rss
rss
rss

Dintre toți vorbitorii invitați de Institutul Mises, pentru a expune idei ale școlii austriece de economie, rusul Yuri Maltsev e preferatul meu. Ce să mai, Yuri e un rock star, o minte limpede și cu umor, capabil să facă mereu trimiteri la istoria sovietică, prin analogie cu alunecarea spre socialism a economiei și politicii americane. Din păcate pentru noi toți, în special americanii întâmpină cu uimire povestioarele despre viața reală din comunism. Chiar cu neîncredere, deși e de obicei un auditoriu educat. Această acoperire a trecutului socialist se va întoarce cu siguranță asupra Vestului, care va descoperi uimit că trăiește din ce în ce mai multe lucruri aparent inexplicabile.

Școala Austriacă de economie, denumită așa doar pentru că fondatorii ei erau evrei din Imperiul Austro-Ungar, e un curent ce promovează idei ale liberalismului clasic, individualismul și voluntarismul în economie. Această școală se opune socialismului și altor forme de economie planificată sau dirijism de stat, criticând sistematic practicile stângiste, care limitează alegerea liberă și afectează proprietatea privată.

Printre criticii timpurii ai comunismului sunt amintiți Carl Menger și Eugen von Bawerk, critici ai lui Karl Marx de la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, urmați de Ludwig von Mises, Friedrich Hayek și, la sfârșitul secolului XX, Murray Rothbard.

Mare freamăt mare, blogosfera a stat până dimineață să vadă grafice cu prezența la vot și rezultate în timp real din Statele Unite. Marii oameni de dreapta ai internetului (că la ăia de stânga n-am nervi să mă uit) au vibrat alături de Romney, speranța unei lumi capitaliste, mai libere și mai deștepte. Ura, ura! Păcat că entuziasmul și implicarea lor n-a putut urni votantul american, mai obez și mai colorat decât îl țineam noi minte din filme. America a pierdut și alegerile astea. Le-a pierdut bunul simț, cinstea, credința în orice. Le-au câștigat tot cititorii de promptere transparente, marionetele marilor carteluri financiare și ale industriei de lobby, socialiștii de coloratură mai mult sau mai puțin liberală.

Nu-mi place să stric bucuria copiilor, dar entuziasmul pentru alegerile lor blătuite mi se pare mai penibil din România decât din America. Pentru că așa sunt toate modele, mai jenante la cei care le maimuțăresc la mâna a doua. Republicani, democrați, dispute doctrinare? Niște mizerii create de niște farseuri. Și sistemul lor politic e iremediabil trucat, americanii și-au hotărât singuri soarta de multă vreme, de când au decis să accepte socialismul ca fiind mai moral decât capitalismul, de când au abandonat modul creștin de raportare la realitățile vieții și au trecut pe droguri culturale, furnizate de elitele academice. O societate imorală în intimitatea ei naște la fiecare patru ani o elită politică imorală. Mai bine zis, o reconfirmă prin redistribuirea locurilor din față. Le plac artificiile financiare, prin care se poate menține o vreme iluzia bunăstării pe termen nelimitat, acceptă războaiele și crimele aferente, ca pe o bună afacere. Cunoscându-i, politicienii și finanțatorii lor nu au avut decât să le speculeze tarele de caracter, ca să-i robească încă și mai mult. Jocul e pierdut, singura șansă de renaștere a Americii (pe care o văd foarte posibilă și pe care mi-o doresc) e ca această cursă spre fundul prăpastiei, în care s-au pornit cu alte state (mai înapoiate și încă mai socialiste) să ajungă într-adevăr la punctul cel mai de jos. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Motiv pentru care Obama mi se pare o opțiune mult mai bună. Măcar de data asta comuniștii să își asume propria imbecilitate. Sau, mă rog, măcar să se străduiască mai mult, când vor începe eterna lor răstălmăcire a istoriei și faptelor. Vreau să-l văd pe Bernanke și pe ideologul lor Krugman cum visează noi bule speculative, cum povestesc cum poate crește bunăstarea cheltuind mai mult pe orice, inclusiv distrugând, ca să ai ce construi la loc. O guvernare socialistă nici nu trebuie oprită când comite erori. Era mai bun Romney? Categoric nu, din moment ce ai de ales între plastic și silicon, prea mare diferență nu poate să fie. A scăpat omenirea de spectrul războiului pentru că nu s-a întors un republican la Casa Albă? Nici pomeneală, spre război duce însăși ideologia socialistă. Tot așa cum nici comunismul nu se poate instaura fără violență, la socialiști e invers, începe cu zăhărelul și se termină cu biciul și o masivă violență de stat. Încă nu am văzut toate războaiele pe care e în stare să le pornească laureatul Nobel pentru Pace. Pentru oprirea lor, o națiune de creștini, ca americanii, ar fi ales orice altceva, dar n-au făcut-o.

Altfel, nu poți să nu admiri că regia lor e mult mai bună, scenografia e superbă, filmările sunt de Hollywood. Superb și gradul de civilizație între cei doi candidați, admirabil discursul de învins al lui Romney, cu urarile de succes și cuvintele calde la adresa familiei lui Obama. La noi atunci s-ar fi înjurat de amante și ar fi cerut renumărarea. Ca să nu mai zic că la prima depunere a jurământului lui Obama a cântat Aretha Franklin, iar la noi o să cânte în Parlament Cici de la Sistem și Florin de la HiQ. Ceva civilizație tot creează și capitalismul ăsta sălbatic. Își vor aminti de ea cu nostalgie și americanii, când vor fi terminat dezmembrarea lui, pentru a aluneca în barbaria colectivistă.

Romanii au adoptat statul asistențial în mod gradual, părăsind o economie cu impozite neglijabile pentru dictonul pâine și circ.
La început, romanii au început să își elibereze sclavii pentru a beneficia de rațiile gratuite de pâine, grâu și ulei.
Dar statul social necesita măriri de impozite, așa că o taxă a fost pusă și pe eliberarea sclavilor.
Apoi au apărut prețurile fixate de stat și obligația de a nu-ți schimba localitatea sau meseria. Când producțiile nu acopereau taxele se trecea la confiscări. Cine nu avea nimic de confiscat, plătea în zile de muncă.
În final, statul a trebuit să dea un decret prin care li se interzicea cetățenilor liberi să se mai declare sclavi pentru a scăpa de taxe.

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tanara care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbeşte de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicţii, ci de constatarea punerii în mişcare a finalului precipitat pe care îl au toate activităţile intens speculative.
Cea mai înşelătoare supoziţie legată de China e că are o economie bazată pe export. În realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie şi materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem scalavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiţi cu câteva zeci sau cateva sute de euro, îşi turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul naţional. În cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producţie e de fapt relocare a unor investiţii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină şi de disciplinată, fără a furniza o imigraţie care ar înspăimânta Occidentul. În felul acesta, toată lumea e “fericită”, în special la vârf. Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: “pentru a se menţine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

Dacă datele privind comerţul internaţional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiştii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca ţintă o anumită creştere economică, pe care o ating cu precizie prin investiţii ale statului. Construcţiile şi lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forţă de muncă, nu neapărat calificată şi nu depind de capriciile pieţei, ca în cazul bunurilor de larg consum. Aşa apar barajele de proporţii nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată şi oraşele fantomă.
În teoria liberală, asemenea investiţii constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piaţa ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs şi care e preţul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabile legi ale economiei.
Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporţii, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morţi într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care viziteaiă America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creşteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.
De dragul prosperităţii aduse de insulele de capitalism, activiştii comunişti au renunţat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul şi spiritul revoluţionar al lui Marx şi Mao. Prin investiţii de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflaţi la pragul de jos al sărăciei, sunt direcţionate punctual fie către exportatorii care aduc valută în ţară fie către dezvoltatorii care ţin în mişcare roata produsului intern brut.
În istorie singurele civilizaţii care au avut creşteri economice de durată au fost cele susţinute de creştere demografică. Altfel spus, suficientă forţă de muncă pentru a putea susţine copiii şi bătrânii. Comuniştii chinezi au găsit o portiţă ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat şi oraş, care asigură un flux constant de personal activ şi dispus să accepte orice condiţii, venind de la sat către noile metropole. Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiştilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulţi strămoşi în viaţă decât urmaşi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent. Nu a mai existat o altă civilizaţie confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) şi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcţii sau în manufactură, de aici genul de şomaj bizar cunoscut deja de Vest: şomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor şi penurie de meseriaşi şi salahori. Pare halucinant, dar chiar şi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forţei de muncă.
Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populaţie masculină, rezultat în urma politicii “un singur copil”. Două sute de milioane de băieţi pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, “al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron şi atâta frustrare orice ţară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluţionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice. Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naţionalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer şi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziţie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu. Prin urmare, continua bombardare cu informaţii terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanţă comerical, apoi armat). Colapsul Chinei ţine de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitenţa cu reaşezarea sistemului economic vestic poate da idei şi scuze liderilor comunişti şi nu numai.
Declanşatorul crizei în China e, ca şi în America, piaţa imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize şi prăbuşiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaşti cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei. Statul a luat teoretic măsuri de descurajare a speculaţiilor imobiliare, dar e implicat el însuşi în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalităţi supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajaţi care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale. Problema aici nu e lipsa cumprărtorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achiziţiilor imobiliare şi a preţurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezeşti şi îşi transformă banii în valori reale.

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
Fireşte, stânga şi dreapta nu pot fi decât noţiuni relative, care se definesc aşadar în relaţie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziţionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga şi dreapta erau despărţite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliţilor oameni politici, problemele în funcţie de care erau împărţiţi erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaţia către o ierarhie clericală puternică şi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raţional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) şi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deşi cei mai mulţi whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărţit stânga şi dreapta acum două secole (o despărţire a existat încă de la apariţia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deşi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
În funcţie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aşadar şi socialist şi muncitoresc – sau chiar şi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă şi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereţi revoluţionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
În privinţa naţionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului şi în special al Gărzii de Fier româneşti). Cu siguranţă, morala religioasă şi valorile tradiţionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deşi e aproape vulgar să confişti şi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naţional” nu are nicio legătură cu înclinaţiile dreptei.
Ideea naţională a evoluat mult şi continuă să se reconfigureze, deci şi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaţia paşoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naţionalismul era un ideal legitim şi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simţul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naţionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliţi “roşii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiţi de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui Ceauşescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul şi izolaţionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la Revoluţie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
În privinţa Mişcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. Mulţi dintre simpatizanţii ei au fost oameni oneşti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaţie de criză. Deşi e categorisită ca o grupare extremistă – şi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puţine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puţinele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeşte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce ţara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (şi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, Mişcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). Aşadar, comuniştii şi legionarii se împuşcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Şi unii şi alţii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniştilor) de la Berlin şi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveşte obsesiv către trecut şi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă şi stilistica textului citat mai sus. Cât de creştină poate fi o grupare care maimuţăreşte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naţionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naţiunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naţional şi nici cine ştie ce creştin.

Deși mulți au rămas sub impresia greșită a etichetei o idee bună aplicată greșit (ea însăși contestabilă la nivel logic) economia planificată de stat are erori fundamentale chiar și la nivel teoretic. Din aceste erori decurge necesitatea instituirii unui regim dictatorial (Marx însuși realizase asta) și toate ororile ulterioare.
În urmă cu mai mult de 100 de ani, deci înainte ca sistemul sovietic să fie experimentat, un economist de geniu, Ludwig von Mises a demontat din punct de vedere teoretic sistemul socialist. Iată o expunere cât se poate de succintă a erorii marxiste de gândire în ce privește planificarea. Deși promitea o mai bună alocare a resurselor, o abordare ”științifică”, problema economiei planificate e tocmai imposibilitatea de a planifica. Resursele nu sunt nelimitate: viața fiecărui om nu e infinită, energia și materiile prime de asemenea. De aceea e nevoie de economisire, alocare a energiei și resurselor pentru activitățile cele mai importante sau mai profitabile. Dar pentru a hotărî la ce trebuie renunțat și spre ce să îți direcționezi forțele e nevoie de o informație esențială și anume: prețul. Iar prețul nu poate fi decât stabilit de piață sau inventat, deci fantezist.

Prin urmare, alternativa la sistemul capitalist, de piață liberă, e ”planificarea” din partea unui grup de tehnicieni (birocrați sau politruci), care hotărăsc modul de alocare a resurselor. Iar ”planificatorii” înșiși nu vor avea nici cea mai vagă idee care e costul producerii unui lucru, când să înceteze producția unui anumit tip de produs pentru a adopta altul, cum să plătească muncitorii din diverse domenii.
Sistemele de tip socialist își pot prelungi existența luând ca etalon prețurile de pe piețele internaționale, având la dispoziție resurse aparent nelimitate (cazul imperiului sovietic) sau prin cultivarea pieței negre, care păstrează prețul corect al produselor. După prăbușirea unui sistem socialist, piața neagră și birocrația de partid fuzionează, ambele deținând resurse vitale (acces la decizia politică, respectiv rețele informale eficiente și lichidități).
Oricât de diferite ar fi tipurile de socialism, mai mult sau mai puțin radical, el are ca urmare o uriașă risipă de resurse. În lipsa informațiilor pieței, eficiența în producția efectivă de bunuri conduce la inundarea pieței cu produse inutile (genul de produse care stăteau neatinse în magazinele altfel pustii din perioada comunistă). Un caz interesant e cel chinez, unde avântul economic a venit nu doar după adoptarea unui mod de operare capitalist în orașele de pe țărm, dar și concomitent cu o schimbare culturală în Occident.
Vestul însuși a renunțat la banii cu acoperire în aur, o modalitate obiectivă de estimare a schimburilor, și a trecut la consumerism, trai pe datorie și dispreț pentru muncă. Producția de bunuri de proastă calitate și inutile din China ar fi îngenunchiat chiar și o țară de asemenea dimensiuni. Dar deschiderea Occidentului, nesățios în a risipi bani de pe cardul de credit pe produse care în câteva luni umplu gropile de gunoi, permite, încă, birocrației chineze să prospere.

Înţelegerea relaţiei dintre mitologie şi concepţia asupra timpului este importantă ca premisă în descrierea rolului mitului în istoriografie. „Timpul mitic” poate fi extins pentru a acoperi mai multe sensuri decât cel curent, de timp al originilor. Pentru această primă accepţiune, conceptul de arhetip este potrivit, mitul presupunând reluarea unui model exemplar, a unui gest fondator care distinge haosul de creaţie. Dar tot mitul este capabil să instituie şi o ruptură a curgerii axei trecut-viitor, ruptură realizată prin diferite ipostaze ale sărbătorii. Pentru a se menţine în viaţă, mitul are nevoie să fie cunoscut, transmis ca o tradiţie iniţiatică, dar şi ritualizat.

Dilema anteriorităţii miturilor sau riturilor, generată de faptul că mitologiile politice sunt creaţia unor grupuri interesate care caută metode de perpetuare a lor, este rezolvată de Lévi-Strauss care vede o relaţie dialectică între cele două : „mitul şi ritul se reproduc reciproc, unul în planul acţiunii, celălalt în planul noţiunii.” [33] Totuşi, V. Turner teoretizează importanţa ritualurilor pentru practica socială, sistematizând trei funcţii ale acestora [34]: crearea şi legitimarea identităţii şi activităţii unor grupuri majoritare sau minoritare; consolidarea sentimentului de apartenenţă a individului la grup, şi, în fine, contribuţia la evitarea conflictelor sociale prin transformarea periodică a ceea ce este obligatoriu în ceea ce pare dezirabil.

Timpul distinct al sărbătorilor, prin ruptura operată în „timpul profan” i-a inspirat lui Eliade teoria „terorii istoriei“. Evenimentele şi personalităţile care alcătuiesc substanţa istoriei aşa cum este ea înţeleasă de omul modern, nu au aderenţă pentru memoria populară atâta timp cât nu se transformă în arhetipuri. Două căi se oferă conştiinţei mitice drept rezolvări ale dramei istorice: boicotarea modernităţii prin repetarea unui ciclu cosmic în care se reia gestul primordial, şi eshatologia, aşteptarea finalului istoriei înţeles fie ca recuperare a stadiului purităţii iniţiale sau ca împlinire paradisiacă a unei aspiraţii justiţiare. Mitul poate servi la „sabotarea” istoriei prin oferirea unei alte semnificaţii unei înlănţuiri de evenimente, prin infiltrarea noţiunii de destin al unei naţiuni sau al unei personalităţi providenţiale. O imperioasă nevoie de sens şi de stabilitate ontologică este opusă evenimenţialului şi fluxului de noutăţi care amintesc haosul originar.

Problema sensului istoriei, vitală, după cum vom vedea, în mitologia comunistă, pune în discuţie problema profesioniştilor sacrului, a celor destinaţi să înţeleagă acest sens, să realizeze conexiunile, să citească „semnele“. Pentru regimurile autocratice ale extremei drepte, rolul profetic este îndeplinit de liderul „ales de destin” să vadă, dincolo de detaliile suferinţelor „inerente”, apoteoza delirantă a unui proiect de o perfecţiune divină. În unele cazuri, şi liderii comunişti îşi asumă rolul de „cârmaci”, însă corpusul originar al doctrinei (pre)destinează un actor colectiv acestui rol: clasa muncitoare. Prin sublimarea suferinţei, clasa muncitoare poate juca rolul Celui Drept, rol soteriologic, de izbăvire, dar nu dintr-o chemare transcendentă, ci de pe poziţia „inginerului social“, înarmat cu metodele Ştiinţei care dezvăluie legile istoriei. [35]

În ritualul congreselor şi plenarelor de partid, limbajul de lemn este folosit cu aceeaşi funcţie de inocentare a ideologicului şi de transformare a unei concepţii, în fapt, a unui punct de vedere, în constatare, pe care Roland Barthes o atribuie mitului. Asupra auditoriului se revarsă un torent de statistici şi de dări de seamă asupra celor mai neînsemnate detalii ale sistemului, trecute în revistă de lider, care este urmat de ceilalţi vorbitori doar pentru a fi confirmat. În final, după cum remarca Alain Besançon, „educaţia comunistă nu consta în a-i convinge pe oameni să vrea socialismul, ci să-l vadă” . [36]

În raport cu mitologia, Roland Barthes identifică trei roluri majore [37], şi – fapt remarcabil pentru mecanismele de dispariţie a miturilor – doar unul este de natură să păstreze vitalitatea mitului. Este vorba despre postura trăitorului de mituri (1). Cititorul de mituri este un „consumator”, îl înţelege atât ca pe o poveste reală, cât şi ca pe un lucru ireal. Celelalte posturi sunt analitice şi se sustrag ritualului, oficierii active: fabricantul de mituri (2), pentru care conceptul transpare fără ambiguitate, pe de o parte, şi mitologul (3), cel care desluşeşte mitul, pe de cealaltă parte. Pentru mitolog doar semnificantul este accesibil şi controlabil, de aceea se concentrează asupra formei şi sensului. Şi fabricantul de mituri şi mitologul distrug mitul fie susţinându-i cinic intenţia, fie demascând-o, printr-un act de demistificare.

(inapoi la Cuprins)

[33] Lévi-Strauss, op. cit., p. 280
[34] în Betea, Lavinia, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Editura Polirom, 2001, p. 38
[35] Iată-l pe L. Troţki zugrăvind drumul spre Paradis al clasei muncitoare într-un discurs ţinut la 14 aprilie, 1918: „Vom ara acest pământ şi îl vom lucra în colectiv, îl vom transforma într-o grădină înfloritoare în care vor trăi copiii noştri şi nepoţii noştri, ca şi când s-ar afla în Paradis. Oamenii credeau cândva în legenda Paradisului; acelea erau visuri ale unui popor ignorant şi nefericit, exprimau năziunţa către o viaţă mai bună (...) Suntem convinşi că noi, oamenii muncii, vom construi Raiul aici pentru toată lumea, pentru copiii noştri, pentru totdeauna", apud Betea, op. cit., p. 39
[36] apud Betea, op. cit., p. 194
[37] Roland Barthes, op. cit., p. 258

Stiti ce au facut cei mai saraci dintre americani cand Michelle Obama a venit sa le serveasca supa, in cadrul unui eveniment caritabil? Au inceput sa ii faca poze cu telefoanele mobile! Sarac, dupa standardele vestice, inseamna obez si cu patru copii deja bolnavi de diabet.
24% dintre cei care au raspuns intr-un sondaj Fox, cred ca statul are destui bani pentru cheltuieli, fara sa apeleze la banii contribuabililor.
Primarul unei localitati din Marea Britanie a propus ca municipalitatea sa nu mai sustina financiar marsul Gay Pride, motivand ca, daca tot sunt atat de mandri, cei care vor sa defileze in chiloti cu esarfa din pene pe gat ar putea sa-si plateasca singuri distractia. A renuntat la idee, la presiunea consilierilor.
Intr-un asemenea climat, nici nu te mai poti mira ca Barack Obama si-a luat consilier un ecologist militant, care a devenit comunist in anii ’90. Cu alte cuvinte, Van Jones, a inceput sa creada in comunism dupa prabusirea URSS, dupa 70 de ani de incercari nereusite si 150 de milioane de morti.
Dovada ca acel tip de ecologie de care se ocupa consilierul comunist al lui Obama e o escrocherie pentru cei suficient de bogati ca sa fie prosti e Spania. Tara plateste 800.000 de dolari pentru fiecare loc de munca “verde” creat, adica bani reali de la muncitori adevarati, adunati pentru a sustine ocupatia celui de la linia de productie a panourilor solare.

Toate cele de mai sus reprezinta selectiuni si adaptari dintr-un articol al lui Mark Stein, un ganditor conservator american foarte talentat. Pe site-ul sau veti gasi pareri interesante despre criza si destinul civilizatiei politice occidentale. Enjoy!

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica