rss
rss
rss

Echipa de campanie a lui Ron Paul (sau un simpatizant al său) a creat o reclamă foarte puternică după proverbul biblic – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Încă o transpunere a ideii că abandonarea militarismului e cea mai inteligentă formă pe care patriotismul o poate lua pentru cineva care aspiră la o poziție de decizie în statul american. Nu întâmplător, deși nu e nici pe departe candidatul care beneficiază de cele mai multe fonduri, Ron Paul deține supremația absolută între candidați, atunci când vine vorba de banii donați de militarii activi.

Un contrast izbitor cu sursele de venit ale celorlalți candidați (favoriții cursei).

Sursa foto: Facebook

Împreună, frații Koch au o avere de 44 md $, depășită în America doar de Bill Gates și Warren Buffett. De asemenea, patronii corporației de produse petro-chimice cu același nume sunt și principalii finanțatori ai ideilor de dreapta. Sunt cei mai importanți donatori privați ai Partidului Republican, susținători ai candidaților Tea Party și finanțatori generoși a zeci de organizații neguvernamentale. În lobby-ul împotriva activiștilor de mediu sunt depășiți doar de Exxon și Chevron, lucru de înțeles pentru o corporație care are printre obiectele de activitate mineritul, extracția și prelucrarea petrolului și gazului, producția de îngrășăminte și exploatarea forestieră.
David Koch și Charles Koch sunt cunoscuți ca susținători ai ideilor statului minimal, pentru popularizarea cărora au donat doar în ultimii zece ani peste 250 de milioane de dolari, fapt ce le-a atras antipatia președintelui Obama, care îi atacă în clipuri de campanie și în comunicate, în care îi acuză inclusiv de scumpirea benzinei. Pentru înlocuirea lui Obama cu un republican – cel mai probabil Mitt Romney – frații Koch se arată dispuși să mai cheltuiască o sută de milioane de dolari. Iar același lucru promite să facă un alt conațional al lor, Sheldon Adelson, care îl preferă, pentru moment, pe Newt Gingrich. Ei se vor afla de cealaltă parte a baricadei, față de George Soros, și vor trece probabil neobservați pe lângă donațiile marilor corporații financiare și petroliere, care preferă de obicei să doneze la ambele capete.
Tocmai miza campaniei electorale prezidențiale de anul acesta e cel mai probabil la originea procesului pe care frații Koch l-au intentat institutului Cato, asupra căruia doresc să obțină controlul total. Institutul Cato și Institutul Ludwig von Mises sunt cele mai importante surse de informare pentru cei interesați de ideile liberalismului clasic, rebranduit în America drept libertarianism. Rivalitatea amicală dintre cele două e legată nu doar de ușoare divergențe de opinie, dar și de un episod similar, în care frații Koch au dorit să se asigure că interesele le vor fi promovate „întocmai și la timp”. Institutul Cato a fost înființat de Charles Koch și Edward Crane, dar l-a avut drept catalizator pe neobositul Murray N. Rothbard. Printre președinții colegiului director al institutului s-a numărat cândva și miliardarul Rupert Murdoch. În anul 1980 unul dintre frați, David Koch, a candidat pentru postul de vicepreședinte al Statelor Unite, din partea Partidului Libertarian, obținând 1,1%, ceea ce e și cel mai bun scor din istoria de trei decenii a grupării, și o reușită, în condițiile sistemului de vot american. A fost momentul când a devenit evident că industriașii ar prefera ca banii dați pe seminarii și lucrări de popularizare să li se întoarcă în influență politică. Pentru a-și asigura un electorat mai larg, frații Koch au început să favorizeze opinii ceva mai moderate, lucru care nu era pe placul rebelului Rothbard, care se auto-definea drept anarho-capitalist.
Lew Rockwell a înființat în 1981 un institut concurent, Ludwig von Mises, unde entuziastul Rothbard s-a mutat cu arme și bagaje. Tot aici a venit și Ron Paul, actual candidat la președinția SUA, care se aflase pentru scurtă vreme pe ștatul de plată al fraților Koch. Momentul a coincis cu o ruptură în rândul economiștilor de dreapta din America. Pe de o parte se aflau moderații, reprezentați de școala de la Chicago, condusă de Milton Friedman, iar pe de altă parte, școala austriacă, fidelă moștenirii intelectuale a lui Mises și Friedrich Hayek. Prima accepta un rol pozitiv al existenței unei bănci centrale și deși rămânea susținătoare înfocată a economiei de piață și a proprietății private, descoperea virtuți în măsurile de tip monetarist. Parte din aceste idei au fost aplicate de Ronald Reagan sau Margaret Thatcher și se regăsesc uneori și în rețetele de restructurare și stabilizare ale FMI. Curentul încearcă să acomodeze ideile intervenționiste ale lui John Maynard Keynes cu liberalismul clasic de tip laisez-faire. Institutul Cato, care poartă numele filosofului stoic Cato cel Tănăr, acordă anual premii cu numele lui Milton Friedman.
Mult mai tranșanți, intelectualii grupați în jurul institutului Ludwig von Mises sunt inamici înverșunați ai keynesianismului, doresc întoarcerea la un sistem monetar cu acoperire în aur, desființarea Rezervei Federale (banca națională), pe care o acuză că e principala generatoare de inflație și creatoare a bulelor speculative. În tradiția lui Rothbard, ei cultivă revizionismul istoric și se declară împotriva războaielor, indiferent de justificări, subliniind motivațiile economice din spatele celor două conflagrații mondiale și a altora mai recente, precum și consecințele nefaste inclusiv pentru libertățile cetățenilor din statele care câștigă războaiele. Povestea rivalității dintre cele două grupuri de reflecție libertariene și a despărțirii lor e relatată pe larg aici.
Miza procesului intentat de frații Koch institutului Cato e recuperarea controlului asupra consiliului director al acestuia, care funcționează asemeni unei societăți pe acțiuni. Trebuie înțeles că lumea academică reprezintă o afacere deloc de neglijat în Occident. Sumele de care dispun grupurile de reflecție sunt de-a dreptul exorbitante și ar merita cercetat în ce măsură asemenea bugete supradimensionate nu conduc la distorsionarea ideilor prezentate publicului și cercetătorilor de la toate nivelurile. Probabil că ar adăuga încă un capitol savuros la seria „trădarea intelectualilor”. De pildă, RAND are venituri din consultanță de 247 mil $ pe an, sfătuind din când în când și guvernul federal în probleme militare. Giganții lumii academice sunt tocmai organizațiile care cântă cel mai mult în strună statului, cu bugetul său ca un sac fără fund: Institutul Național pentru Sănătate toacă peste 30 de miliarde pe an, EPA – Agenția de Mediu, va avea anul viitor un buget redus la „doar” 8 miliarde, Fundația Națională pentru Știință adună peste 7 miliarde pe an, iar lista poate continua mult și bine. În atari condiții, chestiunea onestității intelectuale devine una spinoasă când concurezi pe asemenea sume pentru granturi și subvenții, nu mai pare fantezist ca multe idei să dispară din câmpul preocupărilor, iar altele să devină supradimensionate. Pusă într-un asemenea context, chiar contribuția unor miliardari în sprijinul unor idei se relativizează, pentru că la urma urmei antreprenorii susțin din veniturile pe care le generează nu doar activități care să le apere interesele, dar indirect și pe cele plătite de stat, care pot veni împotriva lor cu o forță de altă magnitudine. Bugetul anual de care dispune Institutul Cato e de 29 de milioane, cheltuiți pe conferințe și editare de cărți și materiale multimedia. Numărul important de intelectuali afiliați unui asemenea think tank poate fi și el o miză importantă pentru influențarea publicului conservator. Deși promovează lăudabil idei libertariene și își fac un titlu de glorie din sistemul de management democratic și descentralizat din Koch Industries, frații Koch nu ar fi la prima tentativă de impunere autoritară a voinței asupra celor pe care îi plătesc. Într-un acord de finanțare cu unele universități sponsorizate, aceștia au solicitat chiar prin contract dreptul de a decide cine e angajat și cine nu în corpul profesoral.
Joi 6 martie, supranumită și Super-Tuesday, vor avea loc alegeri preliminarii în 10 state, răspândite pe toată harta, care poate fi un barometru esențial pentru candidatul republican care îl va înfrunta pe Obama, dar și un moment în care e posibil ca unii candidați să părăsească întrecerea.

Statistica spune că, din 1952, niciun candidat nu a câștigat nominalizarea dacă s-a clasat mai jos de locul doi la preliminariile din New Hampshire. Așadar, bătălia pentru locul de challenger al lui Obama se dă între Mitt Romney și Ron Paul. Chiar dacă decizia va fi luată la convenția republicană din ultima zi a lui august, cei doi par a se impune ca pretendenții cei mai consistenți.
Mitt Romney e un răsfățat al marilor bănci, care au contribuit din greu la campania lui, chiar dacă fostul guvernator a mai avut starturi în trombă și a pierdut, data trecută în fața lui McCain. Dacă de la Ron Paul lumea are șansa să afle despre ideile libertariene și să reînvețe ABC-ul gândirii capitaliste, cu prilejul candidaturii lui Romney americanii, și nu numai, vor putea învăța lucruri noi despre curioasa religie a mormonilor, al cărei adept convins este. Mormonii, o sectă ruptă din trunchiul protestantismului creștin, au propria versiune a Bibliei, dar și alte texte pe care le pun pe picior de egalitate cu aceasta, între care Cartea lui Mormon, cu pilde din viața unor triburi despre care adepții cred că au trăit în America în vremurile biblice. Mormonii au și o stufoasă viziune asupra cosmosului, pe care îl cred populat de numeroase lumi, cu numeroși zei supremi, în rândul cărora pot ajunge chiar și pământenii merituoși. Cei mai mulți dintre mormoni au renunțat la lucrul care le dusese vestea peste tot în lume, așa că nu mai sunt poligami, ci familiști la locul lor.
În ce îl privește pe Ron Paul, fostul ginecolog de 76 de ani, cu o lungă experiență în Congresul american, acesta are șansa unică de a face populare ideile conservatorismului fiscal, pentru a aduce America înapoi la sistemul de piață liberă, care i-a adus prosperitatea. Anularea sistemului fiscal dictat de Rezerva Federală, cu ajutorul dobânzii de referință și a dolarului fără acoperire în aur, retragerea tentaculelor statului asistențial, hrănite de generații lungi de președinți etatiști din cele două partide și limitarea implicării militare americane în lume sunt câteva dintre ambițioasele proiecte ale lui Ron Paul. E greu de crezut că ele vor putea fi puse în operă, împotriva unui întreg sistem politic osificat și împotriva unei societăți cu mentalitate deja alterată, dar merită încercat. Pentru Ron Paul, chiar și o clasare pe locul doi în preliminariile republicane e suficient de bună, având deschisă oportunitate unei candidaturi independente sau cu susținerea Partidului Libertarian, al treilea partid al Americii. Esențial este doar să își consolideze baza electorală pentru moment. Oricum ar sta lucrurile, simplul fapt că a putut să spargă blocajul mediatic și să aducă aceste idei în dezbatere, e un câștig.

Rezultate New Hampshire

Mitt Romney – 39% (7 delegați)
Ron Paul – 23% (3 delegați)
Jon Huntsman – 17% (2 delegați)
Newt Gingrich – 9%
Rick Santorum – 9%
Rick Perry – 1%

Hotnews publică un interviu cu un analist american de origine evreiască, despre iminența unui atac israelian în Iran.

De respectat poziția intervievatului, care, evreu fiind, dă dovadă de capacitatea de a judeca lucid conflictul. Nu e puțin lucru să observi că Iranul e extremist doar cât e și Israelul, că e o dictatură pragmatică (și cinică, aș adăuga eu, se bizuie pe un fel de Securitate coruptă, Gardienii Revoluției, nu pe mulahi (clericii cu barbă lungă, care apar la televizor și sperie Vestul). Sau să spui că amenințarea reală e doar în mintea unor politicieni.

”Iranul nu este o amenințare pentru Israel, SUA sau țările occidentale. Însă aceste state cred acest lucru. Iranul amenință puterea Israelului în regiune. O bombă iraniană (n.red. atomică) va forța Israelul să împartă hegemonia cu Iran, lucrul pe care israelienii nu vor să-l facă.
Statele Unite sunt trase în această situație încurcată din cauza alianței lor cu Israelul.
[..] regimul iranian este pragmatic și rațional. Israelul este la fel de extremist precum este Iranul.” (Richard Silverstein)

În interviu, analistul vorbește și despre o grupare rebelă, care încearcă slăbirea regimului lui Ahmadinejad, acționând ca un fel de avangardă a trupelor americano-israeliene. Am fost curios să caut, și iată ce zice Wikipedia:

“People’s Mujahedin of Iran (MEK) is a terrorist militant organization that advocates the overthrow of the Islamic Republic of Iran.”

O carte de vizită frumoasă pentru un aliat împotriva “axei răului”, presupun că își merită finanțarea pentru înarmare. Desigur, contribuabilul american trebuie să rămână cu impresia că dă bani pentru “the war on terror”….

Despre Anders Breivik n-am scris nimic când subiectul a fost cap de afiş în toată presa, pentru că nu găsesc normal ca o crimă să înlocuiască argumentele nici măcar pentru tabăra victimelor. Acest din urmă procedeu e foarte răspândit de când omenirea a pierdut obişnuinţa raţiunii şi a descoperit cultul victimei.
De exemplu aş prefera ca nazismul să fie respins pentru oroarea pe care o reprezintă în sine, nu pentru că există legi care condamnă negaţionismul. Dacă în umltimele două milenii au existat şi creştini care au practicat crima în masă, nu infirmă validitatea şi actualitatea adevărurilor creştine pentru miliarde de pământeni. E motivul pentru care nu-mi place campania de defăimare a islamului, tot sub pretextul unor acte condmnabile, comise de o minoritate infimă.
Unii vor să îşi impună opinia sau convingerea cu o armă de foc, alţii vor să fie scutiţi de a mai argumenta, numărând cadavrele produse de arma respectivă. Şi unii şi alţii mi se par periculoşi pentru civilizaţia dialogului, pe care o avem de apărat.
Breivik nu a adunat cine ştie ce adepţi, dar a adunat destui care să profite de imaginea lui negativă. Stângiştii i-au pus eticheta clasică de fascist: un arian rupt din idealurile rasei pure, care împuşcă apărătorii toleranţei, pentru că urăşte musulmanii şi imigranţii. Adversarii lor l-au dat exemplu de eşec al multiculturalismului şi al socialismului nordic. Un rasist american l-a prezentat pe Breivik tocmai ca pe un anti-nazist, un filosemit, produs de cultura controlată de o mare conspiraţie sionistă, apărător al homosexualilor şi duşman al islamului. Iată că gloanţele trase de Breivik sunt o muniţie bună pentru oricine.
Norvegienii au decis să procedeze ca orice om civilizat, anume să nu se confrunte cu problema: l-au declarat lipsit de discernământ şi îl vor închide într-un spital psihiatric, probabil cu toate facilităţile imaginabile. Într-un fel, soluţia e şocantă: e destul de clar că omul a calculat totul cu sânge rece şi şi-a argumentat destul de coerent aberaţiile. Dar în cadrul civilizaţiei toleranţei de care norvegienii sunt, pe bună dreptate, atât de mândri, gândirea lui Breivik nu e explicabilă, e ceva iraţional, cu care preferi să nu te confrunţi.
Rezultatul, totuşi, cu mult mai bun decât cel obţinut de americani prin “războiul împotriva terorismului”. Nedându-i lui Breivik o pedeapsă penală şi un proces public, la finalul căruia să se poată prezenta unor eventuali adepţi ca un deţinut politic, norvegienii îşi păstrează neatinse libertăţile. Îl tratează ca pe o aberaţie.
În schimb, americanii au făcut o greşeală fatală aducând teroriştii în spaţiul politic. De la înălţimea statutului de preşedinte al unei super-puteri, atât Bush, cât şi Obama au intrat, indirect, într-un dialog, într-o dezbatere publică cu câte un dezaxat aflat într-o peşteră de prin Himalaya. Au obligat opinia publică să aleagă de partea cui se situează, au recurs la aceleaşi arme ale violenţei, ba chiar au trecut la execuţii sumare, fără tribunal, dovezi, apărare, sentinţă. Ba mai mult, au extins suspiciunea asupra întregului grup – etnic, religios – din care făceau parte făptaşii, sau de la care se revendicau. Împotriva acestora s-a dezlănţuit o întreagă propagandă de demonizare, s-a întreţinut o psihoză, s-au justificat războaie.
Terorismul nu ar trebui niciodată adus în spaţiul politic: nici ca mijloc, nici ca interlocutor. Când politicianul, în loc să apeleze la forţele poliţieneşti pentru a stârpi persoanele sau grupările violente, preferă să le ia ca interlocutor şi să se lupte personal cu răufăcătorii, ca un pistolar, cel mai probabil o face fie în scop propagandistic, fie diversionist. De-asta consider că un scelerat izolat, fără şansa unui proces politizabil şi fără a dezlănţui în societate un fals război împotriva unei idei abstracte, reprezintă o soluţie mai înţeleaptă.

Dezbaterea republicană pe teme de securitate naţională a fost ca o vizită la salonul de paranoici. O adunătură de iresponsabili controlaţi de grupurile de lobby ale industriei militare, gata să promită noi şi noi războaie te miri unde pe glob şi măsuri dintre cele mai aberante de control social, pentru a lupta cu un inamic invizibil, botezat “terorismul”.
Iată doar câteva mostre de gânduri rostite pe durata dezbaterii:

Rick Santorum: ar trebui cercetaţi cu precădere musulmanii
Newt Gingrich: ar trebui identificaţi teroriştii înainte de a comite infracţiuni sau dacă nu am susţine Israelul împotriva Iranului, Israelul s-ar vedea nevoit să folosească armele nucleare
Michele Bachmann: banii noştri vor fi folosiţi pentru a creşte capacitatea militară a Chinei

În contrast, Ron Paul a părut singura minte limpede din toată adunarea, încercând să calmeze nişte puşti gata să se joace de-a războiul. A avut chiar curajul să amintească absenţa unui tratat americano-israelian, care să oblige la acţiuni militare comune şi a respins perspectiva instaurării unui stat poliţienesc, care să apere America de nevăzuţii terorişti. Un adevărat duş rece pentru aripa neoconservatoare şi militaristă, care a confiscat practic Partidul Republican.
Singurele exagerări din partea lui Ron Paul mi s-a părut promisiunea de a extinde austeritatea şi politica de non-intervenţie inclusiv în ce privesc ajutoarele umanitare şi de reconstrucţie pentru ţările africane, precum şi poziţia rigidă împotriva emigrării, respectiv securizarea graniţei cu Mexicul.


După articolul recent despre punerea în mişcare a cataclismului economic chinezesc, revin cu o dezbatere care mi s-a părut captivantă, între doi geo-politologi, George Friedman şi Robert Kaplan.
Aproape simultan cu această discuţie, Obama tocmai se răstea la chinezi cerându-le să renunţa la manipularea monetară. Cei doi specialişti cred că e puţin probabil să asistăm la un război deschis între cele două super-puteri, dar că va urma mai curând un război rece comercial, cu şicane şi tentative de dislocare a aliaţilor strategici ai celor două ţări.
Americanii rămân fideli teoriilor lui Alfred Mahan cu privire la importanţa supremaţiei navale într-o confruntare geostrategică, aşa că accentuează diferenţele de dotare dintre flotele celor două puteri şi dificultăţile Chinei de a controla rutele oceanice care înconjoară sudul Indiei şi pe unde sosesc resursele energetice din Africa şi Orientul Mijlociu.
De asemenea, numeroasele baze americane presărate în statele insulare din jurul Chinei şi alianţele strategice cu acestea, creează un adevărat scut, cu toate că zona a fost deja cucerită din punct de vedere comercial de către China. Ca exerciţiu de imaginaţie, există pericolul (teoretic) ca America să poată bloca porturile comerciale ale Chinei, printr-o blocadă realizată din apele teritoriale filipineze din sudul Mării Chinei, ceea ce nu e posibil în cazul Americii, cu ieşiri largi la ambele oceane principale ale planetei.
Robert Kaplan e de părere că ambiţiile maritime ale Chinei sunt urmare a faptului că graniţele sale terestre sunt astăzi mai sigure decât au fost vreodată. Contra-argumentul adus de George Friedman a fost că două regiuni vestice de mari dimensiuni ale statului chinez sunt resimţite de mulţi localnici ca fiind teritorii ocupate: în special Tibet şi apoi Xianjiang. Cazul Tibetului e de notorietate, în timp ce provincia Xianjiang era locuită de uiguri, musulmani apropiaţi de vecinii lor din fostele republici sovietice caspice. Aici guvernul comunist a dus o intensă politică de colonizare cu chinezi han, din grupul etnic majoritar, care acum sunt covârşitori şi în această provincie.
Mai puţin încrezător în perspectivele economice ale Chinei, George Friedman aminteşte spectrul unei stagnări îndelungate similare cu a Japoniei, dar cu efecte sociale incontrolabile la o populaţie săracă:
– 600 milioane de chinezi trăiesc în gospodării care câştigă mai puţin de 3 dolari pe zi
– 400 milioane trăiesc în gospodării care câştigă între 3 şi 6 dolari pe zi
– şi doar restul populaţiei, o minoritate, se apropie de venituri normale pentru o ţară dezvoltată
Dată fiind această putere de cumpărare scăzută, uriaşele capacităţi de producţie nu pot fi utilizate de clientela internă. De aici rezultă necesitatea de a scădea marjele de profit la export şi de a creşte creditarea economiei, inclusiv cu credite neperformante, ceea ce generează inflaţie, de asemenea pe spinarea majorităţii sărace. Dependenţa de pieţele americană şi europeană e o vulnerabilitate majoră pentru complexul industrial chinez. Ceea ce e luat acum ca un semn de putere imperială, achiziţiile spectaculoase în ţări dezvoltate, poate fi interpretat ca semnul unui exod de capital din China.


O revoluţie în China e o chestiune de luni, spune Gordon Chang, autorul cărţii Apropiata prăbuşire a Chinei.

Adevărul e că trecând pe uliţa (prăfuită sau noroită, în funcţie de anotimp) a unui sat e imposibil să nu te izbească revelaţia: ce bune ar fi nişte avioane de vânătoare de ultimă generaţie! Anul ăsta a plouat suficient cât să avem o recoltă record fără sistem de irigaţii şi încă nu atât de mult cât să ne pară rău că nu ne-am apucat de canalele care ne-ar feri de inundaţiile obişnuite. Probabil aşa va fi în toţi anii de acum înainte.
Avioanele astea au două avantaje imbatabile comparativ cu, să spunem, tractoarele: zboară foarte sus şi foarte repede. De sus nu se văd nici şanţurile, care ţin loc de canalizare, toaleta din fundul curţii devine un simplu punct pe monitorul de bord. Din goana supersonică, ultimul loc la pasta de dinţi, la săpun, la cheltuieli culturale şi cu educaţia copiilor, ultimul loc la orice rămâne în urmă, că asta e soarta ultimului loc, să rămână în urmă. De sus se vor vedea doar părţile frumoase ale ţării: Arcul Carpatic, Marea Neagră, Cheile Bicazului, Crucea de pe Caraiman.
Cineva să îi anunţe pe pensionarii care populează satele supersonice să pună mâna pe Skype să-şi anunţe copiii din străinătate că ar mai fi nevoie de 1,2,3 miliarde de dolari. Dacă tot a trecut America la socialism şi îşi ţine firmele cu comenzi de stat şi perfuzii financiare, ar fi păcat să nu contribuim şi noi, e drept, cu o picătură într-un ocean.
PS: Şi în programele de înarmare, rămâne adevărat ce-a constatat Băsescu despre contractul cu Bechtel: ambele părţi vor să fure. Obama şi-a propus să adune 1 miliard pentru campania electorală de anul viitor, la noi vor fi cifre mai mici, dar e şi obiceiul ăsta local prost în care politicienii duc acasă mare parte din şpaga partidului.
PS2: Aş insista să se vorbească şi despre actuala tichie de mărgăritar tot ca despre o necesitate stringentă. În special termenul “investiţie” să fie cât mai des repetat. Dacă planurile lui Sorin Oprescu merg brici, Arena Naţională îşi va recupera “investiţia” în nici 450 de ani.

În timpul epidemiei de ciumă, la Constantinopol mureau 10.000 de oameni pe zi. Molima s-a răspândit pe tot continentul, până când oamenii s-au deprins să doarmă cu moartea în pat. Cum toţi ajungeau să aibă cel puţin o rudă decedată, îngropatul devenise costisitor. Pe unii îi deversau în râuri sau îi acopereau cu câteva fire de pământ, ceea ce nu ajuta la stăvilirea epidemiei. A fost nevoie de legi explicite care obligau la folosirea coşciugelor închise din lemn, obicei păstrat până în zilele noastre.
Legenda îi atribuie lui Alexandru cel Mare unul din cele mai înţelepte gânduri, când le-a cerut supuşilor să fie înmormântat cu mâinile afară, să se ştie că nu a luat nimic cu sine. Ironia sorţii face ca elevul lui Aristotel să fi avut parte de cea mai scumpă înmormântare din istorie, potrivit unui clasament bizar. Ceva vreme mai târziu, unul dintre epigoni i-a topit sicriul şi sarcofagul din aur masiv, când a avut nevoie de bani. Se vede treaba că nu suntem chiar egali în clipa morţii şi că politicienii din toate epocile sunt singurii capabili să facă morţii profitabili.
Televiziunile au reuşit, cum ne-am obişnuit, să pângărească şi comemorarea americanilor. Când n-au un priveghi monden cu care să facă deliciul babelor colivofile, e bună şi o rememorare prin satelit, pe care s-o trateze cam în acelaşi stil.
Ca unul care a scris realmente emoţionat despre şocantele atentate de acum zece ani, pot spune că detest comemorările înregimentate. Mă dezgustă compasiunea exersată la comandă, selectiv şi la dată fixă.
9.11 a devenit un brand, ca Holocaustul. Alte tragedii nu au branduri, morţii comunismului sunt prea mulţi şi prea anonimi, pe ucraineni nu i-a fotografiat nimeni scheletici, murind de foame. Statistic, vorba lui Stalin. Când vorbeşti de comunism trebuie să dai dovadă de nuanţe, altfel nu te califici la intelectuali. Trebuie să pomeneşti ritualic despre idealurile societăţii fără clase şi despre bunele intenţii ale asasinilor. Aminteşete-ţi de fiecare dată că victimele comuniştilor nu au brand şi vei fi mai puţin inadecvat. Dacă n-ai de lucru şi deplângi drama palestinienilor, rişti să fii etichetat antisemit. Cu brandurile nu te joci.
Nenorocul lui 9.11 e că e un brand din cifre. Iar cifrele sunt cutremurătoare în crescendo. Să le amintim seci, cu solemnitatea cu care au fost citite numele victimelor în procesiunea de la WTC: 3.000 de morţi în atentatele de la 11 septembrie. 20.000 de morţi în războiul din Afganistan. 900.000 de morţi în războiul din Irak, de ambele părţi, majoritatea zdrobitoare, civili. Prea mulţi pentru a le citi numele greu de pronunţat într-o zi a rememorării. Alte victime care nu sunt brand, deşi la aproape un milion, ar merita şi irakienii să fie un brand. Analiştii TV îşi pot exersa compasiunea şi pe cei peste un milion şi jumătate de schilodiţi din acelaşi război.
Despre pasiunea modernilor pentru victime, a scris pe larg Rene Girard, nu e acum locul pentru a extinde analiza acestei aplecări. Poate totuşi s-ar cuveni un monument colectiv al victimei necunoscute, aşa cum s-au făcut în multe ţări după războaie, pentru eroii neştiuţi.
S-a repetat obsesiv astăzi că după 11 Septembrie lumea nu mai e aceeaşi. Într-adevăr, de la momentul când toată omenirea vibra stupefiată alături de o naţiune lovită absurd şi mişeleşte, multe s-au schimbat. Emoţia s-a scurs către oportuniştii fiecărei societăţi, obişnuiţi cu actele de complezenţă. Dacă ar fi fost numai barbaria torturilor de la Guantanamo şi lumea tot nu ar mai fi fost la fel. Cine nu a fost zguduit de revoltă de acel fenomen opus spiritului pentru care e admirată America, nu poate vorbi decât ipocrit de solidaritatea cu suferinţa de peste Ocean şi de ataşamentul faţă de valorile lumii libere.
În lume nu există alternativă la modelul occidental de societate, o ştiu până şi islamiştii, poate doar cei care inhalează încă socialismul ca pe aurolac să nu fi realizat asta. Problema e că cei din lumea cât de cât liberă nu realizează că sunt o insulă la scara istoriei şi chiar şi prin comparaţie cu restul regimurilor contemporane. Dacă, Doamne fereşte!, Occidentul va pierde bătălia cu Orientul mai apropiat sau mai îndepărtat, o va face doar prin propria neprezentare. Ceea ce discreditează democraţia de tip liberal din ţările vestice în ochii adversarilor ei nu e faptul că s-ar fi găsit ceva mai bun, ci ipocrizia generalizată.
E greu să susţii superioritatea lumii occidentale, câtă vreme ea refuză să îşi profeseze principiile proprii, şi trece la o formă de rasism post-mortem. Doar anumiţi morţi pot reclama compasiunea mondială.
Americanismul, ca punere în operă a unei sume de idei – creştine, umaniste, iluministe şi clasic liberale – are în el toţi anticorpii necesari. Nu mă refer la remediile pentru revenirea din şocul 9.11, aplicate în stil texan de Bush. Acelea au eşuat, şi în Afganistanul atacat fără a exista dovezi solide ale orchestrării atentatelor în peşterile din Himalaya, şi în Irakul atacat pentru arme imaginare şi fără nici cea mai vagă legătură cu atentatorii. Nu, anticorpii adevăraţi au putut fi văzuţi când până şi cei ţinuţi în afara dreptului la Guantanmo şi-au putut câştiga libertatea după istovitoare procese, cu avocaţi americani, în instanţe americane. Aceea e America admirabilă şi Occidentul în care de fapt nu cred cei ce se declară filo-americani de conjunctură.

Al treilea partid din America a reacţionat la cele două evenimente politice ale săptămânii, lansarea unui nou program de investiţii de către Barack Obama şi dezbaterea candidaţilor republicani la preşedinţie.
Programul lui Obama e unul surprinzător pentru vederile socialiste ale preşedintelui american. (La noi ar fi fost prezentat ca “măsuri de dreapta”). Planul include scăderi ale impozitelor pe forţa de muncă, dar şi investiţii directe în infrastructură. În total, se vor cheltui 447 miliarde de dolari, pentru un program de stimulare a economiei, care va aduce înjumătăţirea impozitului pe salarii datorat de angajatori pentru 98% dintre angajaţi.

Libertarienii (adepţi ai liberalismului clasic) aprobă reducerile de impozite, dar critică intervenţia în economie, chiar şi cu pachete de ajutor şi investiţii, ca fiind o ineficientă realocare de resurse. Avantajarea unor sectoare din economie e o formă de inginerie socială, un pas către falimentara economie planificată.
Singurul candidat republican care păstrează linia neintervenţionismului în economia de piaţă e Ron Paul, care a şi candidat în tinereţe din partea partidului libertarian. Ceilalţi candidaţi republicani nu scapă de criticile libertarienilor. Aceştia susţin în teorie un stat minimal, dar promit electoratului cam toate bunătăţile unui stat asistenţial – de la un preţ mai mic la benzină (Bachmann) la menţinerea costisitoarelor programe de asistenţă medicală. Influenţaţi de aripa “neocon” a partidului, mulţi dintre candidaţi susţin de asemenea continuarea cheltuielilor militare, pe teatrele de operaţiuni de pe alte continente sau în diverse programe de apărare de pe teritoriul american.

Pagina 2 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica