rss
rss
rss

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
Fireşte, stânga şi dreapta nu pot fi decât noţiuni relative, care se definesc aşadar în relaţie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziţionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga şi dreapta erau despărţite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliţilor oameni politici, problemele în funcţie de care erau împărţiţi erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaţia către o ierarhie clericală puternică şi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raţional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) şi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deşi cei mai mulţi whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărţit stânga şi dreapta acum două secole (o despărţire a existat încă de la apariţia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deşi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
În funcţie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aşadar şi socialist şi muncitoresc – sau chiar şi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă şi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereţi revoluţionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
În privinţa naţionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului şi în special al Gărzii de Fier româneşti). Cu siguranţă, morala religioasă şi valorile tradiţionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deşi e aproape vulgar să confişti şi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naţional” nu are nicio legătură cu înclinaţiile dreptei.
Ideea naţională a evoluat mult şi continuă să se reconfigureze, deci şi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaţia paşoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naţionalismul era un ideal legitim şi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simţul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naţionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliţi “roşii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiţi de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui Ceauşescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul şi izolaţionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la Revoluţie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
În privinţa Mişcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. Mulţi dintre simpatizanţii ei au fost oameni oneşti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaţie de criză. Deşi e categorisită ca o grupare extremistă – şi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puţine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puţinele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeşte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce ţara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (şi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, Mişcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). Aşadar, comuniştii şi legionarii se împuşcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Şi unii şi alţii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniştilor) de la Berlin şi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveşte obsesiv către trecut şi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă şi stilistica textului citat mai sus. Cât de creştină poate fi o grupare care maimuţăreşte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naţionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naţiunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naţional şi nici cine ştie ce creştin.

Dat fiind că e mare nevoie de educație în țara asta și pentru că am găsit un filmuleț care explică lucrurile mult mai concis decât aș fi putut eu sa o fac, mi-am permis să îl traduc spre luminarea maselor.
Așadar, despre diferența dintre o democrație și o republică:

”Când Benjamin Franklin a părăsit clădirea unde fusese redactată Constituția Statelor Unite ale Americii, a fost întâmpinat de o femeie care l-a întrebat:
– Domnule, ce vom avea?
Răspunsul său imediat a fost:
– O republică, doamnă. Numai să o puteți păstra!
Și totuși, cei mai mulți americani au fost convinși că forma de guvernământ pe care o avem e o democrație. Diferența dintre cele două e esențială.
Înainte de a discuta diversele sisteme politice, e util să înlăturăm o confuzie foarte răspândită, despre spectrul politic. Mulți au fost încredințați că scena politică așează la extrema stângă grupuri precum comuniștii, iar fasciștii și dictatorii la extrema dreaptă, lăsând centrul pentru moderați.
Dar o împărțire mult mai bună a spectrului politic ar arăta o extremă dreaptă, în care statului nu i se atribuie nicio putere, iar la extrema stângă, un regim în care statul are întreaga putere.
La extrema dreaptă – nu există guvern. La extrema stângă – e un guvern totalitar, sub eticheta de: comunism, fascism, nazism, socialism, autocrație. Cei care susțin că naziștii (* membri ai Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, nota trad.) reprezintă extrema dreaptă, nu își definesc criteriul central și perpetuează o confuzie.
La mijlocul acestui spectru se află sistemele care acordă guvernului rolul să potrivit, acela de a proteja drepturile cetățenilor. Aici se plasează și Constituția Statelor Unite. Susținătorii unui asemenea regim ar trebui numiți ”moderați constituționaliști”.

Deci să analizăm principalele forme de guvernământ din istorie:
Monarhia (absolutistă, diferită de monarhia constituțională, nota trad.) sau Dictatura (în ambele conduce o singură persoană),
Oligarhia (conducerea aparține unui grup),
Democrația (conducerea aparține majorității),
Republica (guvernare în baza unor legi, în concordanță cu drepturile naturale, n.t.)
și Anarhia (în care nimeni nu are dreptul să își aroge rolul conducător).

După ce le vom discuta, vom vedea că pot fi limitate chiar la mai puține.

Autocrația (monarhie absolutistă sau regim de dictatură personală) nu există cu adevărat. Întotdeauna un grup propulsează unul din membrii săi ca paravan. Un rege are consiliul său de nobili, orice dictator are birocrații sau comisarii săi. Fizic, nu unul singur conduce, chiar dacă el e singurul vizibil. Deci putem elimina acest sistem, care e în realitate o oligarhie.

Oligarhia – conducerea de către un grup – e cea mai întâlnită formă de guvernământ din istorie. Cele mai multe națiuni ale lumii sunt și astăzi conduse de un grup restrâns de oameni puternici.

Anarhia se găsește la cealaltă extremă, însemnând ”fără lider”. Cei care au inventat-o au studiat istoria și au constatat (corect) că guvernele însele au comis cele mai multe crime din istorie. Deci au concluzionat că a avea o societate fără guvern ar fi o idee bună. Dar aceasta e o eroare. Pentru că, așa cum spuneau vechii greci: ”Fără lege nu există libertate”.

Părinții fondatori ai Americii au fost de acord că e nevoie de un guvern limitat. Într-o perioadă de anarhie, fiecare își apără singur viața, libertatea și proprietate, precum și siguranța familiei. Apar persoane sau grupuri înarmate și se impun restricții de mișcare pentru a încerca să apere proprietatea fiecăruia. Oamenii civilizați au angajat mereu pe cineva care să îi păzească: un șerif, un polițist sau un reprezentant al autorității statului. Când legea era apărată, oamenii deveneau mai liberi: puteau călători sau își puteau părăsi avutul pentru a lucra la câmp. Așadar, o doză limitată de guvern face pe oricine mai liber.

Există și unii care susțin anarhia nu pentru că nu le place ideea de guvern ci pentru că nu le place tipul actual de guvern. Ei folosesc anarhia ca pe o unealtă pentru schimbări revoluționare. Starea de anarhie e ca un vid, pe care cineva se grăbește să îl umple. Acest tip de anarhiști cu program apelează la atentate, revolte, furt sistematic și acte de violență. În mod tragic, oameni de bună credință apelează la cei pe care îi văd mai credibili și îi roagă să instituie o ordine care să pună capăt perioadei de stres și incertitudine. Și cine se poate oferi cel mai bine să calmeze situația, dacă nu cei care au generat-o?
Anarhiștii, care au creat problema, instituie atunci un guvern propriu, în care au puterea totală. O oligarhie. Este ceea ce s-a întâmplat în Rusia (după Revoluția din 1905 și în perioada imediat următoare instituirii Sovietelor în 1917), permițându-i lui Lenin să preia puterea totală și în Germania, unde cămășile brune ale lui Hitler au creat haosul ce i-a permis să ajungă la putere (prin vot).

(Nota trad.: În mod similar se petrec lucrurile în cazul mișcărilor de restaurație. De obicei armata e chemată să preia puterea după un protest lung și sângeros sau după un război civil, înlocuind o tiranie cu alta. Un caz recent e cel al revoluției din Egipt, când militarii au deturnat protestul popular printr-o manevră similară.
Și revoluția română din 1989 a fost deturnată către o formă similară de restaurație. Un grup din interiorul oligarhiei comuniste a realizat că mișcarea populară nu mai poate fi reprimată, prin urmare, a preluat controlul televiziunii și armatei după fuga lui Nicolae Ceaușescu. Înscenând diversiunea teroriștilor, grupul oligarhic a creat un episod de pseudo-anarhie. Ion Iliescu a enunțat explicit teoria vidului de putere, pentru a oferi o legitimitate pe care nu o avea. Încă o dată, anarhia a fost folosită ca scurtătură către reinstaurarea unei oligarhii.)

Anarhia nu e o formă stabilă de guvernare. E o tranziție scurtă de la ceva ce există, la ceva dorit de cei însetați de putere. Dat fiind că nu e o stare permanentă, o putem elimina de asemenea dintre sistemele posibile în mod realist.

Democrația vine de la două cuvinte grecești, care înseamnă popor și putere. Democrația înseamnă deci conducerea (puterea) poporului; guvernare după principiul majorității (de voturi). Ceea ce sună bine în teorie. Dar să presupunem că majoritatea decide să confiște casa cuiva din minoritate. Sau afacere, sau copiii. Bineînțeles, trebuie să existe o limită la care să se oprească puterea votului popular.
Legea democrației nu permite restricții pentru majoritate. Dacă mai mult de jumătate dintre oameni pot fi convinși să își dorească un lucru, nimic nu îi împiedică să își transforme dorința în realitate.

Republica vine din latină, de la două cuvinte care înseamnă ”lucru public”. Înseamnă lucrul de utilitate publică, adică legea. O republică adevărată limitează puterile statului pentru a lăsa libertățile fundamentale indivizilor.

Părinții fondatori au pornit de la zero. Puteau institui o oligarhie. George Washington a fost chiar propus rege. Dar ei știau istoria, așa că au ales un sistem în care legea guvernează, nu regula majorității.

Să vedem cum ar arăta diferența în Vestul Sălbatic:
Într-o democrație, o gloată care încearcă să linșeze pe cineva pornește în căutarea victimei, o prind și votează. Victima are un singur vot, deci nu poate împiedica execuția.
Într-o republică, membrii gloatei votează covârșitor în favoarea linșajului, dar șeriful (ca autoritate a statului) decide că acest lucru nu se poate întâmpla. Inculpatul va avea dreptul la un proces corect, cu audieri și prezentări de probe, în care juriul, ales din membrii comunității, îi va decide soarta. Nici măcar juriul însuși nu funcționează după regula majorității: Are nevoie de unanimitate, sau un singur vot pentru îl va elibera pe inculpat. Drepturile pistolarului nostru nu sunt hotărâte de majoritate, ci de lege.

Mulți americani ar fi surpinși să constate că termenul democrație nu apare nici în Declarația de independență nici în Constitția Americii. Nici măcar în vreuna din constituțiile celor 50 de state componente.

Părinții fondatori ai Americii s-au străduit cât au putut pentru a feri țara de un sistem pur democratic.

James Madison, considerat părintele Constituției, scria:

”Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulență și dispute, au fost mereu incompatibile cu dreptul la proprietate, cu securitatea personală și au fost de scurtă durată, sfârșind în mod violent.”

Alexander Hamilton a fost de aceeași părere:

”Suntem un guvern republican. Libertatea reală nu se găsește nici în despotism, nici în extremele democrației. ”

Samuel Addams, semnatar al Declarației de independență:

”Democrație nu durează mult. În scurtă vreme se epuizează, se risipește și se sinucide.”

Fondatorii știau de ce trebuie să se ferească de acest cuvânt, pentru că știau că cetățile grecești cunoscuseră câteva dintre cele mai deplasate excese de putere. În fiecare caz, eșuau în puterea gloatei, apoi în anarhie și în final în tiranie din partea unui grup oligarhic.

În Grecia antică a exista un înțelept pe nume Solon, care a cerut instituirea unui corp fix de legi, intangibile în fața poftelor mulțimii. Dar, în vreme ce grecii nu i-au urmat sfatul, romanii au făcut-o. Pe baza legilor lui Solon, au creat cele 12 table ale Legii Romane, baza unei republici cu guvern limitat și libertăți pentru cetățeni. Știindu-se liberi, oamenii au putut să producă și să aibă siguranța că vor putea păstra fructele muncii lor. Roma a devenit bogată și invidiată.
Îmbătați de abundență, totuși, romanii au uitat importanța libertății. Când puterea guvernului crește, libertatea poporului scade. Când cetățenii și-au scăzut vigilența, politicieni însetați de putere au căutat să își extindă puterile acordate de Constituție. Unii au realizat că pot alege politicieni, care să folosească puterea politică pentru a lua proprietatea unora și a o redistribui altora. Au fost introduse subvențiile pentru agricultură, urmate de sistemele de asistență socială și de construcție de locuințe. Inevitabile, taxele au crescut și s-au impus metode de control asupra sectorului privat. Nu a durat mult până când bunurile produse nu au mai ajuns pentru toți și tot mai mulți au ajuns la mila statului. Productivitatea a scăzut, au apărut penuriile de produse și gloatele au acaparat strada cerând ”Pâine și circ”. Mulți au fost convinși să își dea la schimb libertatea de dragul securității. În cele din urmă întreg sistemul s-a prăbușit. Au trecut de la o republică, la democrație, la tirania oligarhică într-o succesiune de cezari.
Astfel, nici democrația nu se dovedește o formă stabilă de guvernare. E o tranziție de la un guvern limitat, la conducerea neîngrădită a unei oligarhii.
Învățând din istorie, nu avem decât două opțiuni reale: republica sau oligarhia (tirania unei elite).

Dacă mitul l-a însoţit pe om din preistorie, el nu putea fi abandonat de modernitate, în condiţiile în care transformarea la nivelul psihicului nu a ţinut pasul cu ritmul ameţitor al schimbărilor civilizaţionale. Iar politicul oferă cea mai bună camuflare a conştiinţei mitice, dat fiind că este o încercare de rezolvare a problemelor comunităţii. Mitul oferă această iluzie a soluţiei colective, promiţând în noile extremisme chiar o compensaţie la acest nivel a eşecurilor individuale. Credinţa naivă în deplina raţionalitate a jocului politic s-a destrămat în secolul XX, când ascensiunea comunismului, a fascismului în multiplele lui variante şi a regimurilor populist-autoritariste a ridicat semne de întrebare inclusiv asupra fundamentelor ideologiilor consacrate.

Supravieţuitor al experienţei naţional-socialismului, Ernst Cassirer constată că mitul e răspunsul instinctiv la o situaţie disperată: „cel mai important şi îngrijorător lucru din evoluţia gândirii politice moderne este apariţia unei noi puteri: cea a gândirii mitice. În unele sisteme politice moderne, gândirea mitică este evident preponderentă în raport cu gândirea raţională.” [50] Nu numai că mitul se manifestă în viaţa cetăţii, dar politicul tinde să îşi afirme hegemonia; ca monopol al puterii, el canalizează aspiraţiile comune. Ingredientele mitului politic reclamă existenţa societăţii de masă în care relaţiile interumane sunt slabe şi este nevoie de lideri simbolici care să unifice comunitatea cu ajutorul imaginaţiei. La rândul lor, liderii sunt experţi ai dozării unui al doilea ingredient, limbajul magic în care conotaţia este covârşitoare în raport cu denotaţia. Liderii ştiu să canalizeze speranţele imperative ale celor guvernaţi care reclamă suprimarea regulilor prea restrictive ale unei societăţi aşezate. „Mitul politic este o manipulare ideologică a structurilor mentalului colectiv, ca imagine ideală, cu rol compensativ.” [51]

Polarizarea ideologică din timpul războiului rece a favorizat sublimarea mitologiilor politice în mituri de stânga şi mituri de dreapta. Fiecare expunere la lumină a unui mit al taberei adverse este prilej de satisfacţie, demitizarea sistemului advers fiind o modalitate de evidenţiere a limitelor sale şi de triumf al scepticismului. Mitemele sunt moştenite şi mereu transformate, întrucât raportarea la istorie este definitorie pentru orice doctrină. Este cazul prelungirii disputei dintre romantism şi iluminism în forme noi. Romantismul susţine mitologia naţională, validează prezenţa unor „raţiuni” sufleteşti, înclină spre acceptarea unei viziuni organice asupra societăţii care se prelungeşte în doctrinele conservatoare, vizează tranşarea disputelor prin aderenţa la un scop dat. Iluminismul valorizează pluralitatea credinţelor în căutarea adevărului, are o încredere nestrămutată în puterea raţiunii, în individualism, în progres şi în drepturile naturale.

Legatarul fidel al moştenirii mitologice iluministe este liberalismul, care are pretenţia ideologiei în care iraţionalul ocupă cel mai îngust spaţiu cu putinţă. Socialismul şi comunismul nu au putut fi nici ele împiedicate să se revendice de la filosofii iluminişti, semn că miturile, ca şi ideile plutesc în aer. Însă asupra modului pervers în care colectivismul comunist a înţeles secolul Luminilor vom reveni pe larg în partea a doua. Să spunem doar că oponenţii stângii au avut motive să jubileze în momentul în care au identificat „codul sursă” al utopiilor socialiste în mai multe mituri cum ar fi cel al societăţii fără clase şi al luptei de clasă, determinismul şi capacitatea de a surprinde legile evoluţiei istorice, omul nou sau miturile revoluţiei, proprii comunismului.

În absenţa limbajului dublu stăpânit de dictatorii comunişti, extrema dreaptă s-a consfinţit ca singurul adversar radical al secolului Luminilor. Exaltarea barbariei şi a instinctelor colective, credinţa fanatică în destinul unui popor şi în predestinarea unui lider sunt trăsături suficiente pentru a stârni oroarea spiritelor liberale. Mitul politic este insesizabil, ca şi absent, în lipsa adversarului. El cere demonizarea oponentului şi apărarea totemului, un cadru de devoţiune. Când fascismele au ieşit din scenă sau au preluat un rol marginal, convergenţa multor sisteme ideologice a făcut ca doar spectrul totalitarismului să mai aibă rolul de a aduna la un loc valorile supreme ale civilizaţiei şi forţa de a suna alarma în mentalul colectiv pentru a chema la apărarea cetăţii în faţa unui Hanibal portretizat fie el şi de un Le Pen octogenar.

Ultimele decenii ale secolului XX au marcat criza majoră de adversar simbolic de pe scena politică a lumii occidentale. Sub presiunea modelului american bazat pe profesionalizarea comunicării şi perfecţionarea marketingului electoral, Vestul a trăit ultimele efecte ale secularizării, traduse într-un scepticism generalizat. Tot eşicherul politic a fost rearanjat de emergenţa modelelor de tipul „a treia cale“, de succesul laburismului reformat, de mişcări care pun pragmatismul şi soluţiile punctuale mai presus decât ideologii şi de valorile doctrinare. Va trebui, se pare, să aşteptăm afirmarea unui adversar al acestor politicieni moderni, aparent lipsiţi de tresăriri mitologice, suficient de puternic pentru a expune în văzul tuturor iluzii precum cele ale statului minimal sau ale amoralismului politic. Chiar dacă pragmatismul pare noua religie a politicienilor din ultimul val, tipologia lor carismatică îi trădează ca personificări ale miturilor promovate de media, cum ar fi mitul succesului. Cassirer ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de pretinsa depăşire a dilemei platoniciene stat de concepţie eticăstat de concepţie mitologică de către politicienii erei comunicării : „De fapt mitul nu a fost niciodată învins şi subjugat cu adevărat. El e mereu acolo, la pândă, în întuneric, aşteptând să-i vină timpul. Şi iese la iveală atunci când, dintr-un motiv sau altul, celelalte forţe ce asigurau unitatea vieţii sociale îşi pierd din tărie şi nu mai pot ţine piept puterilor demonice.” [52]

Francezul Raoul Girardet a încercat teoretizarea a doar patru esenţe ale diverselor mituri. Mitul Conspiraţiei este manifestarea unei aspiraţii tacite, a unei nelinişti sociale, a fricii şi confuziei colective. Deşi este favorizat de regimurile opresive în care lipsa informaţiei credibile cultivă zvonistica, nu lipseşte nici din „societăţile cucerite de comunicare”, în care haosul potopului informaţional e prezumat a avea un centru malefic de comandă. În centrul mitului conspiraţiei se află o organizaţie a cărei însuşire de căpetenie este secretul. [53] Ea are o structură ierarhică, o organizare riguroasă cu iniţiaţi şi agenţi de influenţă, alegerea membrilor ei scapă controlului public, iar loialitatea lor faţă de confrerie implică trădarea comunităţii în care trăiesc. Cele mai populare ipostazieri ale conspiraţiei sunt masoneria, singura organizaţie care afirmă importanţa simbolului în viaţa societăţii, congregaţiile iezuite, sionismul, serviciile secrete, mafia, marea finanţă mondială. Unitatea e şi ea un mit universal bazat pe setea omului pentru coerenţă, pentru un sens care să elimine stressul insuportabil al eterogenităţii. Sentimentul apartenenţei, împărtăşirea unui ideal sunt şi ele suporturi importante ale necesarei ordonări a universului.

Orice ideologie rezervă un loc şi mitului Vârstei de Aur, chiar dacă el este trecut sub tăcere sau ia forma celei mai inofensive nostalgii. E totuşi momentul magic în care izbucnirea forţelor de creaţie a transformat habitatul nostru într-un centru al lumii. Prea puţină importanţă are dacă e vorba de momentul de maximă expansiune a unui imperiu, de inocenţa anterioară descoperirii proprietăţii, de organizările patriarhal-rurale sau de statul teocratic. Mitul Salvatorului este un punct de convergenţă al mai multor sisteme imagistice, de unificare a unor aspiraţii nu de puţine ori contradictorii. Este momentul în care o perioadă de apăsătoare aşteptare îşi găseşte răspunsul într-o împlinire a sensului istoriei. Mitul Salvatorului cunoaşte, la rândul lui patru tipologii emblematice de lideri care refuză să se supună destinului, pentru că au pecetea istoriei: înţeleptul este părintele naţiunii, retras de cele mai multe ori într-o sferă intangibilă, cvasi-transcendentă; eroul este tânărul impetuos care subjugă masele şi natura; omul providenţial este legiuitorul, întemeietorul unei noi ordini, invocat pentru asigurarea continuităţii; profetul, sau vizionarul, este încarnarea voinţei generale

Clasificarea propusă de Girardet este desigur orientativă, lăudabilă pentru efortul ei de sistematizare. Dar viaţa ne-a oferit spectacolul unei varietăţi infinite a mitului, a unei fecundităţi inepuizabile a imaginarului. Probabil că limitele creaţiei mitice ţin doar de fertilitatea fanteziei politicienilor şi de abilitatea lor de a crea consonanţa cu fantezia publicului. „Nu există şamanism fără punere în scenă – ne avertizează Girardet – şi nici vrăjitor care să nu fie şi actor“. [54] Sugestia caracterului manufacturial al mitului contemporan societăţii de masă este una importantă şi nu va putea fi ignorată în capitolele următoare, căci luciditatea este printre puţinele titluri de glorie nedecăzute în desuetudine şi singura înţelepciune la care mai putem spera la început de mileniu. De aceea va trebui să considerăm şi portretul necruţător făcut de Cassirer: „Noile mituri politice sunt făcute după un plan; ele nu răsar la întâmplare, nu sunt nişte fructe sălbatice ale unei imaginaţii exuberante. Sunt nişte produse artificiale, fabricate de artizani foarte pricepuţi şi vicleni [..] De aici încolo miturile se pot fabrica în acelaşi fel şi prin aceleaşi metode ca şi oricare armă modernă – ca mitralierele sau avioanele.” [55]

(înapoi la Cuprins)


[50] Cassirer, op. cit., p. 23
[51] Frigioiu, Nicolae, Politologie, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, curs universitar
[52] Cassirer, op. cit., p. 344
[53] Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 22
[54] ibidem, p. 54
[55] Cassirer, op. cit., p. 346

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica