rss
rss
rss

Opoziția cere vehement ca președintele să numească un prim-ministru tehnocrat. Altfel spus, îl roagă pe Traian Băsescu să îi scuze că l-au trântit la vot pe premierul desemnat în 2009, Lucian Croitoru, despre care nu ne-au spus nici până în ziua de azi ce cusur avea, și să îl mai trimită încă o dată în Parlament. Pe el sau pe altul, nu contează, tehnocrat să fie, că acum ideea de acum trei ani a dictatorului nu mai pare chiar așa de rea. Nu-i vorbă, și președintele are un palmares bogat de persoane „reevaluate”, nu tocmai onorant, care îi include pe mafiotul Gabriel Oprea, mogulul Dinu Patriciu, poreclitul Mickey Șpagă și lista ar putea continua mult și bine cu parlamentari și afaceri ca RAFO, ALRO șamd.
Croitoru e tehnocratul pierdut al României, dar cum nu putem ști cum ar fi arătat o guvernare a consilierului BNR, nu putem spune dacă și răstimpul scurs de la respingerea sa de către parlamentarii actualului USL poate fi socotit timpul pierdut al României. „Se putea și mai bine, se putea și mai rău” – e ceva ce poți să spui și despre guvernarea lui Emil Boc și despre mandatele lui Ion Iliescu, de altfel. Emil Boc are o singură calitate majoră: e un om de bună credință și atât. Pe cinste nu se pune mare preț în România actuală, dar nici nu e ceva ce poți să treci într-un CV, nu e o calificare în baza căreia să te angajeze cineva.
Cu altă guvernare puteam fi: invidia Europei, ca Polonia sau bățoși și reveniți cu basca în mână la FMI, în așteptarea unui viitor incert, ca ungurii. Sau, cu un dictator mai puțin închipuit, puteam avea fabrici naționalizate, opozanți în pușcărie și un președinte care anunță la televizor într-o zi că a modificat cursul de schimb al monedei naționale, care își pierde de mâine mai bine de jumătate din valoare, ca în Belarus.
Câte ceva despre misteriosul domn Croitoru putem alfa indirect dintr-un articol pe care îl semnează recent, intitulat Capitalismul este în codul genetic. E exact cum mi-l imaginam și ca prim-ministru: deloc dezamăgitor, chiar surprinzător de lucid în analiză, deși fără talent în comunicare, stufos și tehnic. Mă bucur să constat că își asumă o impopulară pledoarie pentru capitalism și că teoria pe care o susține despre concurența de putere dintre stat și capitalul internațional globalizat dovedește capacități de abstractizare mult peste nivelul unui funcționar al cifrelor, așa cum l-a zugrăvit subtil presa iubitoare de oameni-spectacol.
casino-capitalism
Dar capitalismul financiar, despre care vorbește Lucian Croitoru în articol, e un alt animal decât capitalismul negustorului și producătorului, pe care îl știam noi. Probabil că din interior, unde se află dl Croitoru dimpreună cu echipa care tipărește bancnote la BNR, nici nu se sesizează diferența. Acest capitalism 2.0 e o ficțiune apărută în cazinourile financiare, unde se pariază pe prețul viitor a ceva ce nu deții sau pe falimentul cuiva pe care l-ai împrumutat (sau nu). E un întreg univers iluzoriu construit nu de piețe, ci de intervenția statului, care încurajează gamblerii să participe la o tombolă trucată, tipărind hârtii cu promisiuni fără acoperire, coborând și urcând dobânzile cu care distribuie jetoane jucătorilor răsfățați, bancherilor cu legitimație de membru al clubului. Taxându-i apoi, pe furiș, prin inflație pe cei care nu au o asemenea legitimație, pentru a-i salva din acei bani, pe cei mai lacomi și mai boccii dintre trișori. Dintr-o posibilă prăbușire a acestei ficțiuni fiecare va înțelege ce va dori (că piețele sau statele au dat greș). Momentan, volumul promisiunilor și speculațiilor „de pe piețele financiare” depășește cu mult nu doar PIB-ul mondial, dar și activele produse până în prezent de omenire. Și nici resursele nu mai sunt cum erau odată. Dar să nu uităm că puterea de iluzionare a îngăduit mult și bine un cadru în care s-a produs bunăstare reală. Așa că nu mă hazardez să spun care va fi deznodământul sau dacă micile reglaje propuse de Lucian Croitoru în finalul articolului ar rezolva problema.
Și la urma urmei, nici nu-i cerea nimeni să rezolve toate neajunsurile economiei globale, doar să ne treacă mai puțin traumatizați prin criză. Dar analiza pe care o face în articol ridică o altă problemă:
incompatibilitatea dintre tehnocrație și democrație
Tehnocratul e unul din miturile politice moderne, un tehnician fără opinii și sentimente, chemat să repare mecanismul societății. Dacă emite judecăți de natură ideologică el însuși, nu mai e tehnocrat. Dacă e manevrat de o grupare politică și sprijinit în decizii de un partid, doar pretinde că e tehnocrat. Dacă își impune propriile decizii politicienilor, atunci e tehnocrat, dar nu mai e democrație. Partidele, așa antipatice cum sunt ele, sunt singura formă inventată până acum prin care se poate face trecerea de la opinii, idei și interese de la nivelul populației, la nivelul deciziei. Drumul merge în ambele sensuri, cu imperfecțiuni majore, despre care nu vorbim acum. Dar în lipsa acestei „curele de transmisie”, cum se spunea pe timpuri, tehnocratul se transformă într-un stăpân peste o utopie, pe care va încerca să o transforme în realitate cu ajutorul unor complici cointeresați cumva, prin violență sau prin carismă.
România a avut un singur tehnocrat veritabil în toată istoria ei. Unul pe care puțini s-ar gândi să îl numească așa. Nu era un tehnocrat economic, ci un tehnocrat militar: Ion Antonescu. Așa că mare grijă ce vă doriți, când cereți un tehnocrat. Într-un scenariu SF, mi-l pot imagina pe Lucian Croitoru, mergând pe mâna piețelor financiare ale actualului capitalism malformat, în virtutea convingerilor sale și a graficelor de randament financiar. Ne și văd: aliați cu Goldman Sachs până în pânzele albe, ca Antonescu alături de nemți până la Stalingrad. Din fericire, am văzut cu ochii mei un grătar sfârâind la o onomastică în curtea unei multinaționale de asigurări din București, ca să stau liniștit că un asemenea scenariu nu ne paște.
cine nu are tehnocrați, să-și cumpere
Un tehnocrat liber de transfer ar fi salvarea PDL. Și norocul nostru, în funcție de cât de inspirată e alegerea. Noi aveam nevoie de un tehnocrat care să dea alt suflu de entuziasm decât un Emil Boc absolut epuizat și ceva mai priceput în a lua și prezenta decizii decât acesta. PDL ar avea nevoie de un tehnocrat cu care să se pozeze în campanie și să mai păcălească dintre oamenii cu capul pe umeri, care n-ar ieși din casă pentru a mai vota vreunul din ofiliții din galantarul PDL, nici măcar de frica unor iresponsabili dubioși ca Ponta și Crin. Sună ca ultima carte pe care o mai are de aruncat pe masă jucătorul de la Cotroceni: un tehnocrat care să transforme PDL într-un partid apolitic, care să convingă votantul „subțire”. Iar pe lângă el, să vină slinoșii din armata UNPR, cu găleți, cu sacoșe, primarii PDL, poate și bufonii lui Diaconescu. O armată de strânsură și scursură, care eventual să adune cu Verestoy Attila destul cât să țină USL la mantinelă, ori să-l dezmembreze. E puțin probabil, dar e ultimul cartuș, vorba lui Nicolaescu.
USL a fost prima formațiune din ultimul cincinal care și-a transferat un tehnocrat electoral, pe vremea când nici nu se numea USL: Klaus Iohannis. Eticheta e absolut impropriu, primarul Sibiului fiind la bază profesor de liceu, plus că nu am fost niciodată convins că odată ajuns la Cotroceni Geoană chiar l-ar fi numit pe un nepesedist într-o funcție atât de importantă. Și cu Iohannis se poate face o istorie contra-factuală la fel de lunecoasă: Ar fi fost omul mai cumpătat cu finanțele decât Boc, ar mai fi schimbat ceva? Greu de spus. Ar fi numit miniștri așa cum apucase să îi promită Geoană lui Ioan Neculaie, ori i l-ar fi pus înapoi în funcție lui Voiculescu pe Codruț Sereș, cel atât de profitabil pentru varanul, care a doua zi după alegerile din 2009 și-a adăugat la obiectul de afaceri al firmei „comerțul cu energie”? Oare Năstase și Vântu s-ar mai fi aflat după gratii sau la putere într-un asemenea guvernare „tehnocrată”.
Apelul la tehnocrați din afară e dovada că partidele nu sunt medii de cultură pentru creșterea celor cu specializări solide, ci pepiniere de gargaragii bine dresați. PDL are chiar în guvern un tehnocrat cu pregătire economică și potențial de comunicator ridicat: pe Andreea Paul Vass. Dar preferă să aducă în față purtătoare de fustă mai pe gustul cumpărătorului de tabloide. Cât de lungă o fi lista profesioniștilor care s-au pierdut în anonimat, mătrășiți de coteria incompetenților, după ce or fi trudit la câte un program sau o analiză coerentă?
Așa că am rămas cu o listă ceva mai puțin entuziasmantă de tehnocrați, care s-ar preta la manevrele joase ale politicienilor actuali. George Maior e nașul lui Ponta, actualul șef al SRI, fost parlamentar PSD și fiul unui defunct ministru PDSR. Nu ar putea fi numit prim-ministru decât dacă Băsescu vrea să se amuze când Ponta o să critice pe cineva căruia i-a pupat mâna, că așa cere ritualul. Altfel, ar fi oficializarea tragică a securismului ca ideologie conducătoare.
Mihai Tănăsescu ar fi și el greu de criticat de USL. Are avantajul că măcar înșelege economie și s-a plimbat prin cercurile internaționale, unde intră cu patalamaua FMI. Altminteri, semnătura lui se regăsește pe toate contractele ticăloase ale guvernării viitorului pușcăriaș Adrian Năstase. Ar fi o buclă întristătoare să avem un guvern cu Tănăsescu și Oprea, după două mandate ale lui Băsescu.
Alte nume vehiculate sper că sunt la derută. Sunt niște secretari de stat de prin ministere, jumătate politruci, Dumnezeu știe cât de competenți. O asemenea schimbare ar semăna izbitor cu ascensiunea eșalonului doi după Revoluție. Iar de la BNR, Croitoru și Isărescu, pe care nu-l idealizez deloc, nu par să-și mai riște liniștea pentru un mandat într-o criză care se anunță mai lungă decât mandatul. Între timp, Emil Boc pare pe zi ce trece mai tentat să adopte strategia lui Tăriceanu, în răstimpul rămas până la alegeri. Timpul se scurge și nu știu dacă în favoarea noastră.

Dat fiind că e mare nevoie de educație în țara asta și pentru că am găsit un filmuleț care explică lucrurile mult mai concis decât aș fi putut eu sa o fac, mi-am permis să îl traduc spre luminarea maselor.
Așadar, despre diferența dintre o democrație și o republică:

”Când Benjamin Franklin a părăsit clădirea unde fusese redactată Constituția Statelor Unite ale Americii, a fost întâmpinat de o femeie care l-a întrebat:
– Domnule, ce vom avea?
Răspunsul său imediat a fost:
– O republică, doamnă. Numai să o puteți păstra!
Și totuși, cei mai mulți americani au fost convinși că forma de guvernământ pe care o avem e o democrație. Diferența dintre cele două e esențială.
Înainte de a discuta diversele sisteme politice, e util să înlăturăm o confuzie foarte răspândită, despre spectrul politic. Mulți au fost încredințați că scena politică așează la extrema stângă grupuri precum comuniștii, iar fasciștii și dictatorii la extrema dreaptă, lăsând centrul pentru moderați.
Dar o împărțire mult mai bună a spectrului politic ar arăta o extremă dreaptă, în care statului nu i se atribuie nicio putere, iar la extrema stângă, un regim în care statul are întreaga putere.
La extrema dreaptă – nu există guvern. La extrema stângă – e un guvern totalitar, sub eticheta de: comunism, fascism, nazism, socialism, autocrație. Cei care susțin că naziștii (* membri ai Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, nota trad.) reprezintă extrema dreaptă, nu își definesc criteriul central și perpetuează o confuzie.
La mijlocul acestui spectru se află sistemele care acordă guvernului rolul să potrivit, acela de a proteja drepturile cetățenilor. Aici se plasează și Constituția Statelor Unite. Susținătorii unui asemenea regim ar trebui numiți ”moderați constituționaliști”.

Deci să analizăm principalele forme de guvernământ din istorie:
Monarhia (absolutistă, diferită de monarhia constituțională, nota trad.) sau Dictatura (în ambele conduce o singură persoană),
Oligarhia (conducerea aparține unui grup),
Democrația (conducerea aparține majorității),
Republica (guvernare în baza unor legi, în concordanță cu drepturile naturale, n.t.)
și Anarhia (în care nimeni nu are dreptul să își aroge rolul conducător).

După ce le vom discuta, vom vedea că pot fi limitate chiar la mai puține.

Autocrația (monarhie absolutistă sau regim de dictatură personală) nu există cu adevărat. Întotdeauna un grup propulsează unul din membrii săi ca paravan. Un rege are consiliul său de nobili, orice dictator are birocrații sau comisarii săi. Fizic, nu unul singur conduce, chiar dacă el e singurul vizibil. Deci putem elimina acest sistem, care e în realitate o oligarhie.

Oligarhia – conducerea de către un grup – e cea mai întâlnită formă de guvernământ din istorie. Cele mai multe națiuni ale lumii sunt și astăzi conduse de un grup restrâns de oameni puternici.

Anarhia se găsește la cealaltă extremă, însemnând ”fără lider”. Cei care au inventat-o au studiat istoria și au constatat (corect) că guvernele însele au comis cele mai multe crime din istorie. Deci au concluzionat că a avea o societate fără guvern ar fi o idee bună. Dar aceasta e o eroare. Pentru că, așa cum spuneau vechii greci: ”Fără lege nu există libertate”.

Părinții fondatori ai Americii au fost de acord că e nevoie de un guvern limitat. Într-o perioadă de anarhie, fiecare își apără singur viața, libertatea și proprietate, precum și siguranța familiei. Apar persoane sau grupuri înarmate și se impun restricții de mișcare pentru a încerca să apere proprietatea fiecăruia. Oamenii civilizați au angajat mereu pe cineva care să îi păzească: un șerif, un polițist sau un reprezentant al autorității statului. Când legea era apărată, oamenii deveneau mai liberi: puteau călători sau își puteau părăsi avutul pentru a lucra la câmp. Așadar, o doză limitată de guvern face pe oricine mai liber.

Există și unii care susțin anarhia nu pentru că nu le place ideea de guvern ci pentru că nu le place tipul actual de guvern. Ei folosesc anarhia ca pe o unealtă pentru schimbări revoluționare. Starea de anarhie e ca un vid, pe care cineva se grăbește să îl umple. Acest tip de anarhiști cu program apelează la atentate, revolte, furt sistematic și acte de violență. În mod tragic, oameni de bună credință apelează la cei pe care îi văd mai credibili și îi roagă să instituie o ordine care să pună capăt perioadei de stres și incertitudine. Și cine se poate oferi cel mai bine să calmeze situația, dacă nu cei care au generat-o?
Anarhiștii, care au creat problema, instituie atunci un guvern propriu, în care au puterea totală. O oligarhie. Este ceea ce s-a întâmplat în Rusia (după Revoluția din 1905 și în perioada imediat următoare instituirii Sovietelor în 1917), permițându-i lui Lenin să preia puterea totală și în Germania, unde cămășile brune ale lui Hitler au creat haosul ce i-a permis să ajungă la putere (prin vot).

(Nota trad.: În mod similar se petrec lucrurile în cazul mișcărilor de restaurație. De obicei armata e chemată să preia puterea după un protest lung și sângeros sau după un război civil, înlocuind o tiranie cu alta. Un caz recent e cel al revoluției din Egipt, când militarii au deturnat protestul popular printr-o manevră similară.
Și revoluția română din 1989 a fost deturnată către o formă similară de restaurație. Un grup din interiorul oligarhiei comuniste a realizat că mișcarea populară nu mai poate fi reprimată, prin urmare, a preluat controlul televiziunii și armatei după fuga lui Nicolae Ceaușescu. Înscenând diversiunea teroriștilor, grupul oligarhic a creat un episod de pseudo-anarhie. Ion Iliescu a enunțat explicit teoria vidului de putere, pentru a oferi o legitimitate pe care nu o avea. Încă o dată, anarhia a fost folosită ca scurtătură către reinstaurarea unei oligarhii.)

Anarhia nu e o formă stabilă de guvernare. E o tranziție scurtă de la ceva ce există, la ceva dorit de cei însetați de putere. Dat fiind că nu e o stare permanentă, o putem elimina de asemenea dintre sistemele posibile în mod realist.

Democrația vine de la două cuvinte grecești, care înseamnă popor și putere. Democrația înseamnă deci conducerea (puterea) poporului; guvernare după principiul majorității (de voturi). Ceea ce sună bine în teorie. Dar să presupunem că majoritatea decide să confiște casa cuiva din minoritate. Sau afacere, sau copiii. Bineînțeles, trebuie să existe o limită la care să se oprească puterea votului popular.
Legea democrației nu permite restricții pentru majoritate. Dacă mai mult de jumătate dintre oameni pot fi convinși să își dorească un lucru, nimic nu îi împiedică să își transforme dorința în realitate.

Republica vine din latină, de la două cuvinte care înseamnă ”lucru public”. Înseamnă lucrul de utilitate publică, adică legea. O republică adevărată limitează puterile statului pentru a lăsa libertățile fundamentale indivizilor.

Părinții fondatori au pornit de la zero. Puteau institui o oligarhie. George Washington a fost chiar propus rege. Dar ei știau istoria, așa că au ales un sistem în care legea guvernează, nu regula majorității.

Să vedem cum ar arăta diferența în Vestul Sălbatic:
Într-o democrație, o gloată care încearcă să linșeze pe cineva pornește în căutarea victimei, o prind și votează. Victima are un singur vot, deci nu poate împiedica execuția.
Într-o republică, membrii gloatei votează covârșitor în favoarea linșajului, dar șeriful (ca autoritate a statului) decide că acest lucru nu se poate întâmpla. Inculpatul va avea dreptul la un proces corect, cu audieri și prezentări de probe, în care juriul, ales din membrii comunității, îi va decide soarta. Nici măcar juriul însuși nu funcționează după regula majorității: Are nevoie de unanimitate, sau un singur vot pentru îl va elibera pe inculpat. Drepturile pistolarului nostru nu sunt hotărâte de majoritate, ci de lege.

Mulți americani ar fi surpinși să constate că termenul democrație nu apare nici în Declarația de independență nici în Constitția Americii. Nici măcar în vreuna din constituțiile celor 50 de state componente.

Părinții fondatori ai Americii s-au străduit cât au putut pentru a feri țara de un sistem pur democratic.

James Madison, considerat părintele Constituției, scria:

”Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulență și dispute, au fost mereu incompatibile cu dreptul la proprietate, cu securitatea personală și au fost de scurtă durată, sfârșind în mod violent.”

Alexander Hamilton a fost de aceeași părere:

”Suntem un guvern republican. Libertatea reală nu se găsește nici în despotism, nici în extremele democrației. ”

Samuel Addams, semnatar al Declarației de independență:

”Democrație nu durează mult. În scurtă vreme se epuizează, se risipește și se sinucide.”

Fondatorii știau de ce trebuie să se ferească de acest cuvânt, pentru că știau că cetățile grecești cunoscuseră câteva dintre cele mai deplasate excese de putere. În fiecare caz, eșuau în puterea gloatei, apoi în anarhie și în final în tiranie din partea unui grup oligarhic.

În Grecia antică a exista un înțelept pe nume Solon, care a cerut instituirea unui corp fix de legi, intangibile în fața poftelor mulțimii. Dar, în vreme ce grecii nu i-au urmat sfatul, romanii au făcut-o. Pe baza legilor lui Solon, au creat cele 12 table ale Legii Romane, baza unei republici cu guvern limitat și libertăți pentru cetățeni. Știindu-se liberi, oamenii au putut să producă și să aibă siguranța că vor putea păstra fructele muncii lor. Roma a devenit bogată și invidiată.
Îmbătați de abundență, totuși, romanii au uitat importanța libertății. Când puterea guvernului crește, libertatea poporului scade. Când cetățenii și-au scăzut vigilența, politicieni însetați de putere au căutat să își extindă puterile acordate de Constituție. Unii au realizat că pot alege politicieni, care să folosească puterea politică pentru a lua proprietatea unora și a o redistribui altora. Au fost introduse subvențiile pentru agricultură, urmate de sistemele de asistență socială și de construcție de locuințe. Inevitabile, taxele au crescut și s-au impus metode de control asupra sectorului privat. Nu a durat mult până când bunurile produse nu au mai ajuns pentru toți și tot mai mulți au ajuns la mila statului. Productivitatea a scăzut, au apărut penuriile de produse și gloatele au acaparat strada cerând ”Pâine și circ”. Mulți au fost convinși să își dea la schimb libertatea de dragul securității. În cele din urmă întreg sistemul s-a prăbușit. Au trecut de la o republică, la democrație, la tirania oligarhică într-o succesiune de cezari.
Astfel, nici democrația nu se dovedește o formă stabilă de guvernare. E o tranziție de la un guvern limitat, la conducerea neîngrădită a unei oligarhii.
Învățând din istorie, nu avem decât două opțiuni reale: republica sau oligarhia (tirania unei elite).

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica