rss
rss
rss

Se reia ideea înființării unui adevărat partid de dreapta pentru România. Un partid de nuanță creștină și conservatoare. După care apele se împart după alte epitete, care ne liniștesc că n-o să cădem niciodată de acord. Unii l-ar vrea euro-atlantist, alții naționalist. Unii l-ar vrea pro-capitalism, alții protecționist și apărător al intereselor salariaților și capitalului românesc. Iar dilemele pot continua mult și bine.

Așa că o să-mi schițez propria coloratură, acum că din primul paragraf reiese că ne poate ieși din grijă, deci să fim relaxați.

Dacă există o necesitate de a porni o mișcare, ea nu e dată decât de reacția la revoluția globală, propusă de elitele și capitalul transnațional. Așa că din start trebuie să fie un partid reacționar. Asta e denumirea cea mai precisă, n-ar trebui să se teamă de acest epitet, ci să și-l poarte cu mândrie.  Vorbim de o mișcare de rezistență. Doar noțiunea de conservator nu descrie exact contextul. Acum nu se mai pune problema doar să conservi, să te opui unor transformări, trebuie să mai și revoci altele. Iar acolo unde rânduielile s-au pierdut și nu mai ai ce mare lucru să conservi (vezi dezintegrarea satului și degringolada orașului) e nevoie să construiești avântat, nu doar să te aperi.

Consider două ingrediente majore ca eficiente la nivel colectiv împotriva revoluției totalitare globale. Biserica Ortodoxă și statul național. Asta vor ei să demoleze, asta trebuie să apărăm. Restul sunt soluții individuale: familia, cultura, educația, credința personală, estetica, orice altceva.

Din aceste două puncte vedem deja că vehiculatul proiect care i-ar include pe Adrian Papahagi, Mihail Neamțu, Teodor Baconschi, e din alt banc. Nu pentru că l-au susținut pe Traian Băsescu – și eu l-am susținut dar și criticat când a fost cazul, în funcție de cum ni s-au intersectat opiniile, evident, fără să am vreun beneficiu din bombănitul pe internet. Ci pentru că aceștia au opinii preponderent critice față de ambele. Biserica Ortodoxă o privesc cu superioritate și înstrăinare. Dacă au, au legături cu acei clerici foarte avansați pe drumul ecumenismului. De naționalism, ce să mai vorbim, că unii sunt declarați federaliști, internaționaliști, vor dispariția României prin absorbția în federați Europeană a viitorului. O fi utopic planul sau o fi generos, cert e că n-ai cum lupta asumându-ți riscuri pentru ceva ce vrei să dispară la un moment dat.

În linia națională, urgența e recuperarea măcar a unei părți din suveranitatea națională. Atât cât se va putea. Primul pas la înființarea acelui ipotetic partid e realizarea statutului de colonie al României și necesitatea îndreptării acestei situații. Dacă negi realitatea sau o consideri un noroc al generației noastre, nici nu intră în discuție să vrei să o schimbi. Deci vei fi încă un exponat pe raftul prăfuit cu partide politice actuale. Pentru că, să nu ne mințim, PSD și globaliștii de dreapta joacă în exact aceeași echipă. Ei doar au idei vag diferite despre cum să se realizeze transferul de  suveranitate și de economie.

Un alt obiectiv al liniei naționale e recuperarea dreptului asupra istoriei proprii. Canonizarea sfinților închisorilor, ridicarea cenzurii de pe anumite file din istoria țării, cultivarea conștiinței istorice în rândul noilor generații. Pentru cei pentru care filonul identitar e complet străin sau ridicol, e la fel de clar că un partid zis de dreapta, dar nepreocupat de rădăcini, e o creație artificială și fără profunzime, cum a fost fenomenul Trump. Un asemenea produs de laborator va sluji cel mult unei alternanțe la guvernare între complici ai cotropitorilor.

În privința economiei, sunt în principiu susținător al capitalismului. Dar trebuie să fim conștienți că el nu mai există (dacă a existat vreodată într-o stare pură. O grupare autohtonă va trebui să știe să conlucreze cu parteneri străini, dar nelăsând de izbeliște cetățeanul și antreprenorul strivit de campitalul infinit, produs din tiparnița unei bănci centrale. Încercând așadar să limiteze competiția acolo unde amenință să distrugă individul și comunități-le, ajutându-l să revină la nivelul de la care să se poată descurca singur. Niciun român nu trebuie lăsat în urmă, scopul nu poate fi limitat la cifre abstracte de creștere economică, e mai important să oprim imposibilitatea realizării potențialului fiecăruia.

Un partid care să imite artificialitatea fenomenului de televiziune Trump, e o imitație ridicolă și o creație artificială.  Opoziția lui la globalism e strict oratorică, nu intru acum în discuția de ce Trump nu e o victorie pentru tradiționaliști sau pentru creștini. Mi se par evidențe, pe care doar un naiv sau unul interesat le ignoră.

Intelectualii aceștia vedetă sunt ieșiți toți din mantaua lui Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu. S-a putut vedea limpede cu ocazia referendumului, cum s-au aliniat unii la preceptele noii ordini mondiale. Cine vrea să repete aceleași dezamăgiri, n-are decât să încerce o versiune locală de neocon, republicanism sau popularism european

Cocoţată pe miliardele de euro venite din vanzarea de produse contrafăcute sau bune de aruncat, marea Chină a început deja sa manifeste o aroganţă imperială faţă de restul ţărilor smotocite de criză. Într-un gest fără precedent de huliganism internaţional, cea mai mare dicatură a lumii a ameninţat statele din întreaga lume că vor suferi represalii dacă vor participa la ceremonia de decernare a premiului Nobel pentru Pace.
Anul acesta, distincţia i-a revenit lui Li Xiaobo, aflat în închisoare pentru 11 ani pentru singura vină de a fi semnat un document de protest similar celui iniţiat de Vaclav Havel. Condamnarea lui Li Xiaobo e desprinsă din lumea paranoică a regimurilor comuniste: “acţiuni subversive împotriva statului”. Oligarhii care conduc Partidul Comunist Chinez au catalogat decernarea premiului Nobel acestui disident ca “o obscenitate” şi au reacţionat prompt, dictând o condamnare de arest la domiciliu şi pentru soţia incomodului scriitor.
Este de remarcat că nici măcar Uniunea Sovietică, atunci când nobelul a fost câştigat de Andrei Saharov sau Alexandr Sojeniţin, nu a îndrăznit să ceară ţărilor din lumea liberă să nu participe la festivităţi şi nu a trecut la ameninţări.
Spre onoarea lor, 36 de ţări au confirmat că vor participa la ceremonie la nivel de ambasadori, fără teama de a rămâne fără rezerva strategică de tenişi sau maieuri de bumbac. La polul opus, 5 ţări pentru care democraţia e un cuvânt străin, s-au aliniat disciplinate în spatele obrăzniciei chinezeşti: Rusia, Kazahstan, Coreea de Nord, Cuba, Irak şi Maroc.
România s-a hotărât cu greu în care tabără ar fi mai potrivit să intre, aşa încât răspunsul diplomaţiei române a fost trimis după termenul limită indicat de organizatorii norvegieni. Alături de România, alte 15 ţări au dat răspunsuri neclare, intimidate de ameninţările chineze.
Când, în fine, a luat o decizie, alăturându-se lumii civilizate, ministrul Teodor Baconschi a ţinut să atenueze gestul precizând că România nu va fi reprezentată la nivel de ambasador la ceremonia premiului Nobel. Cu alte cuvinte, vreun tovarăş securist de prin ambasada va merge pe vârfuri în sală cât să nu ii supere pe comuniştii de la Beijing.
Atitudinea circumspectă a lui Baconschi nu mi se pare deloc nereprezentativă pentru misteriosul personaj din fruntea diplomaţiei. În teorie, Baconschi e un avocat al anticomunismului şi un ideolog al dreptei de coloratură creştin-democrată. În practică e mai curând prudent şi grijuliu cu propria carieră decât pregătit să rişte ceva de dragul unei schimbări atât de necesare.
Teodor Baconschi e un intelectual pregătit la superlativ, civilizat şi demn de respect. Iar dacă adaugi la astea că a reuşit să treacă de prima tinereţe în viaţa publică fără scandaluri de corupţie, poţi obţine portretul unei mari speranţe pentru politica românească. Politică în care a intrat într-un moment dramatic, ceea ce arată ceva caracter. Dar de la lansarea sa fastuoasă de la Ateneu şi până acum n-a mai urmat nimic. Doar câteva interviuri îngrijite dar îngrozitor de plictisitoare, un fel de campanie de promovare din care nimeni n-a rămas cu nicio amintire. Politicienii dotaţi cu instinct n-au nevoie nici de lansări la Ateneu nici de interviuri comode pentru a se contura ca personaje publice; Traian Băsescu e în stare să-şi livreze mesajul şi în timp ce împinge căruţul la Carrefour şi răspunde unei întrebări primite din mers. (Sau era, pe vremea când mai avea parte de băi de mulţime.) Fără instinctul gesturilor şi declaraţiilor simbolice, oricâte calităţi ar avea Teodor Baconschi (şi are) poate să se pregătească liniştit de soarta precedentului ministru de externe care a fost ambalat pentru prezidenţiale, chit că între el şi Geoana e totuşi o diferenţă de mulţi ani lumină în defavoarea Prostănacului. Rezultatul poate fi acelaşi.

La mine in cartier e campanie electorala. Ce e amuzant e ca primii care au iesit la atac sunt pedistii, care nu au candidat. Dar asta e un detaliu nesemnificativ, cand te apuci sa distribui fluturasi in cutiile postale. Fluturasii destul de bine facuti (in populismul lor) ne anunta si de ce sunt alegeri in Berceni: pupila lui Dan Voiculescu, Daniela Popa, s-a carat din Parlament pentru o leafa mai buna. Prin urmare, toata distractia, spun pedistii, ne va costa un milion de euro, iar in pliant ni se si arata ce s-ar fi putut face cu atata banet.
Pentru locul ramas liber, monstruoasa opozitie (PSD, PC si PNL) va propune tot o tovarasa de nadejde de-a lui Felix, pe Liliana Ghervasiuc Minca, spaima lui Ogica si a Loteriei. In raspuns la fluturasii pedisti, madam Minca ne-a impartit un “contra-fluturas”, doua pliculete cu vopsea de oua (nu glumesc!) si o vedere cu scena crucificarii. Probabil o sugestie subliminala ca si anul acesta ni se va da de ales intre doi talhari.
Cum spuneam, pedistii nu s-au hotarat inca pe cine arunca in lupta cu stapana numerelor de la 6 din 49 si mai ales cu stapanul palmierilor, Piedone, un fel de baron local, sau mai direct spus un Vanghelie al sectorului 4.
Ar fi 3 candidati, toti 3 ministri: Gabriel Sandu, ministru al Comunicatiilor, 0 realizari, 0 sanse; Daniel Funeriu, baiat destept dar cu presa proasta, in special in randul profesorilor si parintilor; in fine, ministrul de Externe, Teodor Baconschi.
Baconschi, care pornea cu un CV impresionant, n-a reusit inca sa ruga inima targului la Externe, ba chiar a contabilizat cateva declaratii discutabile, socotite gafe la nivel diplomatic. Si sa nu uitam ca intre timp, Gabriel Oprea a adunat toate ciurucurile din toate partidele si a facut din gruparea lui o formatiune egala cu UDMR-ul, deci ar putea foarte bine emite pretentii la inca un loc la masa guvernului. Iar daca Baconschi ar castiga alegerile, PDL-ul ar impusca doi iepuri dintr-un foc: ar triumfa pe feuda lui Piedone si i-ar face loc lui Cristian Diaconescu la Ministerul de Externe.
Altfel, partidul s-ar putea intoarce la optiuni ceva mai exotice, cum e candidatura lui Florin Calinescu.
In ce ma priveste, daca acum cateva luni m-am bucurat pentru prima data ca nu stau in Primaverii, ca sa nu aleg intre Prigoana si Securila ala care a castigat, daca Baconschi ar candida, ar fi prima data cand chiar as avea pe cine vota in colegiul asta.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica