificare: unguri. Americanii sunt o forma afurisita de unguri. Au spioni infiltrati. Intelectualii sunt cea mai perversa forma de unguri.
Cu nimic mai sofisticat decat un militian, dar cu mai multe aere, securistul patriot regreta sincer ca nu i s-a dat nicio uniforma. “Ordinu-i ordin, nu se discuta” e ceva ce-i place sa spuna cu gravitate in glas. Institutia l-a adus de la tara la oras, “nu se discuta” ca-l iubeste pe Ceausescu, despre care e convins ca a fost patriot.
Dar are si o latura sensibila. (Poate cu asta trebuia sa incep). Securistul patriot are fata de tara atitudinea unuia care, dupa o noapte de viol in grup, se prezinta la parintii fetei s-o ia de nevasta, convins ca doar el o poate face fericita. Ii place muzica populara aleasa de Marioara Murarescu. E totusi de parere ca “s-a dat prea multa libertate dupa ’89”. Are in minte pe cativa pe care i-ar lua cu placere la pumni. Dar nu mai e ca-n tinerete, sunt alte vremuri…
Reprezentantul tipic: Nicolae Plesita

securistul cosmopolit
Forma cea mai periculoasa de securist, poate sustine orice ideologie, dar momentan e pragmatic, nu risca sa fie entuziast. La Bruxelles se simte ca pestele in apa, euro-birocratii vorbesc o limba de lemn pe care a deprins-o mai bine decat ei. Poate fi si ONG-ist, dar de cele mai multe ori prefera domeniile lucrative gen: asigurari, banci, fonduri de investitii. Are o meserie de multe ori incerta, mascata sub titulaturi gen consultant, analist, consilier, expert in geopolitica, etc.
Despre comunism e acum de parere ca era ineficient, oficial si pe Ceausescu il dispretuieste. Greu de spus care e parerea lui sincera, daca are vreuna in materie. Prea ocupat pentru prostii d-astea.
Reprezentantul tipic: Daniel Daianu

securistul conspirationist
Are informatii. Nu le poate spune pe toate acum, pentru ca ar aparea probleme. Stie mai multe despre ce s-a hotarat la Yalta, o sa spuna mai multe cand va fi momentul.
Daca stai sa-l asculti, vei descoperi ca istoria e ca un roman de Pavel Corut, in care lumea se agita ca proasta. Altcineva ia deciziile.
Nu poate da nume, dar mai multi demnitari sunt implicati intr-o afacere-bomba, despre care a vorbit si generalul Talpes. Intrebati-l pe Cozmin Gusa.
Despre Ceausescu crede ca era patriot, dar a fost lucrat de rusi si de americani. Doar se stie ca vindea evrei.
Reprezentantul tipic: Virgil Magureanu

securistul colocvial
Pe el nu poti sa te superi niciodata, desi marturiseste nonsalant unele dintre cele mai mari grozavii. Pe o asemenea lichea, care din fericire n-a atins (surprinzator) celebritatea, am auzit-o la o emisiune a lui Cristoiu expunandu-si propria versiune despre Ion Gavrila Ogoranu. Tragedia acestui erou anticomunist i se parea de tot rasul si am impresia ca era sincer in dispretul lui: pur si simplu e ceva ce lumea bacsisului in care traieste securistul colocvial nu poate intelege. Pentru cei care nu stiu cine a fost Ion Gavrila Ogoranu, merita amintit ca a luptat in munti vreme de cativa ani, a fost condamnat in lipsa la pedeapsa capitala si a stat ascuns intr-un fel de pivnita 21 de ani. De teama Securitatii, nestiind daca decretul de amnisite din 1964 i se aplica si unui condamnat la moarte, luptator in munti, a ramas ascuns si dupa aceasta data. In 1976 iese din ascunzatoare, dar sotia avocatului pe care il contacteaza il preda Securitatii, care il aresteaza si il ancheteaza timp de 6 luni. E eliberat la interventia personala a lui Richard Nixon. Desi a participat si la Revolutie si a fost foarte activ in societatea civila si ca scriitor de memorii, a fost ignorat de media pana in momentul mortii sale, in 2006.
In fata eroismului si a lipsei de compromis, securistul colocvial n-are complexe: bascalia lui poate face tandari orice model. “Avea si el angajament, nu-i chiar asa cum se spune despre el, pai ce, e vina Securitatii ca s-a ascuns atata timp? Pai ar fi avut conditii mai bune la inchisoare decat in pivnita aia. La noi ce-a patit? A luat cateva palme si i-au dat drumu acasa…” (suna versiunea securistului invitat de Cristoiu, caruia din fericire i-am uitat numele).
Despre comunism, securistul colocvial are aceeasi parere buna ca securistul patriot. Se traia bine, lumea “se descurca”. Mai iesea si pe-afara, aducea un video, blugi, cafea. Acum se descurca si mai bine.
Reprezentantul tipic: Mitica Dragomir

Am descris doar cateva dintre tipologiile pe care le-am retinut. Fauna e, probabil, mult mai diversa, combinatiile, la fel de numeroase. Ii uneste un fel de confrerie a imposturii, constiinta ca doar pastrarea fidelitatii fata de sistem le da putere. Doua lucruri ar trebui sa nu facem in ce-i priveste: sa ii credem disparuti si sa le luam impostura in serios.

In afaceri, daca nu-ti mai cumpara nimeni marfa, inchizi pravalia. In politica, falimentul e imposibil pentru unii. Exista o sumedenie de politicieni a caror credibilitate e zero, dar care sunt mai rezistenti decat gandacii de bucatarie. Si ceva imi spune ca nici uninominalul nu-i va starpi.
De pilda, Teodor Melescanu mi se pare dovada vie ca exista o solidaritate de casta transpartinica in Romania. A fost pedeserist, si-a incercat norocul cu ApR-ul facut cu banii lui Costea, cand se parea ca ar putea pacali o tara intreaga sa ajunga presedinte, dupa care s-a desumflat ca o gogoasa. Scandalurile i-au bufnit unul dupa altul in fata, populatia l-a respins la vot, deci urma pensionarea. Dar n-a fost sa fie asa. A fost sters de praf de “liberali” si promovat ministru pentru nu se stie ce calitati.
Daniela Buruiana a fost tavalita mai abitir, ca orice evadat din balamucul PRM. Credeati ca n-o s-o mai vedeti? Ei, as! Televiziunea lui Vantu a recuperat-o fara ifose pe fosta femeie-comisar a lui Vadim, care acum e un fel de analist al postului. Ca si Bogdan Chireac, cel cu incasarile de 30 de mil din contracte cu serviciile secrete, ca si nelipsitul analist Boda.
Nu cred ca e o coincidenta ca vietile acestor “intangibili” sunt mai mereu legate de Securitate. Despre gradele lui Melescanu se vorbeste aproape pe fata, Daniela Buruiana, fosta sefa a comisiei de control SRI, e o aparatoare fara perdea a prezumtiv defunctei securitati. Oricat de neperformanti, acesti politicieni (si omologii lor dintre analisti) nu vor fi niciodata trimisi la plimbare. Chiar asa compromisi, sunt suficient de notorii ca sa li se gaseasca un colegiu uninominal caldut, pe care sa-l castige fara probleme in fata unor anonimi.
Am o parere cel putin la fel de proasta despre multi dintre tinerii din politica, nu despre o schimbare de generatii vorbesc acum. Un Codrin Stefanescu, traseist notoriu, clasat ultimul la alegerile pentru Capitala, dar nelipsit de pe ecrane cu tirade demagogice, se potriveste perfect portretului, desi varsta ar sugera altceva.
In urma cu niste ani, o expresie din jargonul evropenesc facea furori in presa. Toti analistii se intreceau sa afle daca Romania are o “economie functionala de piata”. Sintagma e cam ermetica, dar tradusa inseamna si ca regulile pietei impiedica salvarea de la faliment a unei firme prin stergerea datoriilor la buget, respectiv ca altei firme i se permite sa creasca fara a cotiza cu spagi pentru o licitatie, de exemplu. Tradus in politica, principiul unui sistem functional e sa permita afirmarea unor lideri noi bazati doar pe propriile resurse, respectiv eliminarea celor neperformanti, respinsi de alegatori. Altfel, vom continua sa urmarim meciurile unui campionat din care nu retrogradeaza niciodata nicio echipa.

POT SPUNE ca am vazut luminita de la capatul tranzitiei. Pentru mine, cei aproximativ 60 de ani de cand “ei” ne conduc s-au lamurit intr-o clipa, printr-o singura intrebare (si aia retorica) a unui batran al carui nume nici macar nu-l cunosc. Poate asa si trebuie, ca intelepciunea romaneasca sa ramana anonima ca folclorul. Paradoxul e ca in aceasta tara speranta nu e pierduta tocmai atata timp cat vom mai avea oameni cu atata spirit incat sa inventeze ziceri atat de deznadajduite ca aceea pe care vreau s-o evoc. Aici nu e vorba de resemnare. Rezistenta tocmai de-aici incepe, din clipa in care ne-am lamurit pe deplin cum arata cei pe care altminteri ar fi cam absurd sa pariem ca-i vom mai invinge.


Intamplarea are loc in plina era Nastase. Arogantul, care acum ne face complice cu ochiul de pe un blog, lipise cu fata de podea societatea romaneasca si-i statea (vorba lui Vanghelie) cu genunchiul pe grumaz. Orice post de televiziune ai fi deschis ai fi dat peste o taiere de panglica, peste o stire despre belsugul care urma sa ne nauceasca din clipa-n clipa. Partidele – cu liderii lor santajabili sau cumparabili – faceau figuratie ca Monica Barladeanu la Hollywood. Despre proteste nici nu putea fi vorba. In fine, societatea civila isi aratase statutul de farsa publica.

Cand pe un post oarecare, intr-o emisiune de medie audienta, un invitat scapa informatia ca in ziua X se va organiza un protest fata de blocarea accesului la dosarele Securitatii prin scamatorii parlamentare. Nu m-am gandit ca o sa fie rasturnat regimul sud-american al lui Nastase, dar recunosc ca am fost entuziasmat de ideea unui miting care oricum nu ar fi incaput in buletinele de stiri ale televiziunilor.

Forma de protest aleasa de organizator (in principal Alianta Civica, sustinuta de personalitati din GDS) a fost aceea inedita a unui lant viu in jurul Casei Poporului.

De nerabdare, am ajuns la fata locului la prima ora si….stupoare. In fata mastodontului de beton cateva autocare de tineri care pareau mai curand preocupati de celulare, meciuri/farduri decat de politica sau deconspirari, stateau grupati si disciplinati. In maini, pancarte fabricate dupa acelasi model, dar cu diferite texte tiparite pe ele. M-am apropiat sa vad ce scrie pe ele si nu mi-a venit sa cred ochilor. Erau texte demne de Urmuz in care eram anuntati ca PSD sprijina protestul (primul partid de guvernamant din istorie care se asocia unui protest de strada!) si vrea deconspirarea securistilor.

N-are rost sa mai spun cata greata mi-a produs o asemenea manevra absurda, scornita probabil de mintea unui strateg ca Vasile Dancu. De ce era nevoie de o asemenea diversiune? Ar fi fost vreunul din pedeseristi mai saraci daca o mana de oameni erau lasati sa protesteze fara ca Vanghelie si Ontanu sa aduca pseudo-protestatari cu autobuzele “sa-si exprime adeziunea”? (asta se intamplase) Un gest absurd care vorbea doar despre gena totalitara a acestui partid, imposibil de acoperit de toata spoiala evropeneasca.

Am dat sa plec plin de lehamite, cand intr-o latura a cladirii ii gasesc adunati pe cei veniti cu adevarat pentru protestul anuntat. Erau o mana de oameni, in comparatie cu angajatii descinsi din autobuze. Cum arata o putere care se putea speria de o asemenea opozitie?! O mana de pensionari, cativa tineri, imbracati modest, vorbeau politicos si destul de incet. M-am bucurat ca inca mai exista asemenea oameni, asa cum te bucuri de fiecare data intr-un autobuz care merge la periferie in care intalnesti un gest de bun-simt sau buna crestere din partea unui calator.

Ca moral, aratam ca o armata dotata cu polonice si facalete, chemata sa infrunte o divizie de infanterie. Nu se mai comenta nimic altceva decat surprinzatoarea strategie a pesedistilor de a se alatura unui protest care ii viza, coplesindu-l numeric cu mercenari, pentru a-l confisca sau cel putin pentru a semana confuzie. Asemanarea cu Revolutia e destul de izbitoare, nu?

Ei bine, in acea atmosfera, unul dintre batrani a oftat cu voce tare:
“ASTA E, DOMNE…..CAND AU FACUT ASTIA CEVA SA NU-TI FIE SCARBA ?!”

Seara, la stiri, jurnalele au preluat cum era de asteptat diversiunea si au pedalat pe ea. Dar deja nu mai conta. Vorbele acelui batran ma imunizasera.

Repet, a nu se confunda o asemenea zicere mucalita cu resemnarea. Orice forma de rezistenta impotriva acestui sistem trebuie sa inceapa de aici.

Eu unul pot sa ma uit linistit la dezbateri in care ii vad invitati, sa citesc despre un nou act de coruptie, sau de o noua samavolnicie. Ba chiar pot spune ca reactia amintita e de-acum ca un turnesol pentru a-i recunoaste. Abia cand “ei” fac ceva care nu va produce reactia respectiva ar trebui sa va ingrijorati: Sigur nu ati aflat inca suficient!

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica