rss
rss
rss

Trebuia să vină și acest moment în care farsele jucate de Victor Ponta să se înfunde. De fapt, așa pare normal, că din momentul în care s-a pus în mișcare mecanismul penal împotriva sa, demisia ar fi ceva logic, urmată de retragerea măcar temporară din politică, pentru a se concentra pe apărarea în instanță. Dar poate mă pripesc. În fond, are susținători dispuși să creadă că e un persecutat politic și să repete apărarea aia a avocaților fără argumente: de ce acum? „Uitați, e o coincidență cu moțiunea PNL.” Păi niciodată n-ar fi fost bine: de ce în campania electorală? de ce în preajma sărbătorilor? de ce vineri?

Dar să mergem pe ipoteza bunului simț și să presupunem că Victor Ponta e terminat politic. Poate el va aștepta să meargă ca Fenechiu sau Vâlcov azi la Guvern și mâine direct în celulă. Dar în Parlament tot se vor găsi defectori cu simțul ridicolului, care vor pricepe semnalele externe că așa ceva e intolerabil. Și atunci șarada se va fi încheiat. Doctorul fără doctorat, care profesează ca avocat fără examen, în baza acelui titlu obținut fraudulos, mitomanul patologic, coruptul care a dat funcții în Guvern altui derbedeu, de la care a primit o mașină și bani de două apartamente, potlogarul care a dat o funcție grasă altuia, care i-a cumpărat respectivele apartamente, într-un cuvânt acest impostor înfiorător iese din scenă.

Aștept acest moment din ziua aceea când l-am auzit la radio câștigând alegerile interne împotriva unui Geoană, deja devenit ridicol național, când mi s-a strâns inima la gândul că figura de școlar tocilar va păcăli multă lume cu mașinăria pesedistă de tip mafiot în spate. A fost mai rău decât m-am temut și doar victoria neașteptată a lui Iohannis a împiedicat un rău încă și mai mare.

Până aici, așa arată normalitatea: instituțiile statului de drept lucrează, căpușele firmelor de stat pe contracte de consultanță fictive merg la închisoare. Surpriza e că Iohannis nu e neapărat un câștigător al acestei situații. Sau, din nou, mai mult câștigător prin neprezentare sau pe greșeala adversarului.

Venit pe un val uriaș, aproape miraculos de susținere și cu apetit pentru schimbări dramatice, Iohannis a ales să își demobilizeze prin plictiseală alegătorii și să îi dezamăgească alegând o coabitare călduță. El a fost cel care l-a resuscitat pe Ponta, luându-l drept partener rezonabil și cu viitor, în clipa când era mort și mototolit ca un iepure trecut pe sub roțile unui tractor, după 16 noiembrie.

Fără să fie forțat de împrejurări similare, Iohannis a făcut cele mai proaste dintre alegerile pe care le-a făcut și Băsescu anterior. Ambii au venit la putere după un pact tacit sau explicit cu serviciile secrete, cu oculta provenită din fosta Securitate.
Băsescu a uimit mergând pe drumul său după ce s-a văzut instalat la putere – a rupt pactul nescris al politicienilor care se criticau dar nu se băgau la închisoare, ceea ce a descătușat Justiția și a deschis o cutie a surprizelor, căreia i-ar putea cădea el însuși victimă. Iar serviciile a reușit să și le subordoneze în dese rânduri, prin forța personalității, transformându-le într-un instrument cu efect pozitiv și negativ, de la caz la caz.

Anturajul pe care și l-a ales Iohannis după câștigarea alegerilor e nu doar mediocru, dar de rău augur în privința relației pe care se pregătește să o aibă cu serviciile secrete. O garnitură de acoperiți de mâna a doua și aspiranți la controlul serviciilor l-a acaparat pe președinte, amețindu-l cu iluzia unei puteri de tip monarhic, într-o țară care se zvârcolește în sărăcie.

Tocmai aici ar fi fost șansa lui Iohannis de a fi continuator al părții pozitive de proiect prezidențial din perioada lui Băsescu. Acesta din urmă a reușit cum necum să pună în mișcare componenta judiciar a statului. E ceva ce, slavă Domnului, Klaus Iohannis nu dă semne că ar vrea să suprime. În privința asta, rămâne un uriaș câștig față de proiectul pesedist de restaurație. În schimb, dezvăluirile Elenei Udrea au pus reflectorul pe influența exagerată pe care SRI o are asupra clasei politice, justiției, presei și afacerilor. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat din mers acest context de neanticipat și l-ar fi transformat în catalizatorul începutului său de mandat.
S-ar fi putut concentra pe reformarea acestui pilon al statului, ultimul bastion major al sistemului comunist. Ar fi preluat dezvăluirile din dosare despre circuitul banilor din corupție spre partide și ar fi luptat pentru reformarea administrației.

Istoria ultimului deceniu a arătat că un asemenea program reformator poate avea de partea lui nu doar vectori externi, dar și o majoritate populară. Uimitor e că și votanții pesediști au început să prindă multe din subtilitățile procesului judiciar și, deși votează sistematic cu hoții, nu sunt insensibili la ideea epurării corupților, dacă li se dă satisfacția că și inamicii lor sunt vizați. Deci Iohannis avea la discreție atât publicul băsist, cât și pe cel antenist, doar să fi vrut să se impună ca lider de program reformator.

Și în materie de blaturi cu PSD, nu e nici măcar original. Evident, și în această privință, inventivitatea lui Băsescu a fost neegalată. El e cel care l-a numit de două ori premier pe Victor Viorel. Prima dată cu gândul unei coaliții eterne (deci USL nu e ideea lui Voiculescu, până la urmă). A doua oară, forțat de împrejurarea unui vot popular masiv defavorabil.
Dar cel mai odios a fost blatul bălăcărelii din ultimul an de mandat. (dacă n-o fi fost mai mult) Momentele acelea grosolane în care țara era prostită cu scenete cu pisicuțul și Victor Viorel, cu dezvăluiri răsuflate despre ofițerul Ponta, în timp ce Elena Udrea și Ghiță funcționau ca mesageri amicali între grupări.

Și să nu uităm, faptele de care e acuzat Ponta se petreceau chiar în plină guvernare Băsescu. O ironie totală, puștiul se căpătuia în regimul dictatorului Băsescu, trăgând din banii minerilor din bazinul Olteniei, care scoteau cărbune pentru termocentralele de la Turceni și Rovinari. Urmașul lui Iliescu fura din banii minerilor în timpul dictaturii portocalii a lui Băsescu.

Socoteala blatului a funcționat doar parțial, în final, partida Maior a capitulat în fața partidei Coldea, în cele mai bune dintre condiții pentru primul, proaspăt ambasador în cel mai râvnit loc. Părerea mea, că Iohannis s-a afundat în teren mlăștinos lungind relația cu Ponta, de astă dată nu ca pact de coabitare ci ca dialog politicos pe termen nedefinit.

Și, dacă va continua o politică similară și cu noul PNL, va avea aceleași dezamăgiri, pe care nici nu le va înțelege. Va rămâne la fel de inert când îi va veni sorocul dosarului lui Vasile Blaga. Și, dacă decide să își țină cuvântul, ne va cadorisi cu Cătălin Predoiu în cea mai puternică funcție din țară. Un fel de din lac în puț, un purtător de cuvânt mai peltic al mafiei transpartinice. Unul, care intermedia întâlniri cu Hrebenciuc pentru oamenii de afaceri la ananghie. Altfel spus, alt premier pe care dosare l-ar putea prinde din urmă în chiar timpul mandatului.

Are 42 de ani, e o femeie singură, dar mai puternică decât cei mai mulți dintre bărbații din politică. Nu are copii, pe fiul vitreg tocmai l-a nominalizat într-un denunț pentru intermedierea unei mite. Ca victimă colaterală, fără nuanțări sentimentale. E încă liberă, dar riscă să iasă din închisoare când va avea aproape sau chiar peste 50 de ani. Pe atunci, farmecele feminine, care au purtat-o atât de departe, vor fi cel mult o amintire întristătoare.

N-a fost înzestrată din naștere cu o frumusețe amețitoare, nici cu cine știe ce sofisticare, dar instinctul a ajutat-o să își folosească abil atuurile fizice. A jucat cartea feminității până pe marginea decenței, stârnind pasiuni dar și mai multă indignare și resentiment. Cumva părea că trișează folosind în ascensiunea sa indecent de rapidă singurele resurse la îndemâna unei fete provinciale. Lumea nu se mai sătura să se uite pe gaura cheii la pozele cu ea din tabloide și să bârfească despre ea, dar îi taxa ascensiunea ca parvenitism. În materie de parvenire, Elena Udrea s-a dovedit capabilă de performanțe uimitoare. Este, la urma urmei, cadru didactic universitar, a avut și oarece tentativă doctorală în domeniul geopoliticii. La care a renunțat jenată, spre deosebire de varianta ei masculină, Victor Ponta. Alt „răzbătător”, care ar fi pornit de la dormitul în gări și adunat monezi din cărucioare. Dar societatea vede altfel ascensiunea unui bărbat, îl scutește de toate insunuările mârlănești, chiar aplaudă saltul.

Dacă i-ai explica universitarei Elena Udrea că tocmai de la cultură i s-a tras căderea, probabil ar pufni cu dispreț și ar înșira variante mai plauzibile de generali, procurori și parteneri de afaceri delatori. E adevărat că această doamnă e autoarea celei mai mari evoluții personale dintre personajele politice de vârf. A urcat de la statutul de femeie-accesoriu, care se mărita îmbrăcată ca o parașută, cu cizme de piele și fustă, care abia îi acoperea chiloții, cu un domn gras și chel, până la nivelul unuia dintre cei mai buni comunicatori în politică, articulată și combativă, capabilă să livreze țintit mesaje percutate, fie ele și scrise de alții. Într-o vreme ajunsese la ținute sobre, cu taior negru și un aspect cizelat, apoi s-a întors debusolată la breton peste ochi și ruj siclam. Dacă s-ar fi îngrijit să își mobileze și mintea cu atâta pasiune câtă investea în genți și blănnuri, poate ar fi dezvoltat acel simț al măsurii, pe care cultura ți-l dă. Ar fi reușit să vadă ridicolul afișării cu aceste însemne ale bunăstării într-o societate sărăcită până la mizerie. Ar fi refuzat să se aventureze cu ambițiile mult peste granița unde competențele și decența ar fi trebuit să o rețină.

Încolțită spre capătul drumului, ca fugarele din „Thelma și Louise”, Elena Udrea apasă pedala de accelerație spre prăpastie, încercând să tragă după ea cât mai multe nume grele. E o acțiune kamikaze, fără sorți de izbândă în ce o privește. Ar fi avut mai multe șanse să își prelungească starea de libertate dacă spunea că e gravidă cu generalul Coldea, decât cu strategia din interviul dat Hotnews. Dar e o strategie mai bărbătească decât a oricărui bărbat din politică și afaceri, unii dintre ei ieșind chiar și în lacrimi din arest. Atacul său a fost direcționat cu atâta talent și atât de neașteptat, încât nici nu s-a observat că e oarecum similar cu al altor vinovați din politică. Până acum, borfașii de top spuneau previzibil că e un proces politic, comandat de Traian Băsescu. Ce spune Elena Udrea e o variație ceva mai sofisticată, pentru că indică alți comanditari ai sistemului. Și de data asta s-a lăsat tăcerea, pentru că acuzațiile ei par înfiorător de reale și de susținute. Și tocmai pentru că scenariul expus nu o disculpă mai deloc: o suprastructură coborâtă din fosta în actuala Securitate supervizează parazitarea resurselor societății prin agenții ei-lipitori, pe care le dirijează pas cu pas.

Sistemul acesta i-a permis și familiei Elenei Udrea un stil de viață nesperat, de care se pregătește să o deposedeze brutal, lucru pe care ni-l aduce la cunoștință ca pe o nedreptate scandaloasă. Destinul acestei persoane, oricât de tragic, e mai puțin relevant. Cu sau fără urmași biologici, Elena Udrea lasă în urmă moștenirea unui tablou dezolant, în care nu doar imparțialitatea Justiției e pusă sub dubiu. Din susținerile sale reiese că sistemul nu doar pedepsește părtinitor, dar îi creează pe corupți în propriile laboratoare de agenți, care ar trebui să toarne spre binele siguranței naționale, nu pentru subminarea economiei. Un sistem, care face politică activă, măsluiește sondajele și dă bani de furat pentru cumpărat televiziuni, își terorizează executanții și le elimină altora competitorii pe cale judiciară. De la acest tablou vom avea de pornit când se mai vorbi de reconstrucția țării, de la cel mai aspru tablou al mandatelor lui Traian Băsescu, făcut chiar de Elena Udrea, slăbiciunea sau unealta lui.

E atât de rea pentru Traian Băsescu lumina în care îl pune „urmașa” sa, că simt nevoia să adaug o notă pozitivă. Deși aparent nu ne-am mișcat deloc din 90 și ne-am întors la controlul total al Securității, cel puțin ceva s-a schimbat ireversibil în bine. E vorba de căderea legii tăcerii și a limitării la simple atacuri verbale între adversari. A fost clar din momentul în care Traian Băsescu și Monica Macovei au dat undă verde pentru apariția unui altfel de sistem judiciar, de când primii politicieni de la vârf au ajuns chiar să intre după gratii, că roata se va întoarce și că de acum înainte politicienii nu se vor mai ierta între ei când va fi vorba de intrat la închisoare. Chiar dacă aflăm acum că pe alocuri Justiția și serviciile de informații erau folosite în reglări de conturi între mafioți, tot e spre binele societății cu cât vor fi mai multe lichidări reciproce de acest tip.

Ruptura dintre grupările fostei puteri s-a produs în etape succesive, fiecare lăsând dezorientați susținătorii, care nu înțelegeau nici ce au de împărțit „ai noștri”, nici cu care să țină mai departe și care sunt „ăia buni”. Ultima dintre rupturi are loc chiar acum, începută uluitor cu o arestare la vârful procuraturii, a prietenei Alina Bica, ale cărei declarații sunt coordonate cu ale Elenei Udrea. După mai vechile rupturi între Blaga și Băsescu, între Macovei și Udrea, între grupul intelectualilor și PDL, apoi PMP, are loc și un război surd în fostul tandem Daniel Morar, Codruța Kovesi.
Cea din urmă e aparent în echipă perfectă cu SRI-ul lui Florian Coldea, iar acoperiții din presă execută foc la Daniel Morar și la restul judecătorilor din Curtea Constituțională, când li se resping legile Big Brother, pentru supravegherea mai strictă a populației fără mecanism de control judiciar.

Deocamdată e un mister dacă Elena Udrea acționează singură și din disperare, sau la instrucțiunile altcuiva, ca în cazul bilețelului roz. E un război atât de mare și fără speranță, cum numai Traian Băsescu s-ar încumeta să poarte, trebuie să îi recunoaștem amprenta inconfundabilă. Sau o „urmașă a lui Traian”, cum îi plăcea cândva să cânte. Paradoxal, dintr-un asemenea război, care ar conduce la decapitarea SRI, ar avea de câștigat chiar și cineva cu ambiții de supremație din DNA, care s-o fi săturat de eticheta de „divizie penală a SRI”, și care ar putea lupta cu mâna Elenei Udrea pentru și mai multă autonomie și supremație între instituțiile de forță. E un scenariu ușor aiuritor, dar care ar explica lăsarea în libertate a suspectei, care poate a livrat chiar bomba cerută de anchetator.

Un alt scenariu – speculație, trimite către un târg cu alte entități. Întâi, unele interne. Traian Băsescu a făcut marile schimbări în servicii și i-a pus stelele pe umăr lui Coldea după înscenarea răpirii jurnaliștilor în Irak, după cum s-a folosit și de alte incidente pentru a opera schimbări în aceste structuri. Klaus Iohannis ar putea fi sfătuit să facă același lucru, și are nevoie de puțin ajutor, ca să meargă cu schimbările puțin mai departe de persoana șefului instituției. Alți ofițeri pot încerca să își plătească niște polițe, în timp ce alții, ca Elena Udrea, ar putea încerca să își cumpere clemența și supraviețuirea jucând acum o altă partitură, decât cea a blatului cu Victor Ponta, de dinainte de alegeri.

În fine, Elena Udrea, Traian Băsescu sau Klaus Iohannis pot încerca fiecare câte o misiune, care să livreze unealta securistă în alte mâini externe, deși Marele Licurici n-ar avea a se plânge de cum a răspuns la comenzi până acum. E poate o încercare de victimizare în stil Timosenko, la care speră pe cont propriu doamna Udrea, strategie care nu a înduișat pe nimeni în cazul Năstase, dar ar putea fi mai de succes cu Udrea, dacă lovește unde alții au interes. Sau chiar Băsescu ar putea încerca să se declare învins de sistem în ochii occidentalilor.
Dar dacă alte entități externe nu sunt deranjate de sistem, așa cum e el descris, ci vor doar să îl preia ca atare. Adică un sistem de informații, care produce bani din politică, influențează rezultatul alegerilor și folosește procurorii ca pe o măciucă. De ce n-am presupune că există destui și în afară, nu doar la noi, care ar vrea un asemenea sistem intact dar sub control propriu. A părut bizară alegerea Hotnews ca vehicul pentru interviul-bombă, în condițiile în care Dan Tapalagă și-a arătat în mai multe rânduri antipatia pentru Elena Udrea. Site-ul, cândva al fugarului Cristian Sima, e acum în sfera de influență a think-tank-ului Stratfor, finanțat de CIA, al americanului de origine evreiască George Freedman. Cum și alți conaționali de-ai săi din aripa stângii americane, ca Victoria Nuland și George Soros, se interesează îndeaproape de mersul societății românești, direct sau prin reprezentanții în „societatea civilă”, putem specula o posibilă predare a centrului de control spre altă grupare de peste Ocean. După cum și noua schimbare de gardă de la Cotroceni ar putea însemna o reorientare spre Europa cu preponderență față de America.

Toate acestea sunt doar scenarii și speculații. Cel mai rău pentru România ar fi acoperirea acestui scandal, care ar permite un asemenea transfer de putere, spre interior sau exterior, în locul demantelării sistemului. Este același sistem, care a creat primele generații de milionari – din privatizări, devalizări de bănci, apoi din contracte cu statul și din vămuirea contractelor de stat pentru alții. În clipa de față, în jurul Elenei Udrea s-a făcut vid, ca în jurul unui ciumat. De vină nu e doar caracterul persoanei și felul fără scrupule în care a făcut carieră și s-a îmbogățit, ci și că sunt prea puțini oameni onești în politică și presă, care să se bucure și să încurajeze incendiul pe care ar vrea să îl provoace de una singură apriga femeie. Și asta pentru că cei mai mulți sunt dependenți de buna funcționare a acestui sistem de transformat puterea în bani și banii în putere.

Mi-ar plăcea să-mi pot imagina cum îl vor trata pe Traian Băsescu liderii mondiali în cele câteva luni rămase din mandat, după arestarea fratelui său, Mircea Băsescu. Îl va mai bate prietenește pe umăr Angela Merkel, ca pe un vechi camarad încercat? Îl va mai săruta părintește Joe Biden, cu și mai mult respect pentru sacrificiul pe care îl face, dând public semnalul că fratele său trebuie să plătească pentru ce a greșit în fața legii? Sau președintele va deveni nefrecventabil, cum ar fi trebuit să fie și interlopii olteni pentru orice om cu scaun la cap?

Mi-e efectiv imposibil să estimez această evoluție de percepție. Sper că va conta mai mult că devenim o țară în care nimeni nu e mai presus de lege, decât că suntem una în care pretinsele elite se amestecă cu drojdia. Dar cred că e un mare pas înainte că fratele președintelui în funcție își petrece noaptea viitoare în arest. Presa, prostituata propagandei politice, a fost pentru câteva clipe o putere în stat și autoritățile s-au plecat în fața puterii ei de neoprit asupra opiniei publice. Primul președinte care și-a recâștigat de trei ori mandatul (inclusiv două suspendări), luptând împotriva presei, e îngenunchiat de imaginile greu de contrazis cu fratele corupt.

Un frate, suficient de prost încât „să cadă pe tehnică” în capcana întinsă de niște analfabeți, care aruncă cu milioanele de euro, strânși de nu se știe unde. Un frate, care vorbește la fel de nonșalant despre sute de mii de euro, care sunt pentru foarte mulți dintre telespectatori o avere imposibil de adunat într-o viață. O singură șpagă de 250.000 de euro poate însemna pentru un om de rând visul unei locuințe, pentru care face rate 30 de ani, suportând mizeriile șefilor și tot felul de privațiuni. Oricare dintre aceștia are dreptul să se bucure la aflarea acestei prime sentințe.

Dar de acest prim verdict se pot bucura la fel de bine și „băsiștii”, nu doar publicul captiv al lui Gâdea. De fapt, tot eșafodajul de minciuni al predicatorului fariseu se năruie încă o dată acum. Justiția politică, aflată la cheremul dictatorului Băsescu îl pune în cătușe pe fratele dictatorului. Și nu oricum, ci filmat, de securiștii mai tuciurii ai regimului său opresiv. O asemenea explicație devine rizibilă, cum devine și apărarea Varanului, țipetele pline de tupeu ale lui Mazăre și ale celor ce vor urma.

Pentru prima dată, omul cel mai de jos, prostit atâția ani de antene, va face ochii mari la ce se întâmplă în jur. Și nu va mai strâmba șmecherește din nas când alți politicieni ai puterii vor fi urcați în dube. Îi va râde în nas oricărui Năstase, Voiculescu, Dragnea, Mitrea sau Vosganian, care va mai îndrăzni să ne sfideze inteligența pretinzând că sunt victimele unor mașinațiuni politice.
E cel mai frumos început de campanie electorală la care puteam spera. Să curgă arestările, apărătorii hoților de lux au rămas fără argumente!

Cât de devastatoare sunt filmulețele cu fratele președintelui Băsescu și interlopii clanului Bercea Mondialu? Letale, indiferent cât de manevrate ar fi de casa de filme Antena 3.

După ce scandalul „mătușa Tamara” s-a propagat la nivelul omului de rând, Adrian Năstase a ieșit din actualitatea politică. Încă nu fusese condamnat, nici în primul, nici în al doilea dosar, nu jucase comedia sinuciderii, dar era caz clasat de opinia publică. Pentru că omul de pe stradă are nevoie de povești, pe care să le poată lega de ceva din experiența proprie, din viața de zi cu zi. „Trafic de influență” sună mult prea vag, prea juridic, dar inventarea unei mătuși pensionare, care îți lasă milionul de euro moștenire, e ceva de care se poate râde în orice cârciumă.

Scandalul lui Mircea Băsescu e atât de jos, că nici nu mai trebuie caricaturizat. E sub nivelul mediu de discuție de la Capatos sau Măruță. Familia unui infractor de duzină încearcă să îl scape, apelând la o rudă a președintelui, dă bani pentru asta, iar Mircea Băsescu admite că la el a ajuns doar o parte din sumă și că a făcut cât a putut.

Sunt scene jenant-hilare, în care doi golani se întrec în a se prosti unul pe altul: Băsescu vrea să îl prostească pe băiatul lui Bercea că își merită șpaga, chiar dacă poate nici nu a intervenit în Justiție, de vreme ce făptașul a primit șapte ani cu executare. În vreme ce fiul lui Bercea îl face în foi de viță, turuind în clar despre ce bani i-a dat și pentru ce, în timp ce îl filmează cu telefonul.

E posibil ca secvențele să fie editate de anteniști, care au colat discuții petrecute în circa 2 ani, ca să rezulte un dialog plauzibil. Dar ceva tot rămâne: Mircea Băsescu a primit o mică avere și nu în cadrul unui flagrant, ci cu doi ani în urmă, mult înainte să îl denunțe pe Berce Jr pentru șantaj.

Cam tot mandatul președintelui Băsescu se va judeca în funcție de soarta acestui caz: dacă fratele președintelui nu scapă de închisoare pentru trafic de influență, președintele intră în istorie, Justiția e independentă și chiar funcționează, așa cum, cel puțin până acum, a funcționat în cazul lui Bercea Mondialu. Dacă scapă, propaganda antenelor despre părtinirea Parchetului primește argumente nesperate.

La câteva luni până la coborârea de pe tron, grija Împăratului Portocaliu e la viitor. Nu la viitorul material, căci pentru acela avea puse deoparte, dacă nu jumate din împărăție, măcar trei sute de hectare cultivate cu grâu prin Călărași. La viitorul său dinastic. Soarta nu-l hărăzise cu niciun băiat, doar cu fete, și nici alea de cine știe ce ispravă. De feți frumoși nici nu putea fi vorba, că nici Syda nici Bodo nu-s nume de făt frumos.

Așa că împăratul chel își puse toate speranțele în farmecele unei nimfe blonde, care promitea să îi aducă pe lume un urmaș politic. Doar recitase ea însăși din cântecul cu „noi suntem urmașii lui Traian”. De dragul ei, se certase cu toți curtenii, înfruntase ocările țăranilor, tot așteptând ca „minunea blondă” să producă acolo măcar un prâslea, un neghiniță sau cum i-o mai zice. De fapt, nu Neghiniță, că îl avusese pe Boc și totuși își dorise ceva mai impunător. În tot cazul, un voinic să-l vezi mâncând jăratec în cursa pentru Cotroceni, să dea cu Spânul conservator și cu zmeul plagiator de pământ în toamnă.

Ei, aș, ți-ai găsit. Din ideile băsesciene nu s-a născut nimic pe care lumea să îl ia în seamă. Poate pentru că ele, ideile, nu prea existau, erau mai mult improvizații ale unui oportunist de mare talent, cu intuiții bune. Iar așa ceva nu poți nici preda, nici lăsa moștenire, oricâte tricouri cu mesaj ai îmbrăca.

Partidul Mișcarea Populară s-a dovedit o glumă proastă, nedemnă pentru moștenirea politică a președintelui care a marcat jumătate din tranziție. De fapt, se vede acum, că Băsescu i-a obsedat mai mult pe inamicii săi. Pentru antene și ce-a rămas din USL, Băsescu a fost obsesia supremă, spaima totală, față de care te poziționezi pro sau contra. Dar pentru cei care l-au votat și, din când în când, susținut, președintele ultimului deceniu a fost mai curând un fenomen accidental. Dovadă că i-au ignorat total recomandările la votul pentru euro-parlamentare și au ridicat nepăsători din umeri la zbaterile tentativei sale de partid prezidențial. Nici vorbă să se unească în jurul său, oricât s-ar fi dat și cu parașuta liderii „partidului în blugi”.

Congresul PMP din acest week-end a fost o manifestare jenantă a nivelului coborât la care practică politica noua generație. Lideri cu pretenții intelectuale, care folosesc cuvinte urât mirositoare de la tribună, și un vot covârșitor pentru Elena Udrea. Dacă să spunem ar fi avut de ales între Udrea și Tomac, delegații aveau o scuză: ar fi ales pe merit, personajul mai promițător. Dar respingându-l pe Daniel Funeriu pentru feblețea președintelui, membrii acestui partid nu fac decât să își trădeze gusturile îndoielnice, pentru guralive de provincie, care își acoperă cu mult tupeu golurile din educație.

Tot în garnitura de lideri a PMP a fost urcat și aproape celebrul Cici de la Sistem, proaspăt parlamentar USL. Adică ales acum un an, doi, tocmai pe o platformă de ură împotriva lui Traian Băsescu, în aceeași promoție cu Mihai de la HiQ. Ce l-o fi recomandat pentru a fi transferat și luat de bun acum, e greu de pus. La fel cum nu miroase a primăvară politrucul Marin Anton, fost ministru PDL.

În general, au fost alungați cei cu CV-uri promițătoare, ca Baconschi, Papahagi, Paleologu, pentru a face rost adevăratei fibre a PMP: oportuniștii bine orientați în viață.

Băsescu mizează pe un PSD-ist la prezidențiale
Candidatul prezidențial al PMP e bomboana pe colivă. E vorba de Diaconescu, dar nu domnul Dan, arvunit de Ponta, ci Cristian Diaconescu. Acesta a crescut în umbra lui Nicu Steinhardt, pe lângă care am vaga bănuială că avea chiar rolul de a trage cu urechea. Dacă mai și nota undeva ce auzea, n-avem încă dovada în niciun dosar declasificat.
Pe urmă, carieristul Diaconsescu a continuat să se remarce în Ministerul de Externe, o pepinieră clasică a securiștilor de talent. Pentru a se lansa la apa politică în valurile PSD, nu oricum, ci sub aripa lui Adrian Năstase, om cu slăbiciune la obiecte de artă, bani și ofițeri acoperiți.
Adică, la peste un deceniu de la Revoluție, Cristian Diaconescu se înscria țanțoș în partidul lui Ion Iliescu, prezidat de Adrian Năstase. Cât de mult înțelesese el din viață până la data aia și cât de mult putea evolua după, mă întreb?
Dar cariera sa nu s-a oprit aici. Îl regăsim în calitate de ministru al Justiției și la Externe în guvernul penal al lui Adrian Năstase.
Îl regăsim candidat de formă al PSD la primăria Capitalei, paravan jenant pentru „independentul” Oprescu. Din nou, ce caracter trebuie să ai să te pretezi la asemenea roluri de paiață?!
Îl mai regăsim pe Cristian Diaconescu în postura de ideolog al stângii și de fondator al partidului „mafiotului” Gabriel Oprea, UNPR. După cum observați, o carte de vizită impresionantă pentru un „candidat al dreptei”, un adevărat reformator al clasei politice. Doar a trecut prin toată, de ce n-ar fi?

Cu așa urmași politici, Traian Băsescu se poate gândi doar cu spaimă la viitor. A lăsat în urmă expresia propriei sale neputințe și ecourile propriei imposturi foarte abil ascunse.

* Corecție: Ciprian Rogojan, alias Cici de la Sistem, a candidat pe listele ARD, nu USL. (Alianța România Dreaptă, formată din PDL și PNȚCD, trecând de la PDL la PMP.)

Prin intermediul fiicei sale Ioana, Traian Băsescu iese tiptil din cartea de istorie, pentru a rămâne în cartea funciară. Președintele a încercat să prezinte marea împroprietărire a familiei sale ca pe expresia unui hobby, ilustrat de mâna plină cu roșii de grădină sau povești despre bobul de grâu pus în pământ fără a mai ara brazda. Dar 290 de hectare nu sunt o distracție pentru un orășean ieșit la pensie, proaspăt bunic, ce își descoperă o plăcere lăudabilă. Poate unora la e și greu să își reprezinte în minte cele aproape 300 de hectare de pământ arabil, adică aproape trei milioane de metri pătrați de pământ! Pentru curtea unei case în oraș, 200 de metri pătrați sunt destui, acum imaginați-vă la un loc 3 milioane. Vorbim de o adevărată avere, care nu se lucrează în week-end de un bunic harnic, ci cu tractoare, investiții, paznici, angajați.

Traian Băsescu intră astfel în galeria masivă a politicienilor pentru care tranziția nu a însemnat un urcuș, la capătul căruia să își propună să schimbe țara, ci o șansă care apare o dată într-un secol. Șansa de a-ți aranja toate rubedeniile și urmașii pe multe generații. Semne mai fuseseră, de la casa dată de primărie, la împingerea fiicei mai inepte într-o demnitate europeană. Acum se dă marele tun agricol. Un milion de euro, după estimarea băncii, probabil mai mult în termeni reali, ca la orice activ gajat. Asta presupunând că n-a fost nimic preferențial în acordarea creditului. Dat unui notar oarecare, pe care CEC-ul îl crede că va avea venituri fabuloase 30 de ani de acum încolo, lună de lună. Chit că piața imobiliară e blocată și nici măcar mașini nu se mai tranzacționează într-un ritm care să asigure bunăstarea castei notarilor pe termen lung.

Afacere cu câștig sigur, doar din subvenția anuală la hectar, care acoperă deja o treime din rată. În condițiile în care altor cumpărători li se pregătesc opreliști legislative, care să împiedice apariția unei piețe libere a terenurilor, și un preț ridicat pentru cei ce s-ar trezi că aspiră și ei la agoniseli similare.

Ciudățenia e că bătrânul președinte, care face o prioritate din chivernisirea familiei, nu lasă nici politica din mână. Aici îl surclasează pe Ion Iliescu, care măcar nu deținea și un cumul de pasiuni, și alunecă spre „modelul” Năstase. Politicienii mai tineri sau mai bătrâni sunt pocniți pe rând de Băsescu, pe diverse temeiuri (de cele mai multe ori reale), împiedicați și să se nască, numai să arate o loialitate soră cu fanatismul, o docilitate totală. Până când grupul loial, care va nega orice evidență, va putea încăpea nu în marja de eroare a sondajelor, ci într-un autobuz. Pe care președintele să îl lase cu o roată dezumflată în lanul de grâu al moșiei sale de proaspăt milionar prin interpuși.

Chiar dacă scriu din an în Paște, nefiind bugetar, când scriu, se întâmplă să le nimeresc. De pildă, când au apărut primele zvonuri despre un posibil partid în care Traian Băsescu să-și ducă bătrânețile, am comparat inițiativa cu implantul de păr al lui Berlusconi. Genul de nebunie ușor penibilă, pe care o fac bărbații după o anumită vârstă, pe care nu vor să și-o admită. Un orgoliu gol de a suprima apariția unei noi generații, nelăsând dreptul decât biologiei să te înlăture cu lipsa ei de milă. Dar pe zi ce trece, bătrânețea bărbatului alfa al politicii de pe Dâmbovița e tot mai zglobie și mai tristă în veselia ei.

E nedrept să spui că Traian Băsescu nu se îngrijește de creșterea unei generații de moștenitori politici (că la moștenitoarea biologică nici nu vreau să mă gândesc). Dar epigonii celui mai abil politician din ultimul deceniu au o singură calitate de căpătâi: fidelitatea fără dubii pentru Băsescu, pe care îl vor transformat în drapel, program politic, efigie, far călăuzitor și tot ce mai vreți. Cel mai greu rol în care poți fi distribuit într-un asemenea context e cel de eminență cenușie, cu veleități de vedetă, și fix ăsta i s-a dat micuțului Sebastian Lăzăroiu. Cam de înălțimea lui Florentin Petre, Lăzăroiu e printre entuziaștii Mișcării Populare tot atât de demn de adulat ca Băsescu însuși. Pentru fani, Lăzăroiu e chiar așa cum s-a autointitulat arogant acum un an: „un îmblânzitor al viitorului”, iar panseurile lui de pe Facebook sunt savurate cu nesaț. Peste ceva vreme poate vor apărea și adepți ai Mișcării Populare, capabili să descifreze semnificații numerologice în statusurile lui Lăzăroiu, după vibrația numărului total de litere conținute. Ce păcat că sunt puțini fanii atât de entuziaști! Că dacă ar fi fost mai mulți, televiziunea facultății Spiru Haret, TV H2O, condusă de Sebastian Lăzăroiu, ar fi mișcat măcar acul audiențelor, în loc să intre în moarte clinică. Altă ironie a sorții, să iei o leafă babană de la fostul dinozaur comunist Bondrea, rectorul cu școală puțină al celei mai nocive universități, ca să „repornești România” (așa suna sloganul) și România să rămână tot nepornită.

Dar poate o repornește noua generație. De pildă, această domnișoară, pe nume Andreea Cruceanu, care va fi purtătoarea de cuvânt pe Facebook a purtătorului de cuvânt neoficial al lui Băsescu. Cum ar veni, viitoarea Mișcare Populară va urma să se propage ca folclorul: din gură-n gură. Și dacă se propagă bine, devine și partid, dacă nu, rămâne fundație, sau asociație, sau fan-club.

De unde a pornit toată tărășenia? Păi de la o altă figură de pomină a dreptei: Mihail Neamțu, one man show-ul Partidului Noua Republică. Turuitorul a constatat curajos o anomalie: deși la lege zice că Administrația Prezidențială e echidistantă politic, mai mulți angajați ai ei freacă menta pe Facebook toată ziulica, exact ca niște bugetari. Păi cu ce să construiești capitalismul în România, dacă nu cu funcționarii statului? Și cu cine să ridici un partid curat de dreapta, dacă nu cu un socialist sadea cum e Cristi Diaconescu și cu toată pletora de securiști filo-prezidențiali? Că fac politică, mai treacă-meargă, dar o fac și în timpul programului, pe banii noștri. Cam ca angajații din administrația locală, care călăresc mașinile instituțiilor în campanie sau trimit salariații la mitinguri electorale, lipit afișe și împărțit pungi votanților. Reformă totală, așadar.

Luat prin surprindere de această observație, venită din partea adormitei opoziții, Sebastian Lăzăroiu a venit cu soluția. N-o să mai folosească internetul în timpul programului de lucru, ci telefonul. De unde deducem că lui Lăzăroiu îi ia mult mai mult timp să tasteze un status, decât o conversație cu minimă politețe, în care să dicteze panseul, dacă îl consideră un așa câștig de timp. Că, vorba aia, când o suni pe fată, mai dai un bună ziua, te mai întinzi la vorbă, că așa e de bun simț, nu dictezi pur și simplu ca la centralista de la taxi. Și poate fata nu găsește pixul la îndemână, când îți vine ție panseul crucial pentru soarta dreptei române, poate să fie pe stradă, în cadă sau în Marele Bazar. Pentru că am uitat să vă spun, tânăra Andreea Cruceanu își duce viața în frumosul Istanbul, unde le bucură ochii turcilor cu frumusețile românești neacoperite, sperăm, de văl sau batic. Păi dacă Lăzăroiu are chef să fie dictator (în sensul că să dicteze statusul) fix când fata se dă cu o loțiune și nu are foaia la îndemână să noteze, se duce naibii șansa reconstrucției dreptei. Ca să nu mai zic de factura la telefon, care sper că nu e fixul de la Cotroceni.

Pentru ocaziile când tânăra asistentă de Facebook a lui Lăzăroiu e pe stradă, „îmblânzitorul viitorului” ar putea, eventual, să sune la muezinul Moscheii Albastre, care să îi reproducă statusul în portavoce, pe un ton tărăgănat, destul de lent, ca să poată fi memorat până ajunge fata la un calculator cu internet să îl posteze maselor însetate de cunoaștere.

Altfel, dacă o prinzi la telefon să îi dictezi statusul, sunt sigur că ai o conversație agreabilă cu ea, cel puțin judecânt după aceste poze de pe pagina domnișoarei de Facebook, care par făcute în webcam.

andreea_cruceanu_3

andreea_cruceanu_2

andreea_cruceanu_1

Preocupări și îngrijorări mai importante și mai personale m-au ținut departe de eternul scandal politic. Așa că voi spune o părere despre ultimul congres PDL, soldat cu realegerea lui Blaga și cuvântul de adio al lui Băsescu, dar de departe, și ca informație și ca implicare afectivă. Cum s-ar zice, așa s-au potrivit lucrurile, că eu îmi luasem adio de la trandafirul portocaliu mult înaintea președintelui. Ba, dacă mă gândesc bine, de votat i-am votat, la pachet cu alte partide aliate, de două ori, dar de simpatizat nu i-am simpatizat niciodată.

Așadar, un partid învechit l-a reconfirmat în funcție pe cel mai ponosit dintre liderii politici interni. Perfect banal. Câte parale făcea gruparea politico-economică PDL? Fix cât cele aproximativ 200 de voturi, primite de gruparea Monica Macovei. Acei votanți chiar veniseră în sala Romexpo să facă politică națională, nu învârteli, ca restul de până la 5.000 de delegați.

Cum alegerea lui Vasile Blaga e o non-știre, la fel ca alegerea lui Aurelian Pavelescu la PNȚCD, rămâne celălalt eveniment. Președintele României, Traian Băsescu, se filmează anunțând că se desparte definitiv de PDL (mai curând a fost invers) și că pornește planul de reconstrucție a dreptei. Știți bărbații ăia, care pe la 60 de ani încep să se vopsească brunet, ca să curteze o studentă mai de la țară, dar plină de viață? O simți Băsescu încă un elan al tinereții, când o are în dreapta pe blonda cea mai absorbantă de fonduri europene, dar noi ce vină avem, că președintele nostru se apucă să se joace de-a Adrian Enache la vârsta asta?

Chiar așa blestem să fie pe noi să alegem între mai mulți feseniști sau între două versiuni de USL? Unul făcut ca să-l dea jos pe Băsescu, altul făcut ca să-l pună la loc, dar ambele fără alte idei de pus în practică. OK, e mult mai carismatic decât Vasile Blaga, ne place când vorbește. Dar cine îl ia în seamă pe Vasile Blaga? De când e gușatul ăla termen de comparație pentru orice? OK, vorbește cu sens președintele, e mult mai rațional în comparație cu Ponta și Antonescu. Dar și un copil de grădiniță în poarta parcului de distracții e mai cu scaun la cap decât ăia doi! Noi ce vină avem?

Și nu-mi vorbiți de reformarea statului, de instituțiile pe care le are de construit Băsescu. A făcut foarte mult, Justiția, atâta cătă e, chiar trebuie apărată de mafioții USL și PDL, chiar trebuie susținută să meargă mai în adâncime. Dar personalizarea instituțiilor, legarea lor de numele președintelui ar fi calea sigură de a le compromite. Mai mult, la fel de compromisă ar fi și o mișcare de tineri, un partid nou care s-ar naște acum pe partea dreaptă, de atingerea strategului Băsescu. Să îl credem pe cuvânt și să zicem că PDL sau Forța Civică sau Noua Republică, sau cine o mai fi, au deja un prezidențiabil valid, un candidat bun, cinstit, serios și cu forță. Atingerea lui Băsescu l-ar transforma în secunda doi într-un Geoană ridicol. Mai țineți minte, desigur, replica genială: „românii au nevoie de un președinte jucător, nu de un președinte – jucărie!”.

Ceea ce face acum Traian Băsescu nu e operă de bărbat de stat. A făcut asta când a acceptat să nu negocieze cu niște ticăloși mai mari, să nu le dea Justiția pe mână, în schimbul unei păci reciproc avantajoase. Acum joacă hormonii bătrâneții în el. Se comportă dizgrațios, ca un bătrân egoist, care nu lasă generațiile viitoare să apară, chiar să-l mătrășească, dacă altfel nu pot. Cineva ar trebui să îi explice că împotriva USL se poate lupta și se poate și câștiga, cu șanse reale. Ar fi spre binele acestei țări să o și facă cineva. Dar împotriva biologiei nu te poți lupta.

Astă vară am putut vedea față în față cum arată votantul PDL, „băsiștii” în viu, nu pe Facebook, nucleul convins, nu masa celor care se hotărăsc în ultima săptămână de campanie dacă merg la vot și pentru cine. Adică genul de alegător sensibil la ideologie (nu la ce se dă), care are convingeri, e tobă de informație politică, într-atât de avizat și de pasionat, încât poate să influențeze în cercul lui și pe alții, interesați doar sporadic de fenomen. Sunt, dacă vreți, echivalentul galeriilor, pentru masa de suporteri ai unei echipe. În mod normal, orice partid ar trebui să îi aibă în vedere pe acești susținători activi și implicați, iar o grupare, care pierde contactul și cu nucleul dur de simpatizanți poate la fel de bine să se și desființeze.

Cei care au ieșit din convingere la mitingurile împotriva suspendării președintelui de astă vară sunt acel nucleu dur al PDL, un nucleu mai important decât activul de partid însuși. Iar din amintirea mea acel nucleu de simpatizanți merge înspre Monica Macovei și gruparea „reformiștilor” din PDL. Impresia asta am avut-o chiar de atunci, cu multe luni deci înainte să existe o asemenea moțiune, mi-a rămas undeva în minte ca o surpriză, pentru care nu aveam o explicație. La data respectivă, bătălia părea deja pierdută, șansele ca Băsescu să mai revină la Cotroceni erau aproape nule, sistemul USL se așeza lent dar sigur peste Justiție și țară. La data respectivă, Mihai Răzvan Ungureanu avea aura succesorului desemnat, al virtualului candidat la prezidențiale. Era primit cu speranță de amintiții surprinzători, avea aureola funcției, dar nu stârnea sentimente. Emoție mult mai multă stârneau declamațiile patetice ale puștiului Mihail Neamțu. Era singurul, care vibra o coardă sensibilă, se referea la martirii închisorilor, la credință, la istorie, era ce aștepta o mulțime să audă.

Dar singura care stârnea cu adevărat sentimente era Monica Macovei. Din câte îmi amintesc n-a vorbit atunci, sau n-a spus nimic memorabil. Dar felul cum îi țineau pumnii mai mulți din public mi-l amintesc limpede. Nu exagerez, era felul în care un părinte își vede copilul pe scenă la serbare. „Să stea mai dreaptă, of!”, se frămâna o doamnă în mulțime. „S-o lase și pe ea să vorbească!”, zicea altcineva. Iar când s-a asigurat că a stabilit contact vizual cu persoana de pe scenă, o alta i-a strigat cu deznădejde: „Fiți mai curajoasă, doamnă Macovei!”. Genul ăsta de simpatie și căldură cu care e înconjurată Monica Macovei de susținătorii fostei puteri e ceva ce ar putea ține loc de carisma pe care europarlamentarul PDL e clar că nu o are. S-au câștigat alegeri pe asemenea valuri de simpatie, când oamenii vor cu tot dinadinsul să creadă pe cineva, încă dinainte de a-l auzi vorbind. Ar vrea să îi încurajeze pe față pe unii: spune-ți-ne ceva să ne amăgim și noi, că tare avem nevoie!

Macovei

Cristian Preda, Monica Macovei, Adrian Papahagi

Dacă activul de partid al PDL, care va vota efectiv la congres noua conducere, nu va înțelege că votanții partidului sunt sufletește alături de gruparea Macovei, își pot semna singuri desființarea sau ieșirea din scenă. La următoarele alegeri, când USL-ul va fi devenit general nesuferit, locul acestei alianțe va fi luat de cine va capitaliza mai bine ideea de opoziție la tot ce reprezintă actuala putere. Valul ăsta se construiește în timp, nu sunt de ajuns postacii plătiți ai partidului, ei pot fi chiar contra-productivi. Acum câteva luni, internetul vuia de freamătul celor care vedeau în Băsescu, Boc, Udrea, tot ce poate fi mai odios. De la ecologiști, care vroiau să salveze Roșia Montană, la profesori cu salarii prea mici, nostalgici ceaușiști, naționaliști anti Uniunea Europeană, asaltul se dădea din toate direcțiile. Omul de rând era nemulțumit, nu mai avea chef să mai suporte și nici fanii prezidențiali nu mai aveau argumente cu care să-l contrazică. Acum toți acești revoltați au amuțit, nu le vine să recunoască alegerea făcută, nici s-o conteste sau să-i vadă petele. Tac și se prefac că au alte priorități.

Așa se va întâmpla și în sens contrar. Dar nici Blaga nici Udrea nu vor putea capitaliza acest val de indignare cinstită. Din PDL, doar gruparea Macovei e socotită a merita acest cadou: a fi beneficiarul nemulțumirilor de zi cu zi, fără să faci mare lucru pentru asta. Deocamdată, gruparea va pierde probabil alegerile în PDL, dar le va câștiva pe Facebook. Numai că de aici încolo va avea culoar deschis pentru câștigarea unei bătălii naționale, pe termen lung.

Personal nu am o simpatie pentru doamna Macovei, nu împărtășesc sentimentele descrise mai sus, nu o văd înzestrată în mod special pentru politică. Cel puțin nu pentru politica televizivă, cum se face azi. Dar de votat, aș vota-o. În primul rând pentru că intră în logica după care votez de când am putut vota prima dată, că țara trebuie să iasă de sub zodia ceaușismului și să se întoarcă în sânul civilizației europene. Văzută dinspre Europa, îmbrățișarea dată de electorat unora ca Voiculescu sau Becali și juniorii lor, Ponta și Antonescu, e ceva de neînțeles. La fel și respingerea, chiar antipatia cu care o persoană ca Monica Macovei e tratată. E genul de ciudățenie, care îi face pe occidentali să se uite pieziș la noi, ca la un animal ciudat. Deși noi putem găsi multe explicații de ce votăm cu hoții și îi respingem pe cei care cer domnia legii, un străin occidental nu va putea birui acest mister. Un vot pentru Monica Macovei ar fi deci și din perspectiva asta un pas către normalitatea europeană.

De la un timp încoace problema corupției n-a mai fost interesantă pentru votantul nostru. Deși chestiunea îi macină nervii zilnic și-l sărăcește la fiecare pas. Totuși, mai simpatice au fost echipele de zgomot, care au spus că astea sunt mofturi, că altele sunt calitățile esențiale. Ori, mie cinstea mi se pare calitate indispensabilă în politică, proba eliminatorie. Nu îți asigură nimic, dar nici nu ajungi nicăieri fără ea. Nu văd la ce ar fi bune competența, istețimea, hazul cuiva, elocința, dacă toate astea ar fi calitățile unui personaj cariat de necinste, disponibil, dacă nu pentru furt, măcar pentru asocieri și combinații cu hoții. Domnia legii nu e un moft pedant, e prima cărămidă în orice stat, care vrea să fie mai mult decât asocierea unor găști de mafioți.

Săptămâna trecută, când se anunțaseră doar candidaturile lui Blaga și Udrea, spuneam despre gruparea intelectualilor din PDL că sunt o cauză pierdută, mereu în umbra unor tabere, fără capacitatea de a-și asuma riscul de a ieși în față pentru propria bătălie. Faptul că Monica Macovei iese chiar ea la luptă, deschis, nu susținând un alt candidat mai carismatic din grupare, mi-a făcut-o pentru prima dată simpatică. Acest curaj merită respectat și susținut, indiferent care ar fi șansele. Dimpotrivă, cred că pedeliștii cu pretenții intelectuale și de integritate, ca Toader Paleologu sau Andreea Paul, care se complac în ambiguitate și în a nu susține nicio tabără, sunt cei care se compromit grav cu această ocazie. De această dată bătălia chiar contează, poziționarea chiar spune ceva despre fiecare. Gândiți-vă că trompetele Antenei 3 au botezat sistemul judiciar, care le-a speriat de moarte patronul demisionar, „sistemul Macovei”. Cu mult înainte să existe perspectiva unei asemenea candidaturi. Hoții singuri și-au identificat „dușmanul”. Inamicii europenizării și ai unei curățenii în politică și afaceri au înzestrat-o deja pe Monica Macovei cu o forță simbolică mai mult sau mai puțin meritată. Dar au făcut-o să încarneze niște idei, într-o vreme în care unii cred că politicienii pot fi de acum înainte simpli cititori simpatici de prompter, vedete de televiziune ca Gabriela Firea sau cântăreți de șlagăre, ca Mihai de la HiQ.

Și mai cred ceva. Că fanii președintelui Băsescu urmează să aibă ei înșiși o mare surpriză, când îl vor vedea pe eroul lor atacând-o în modul cel mai mârșav pe Monica Macovei. Așa cum unii dintre pediști (Cezar Preda) au început să o facă deja, citând aluzii anteniste, gen „procurorul comunist Monica Macovei”. Presimt că momentul acela nu e departe. Caracterul lamentabil al președintelui va ieși încă o dată la rampă, nedumerindu-i pe cei nelămuriți. Preventiv, unii deja lansează teorii alambicate, prin care Băsescu e scos tot erou: susținând-o pe Elena Udrea, Băsescu i-a dat „sărutul morții”, eliberând echipa Macovei de „greaua moștenire” a milioanelor de votanți de la referendum, care poartă încă în piept ura pentru Traian Băsescu. Frumoasă teoria, dar eu unul nu-l cred în stare pe Băsescu de asemenea acte de sacrificiu de sine. Cred că gruparea reformistă va avea de dat la un moment dat și o bătălie pentru ruperea de ce a fost rău în timpul lui Băsescu și că doar o asemenea bătălie îi va aduce finalmente la putere.

Întâi de toate, trebuie să ne cunoaștem statutul în uniunea celor 28 de țări membre. Ca toate aceste țări, contribuim la constituirea bugetului comunitar, prin contribuții anuale și primim fonduri pentru diverse proiecte publice, private sau civice, aprobate de diverse structuri birocratice. Aceasta e filosofia etatistă cu care pornește structural Uniunea Europeană.

Cu toate că reușim să încasăm cea mai mică proporție din banii puși la dispoziție (acesta e „meritul” sistemului educațional românesc, în ultimă instanță), în momentul în care se trage linie, România încasează mai mult decât contribuie. Potrivit lui Ludovic Orban:

„Din 1 ianuarie 2007 și până în 30 noiembrie 2012 au intrat mai mult cu 7,4 miliarde de euro decât am contribuit noi la bugetul Uniunii Europene. Mai precis, cifrele sunt: intrări de la UE de 14,9 miliarde de euro și contribuție a României la bugetul UE de 7,5 miliarde de euro.”

Potrivit aceleiași surse, rata de absorbție a fondurilor europene de către România se apropie de 15% din cât i s-a alocat.

În perioada 2007-2013, României i s-a alocat un buget de 34 miliarde de euro. Pentru perioada 2014-2020, România are alocate aproape 40 de miliarde euro (39,88). O creștere netă de 6 miliarde. Aceasta e și vestea cea mai bună, celebrul +18%, cu care s-a lăudat Traian Băsescu. Procentual, e cea mai mare creștere pe care o obține o țară în acest exercițiu bugetar. O veste aproape la fel de bună e și că mai suntem așteptați să ne urnim încă 3 ani, putând primi din banii promiși până cel mai târziu în 2023. Ba ne mai dau și personal, care să ne ajute să ne descurcăm în birocrația europeană.

Acum veștile proaste. În primul rând, filosofia socialistă a redistribuirii și folosirii centralizate a banilor europeni nu mai e pe placul țărilor cu economii mai productive. Prin urmare, Marea Britanie, Olanda, Finlanda au cerut reducerea drastică a bugetului comunitar, în timp ce alte țări prospere au cerut o reducere mai moderată: Germania, Franța, Italia, Austria, Suedia, Danemarca, Irlanda, Belgia, Luxemburg. Cele două poziții sunt corecte, dar pentru țările mai codașe, e mai avantajos să existe în continuare finanțare pentru proiecte, care să le ajute să reducă decalajul.

Pentru prima dată de la înființarea ei, Uniunea Europeană are un buget în scădere. De austeritate, i-am putea spune. Tot bugetul Uniunii Europene pentru 2014-2020 va fi de 960 miliarde de euro. Scăderea e de 34 de miliarde, de la 994.

Atunci când vorbește de un eșec de negociere și de „pierderea” a 9 miliarde de euro de către România, Victor Ponta are ca sistem de referniță nu realitatea perioadei precedente, ci o ficțiune: propunerea de buget făcută de Barroso acum câteva luni. Deși face parte din gruparea Popularilor, președintele Comisiei Europene e totuși un euro-birocrat, poate avea multe fantezii cu fondurile pe care ar trebui să îi aibă instituțiile Uniunii în gestionare, dar propunerile de la Bruxelles mai trebuie să fie acceptate și de conducătorii țărilor care chiar adună respectivii bani de la contribuabili. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Victor Ponta mai subliniază că în comparație cu acea propunere, cam un sfert din tăiere e luată din alocația României și că nu s-a mers pe principiul coeziunii, adică al direcționării de fonduri preponderent spre zonele mai sărace.

„Bugetul UE a fost redus cu 40 de miliarde, în urma negocerilor. Este o mare realizare ca din 40 de miliarde de reduceri România să aibă 9”,

a spus Victor Ponta, lansându-se într-un atac la adresa lui Traian Băsescu și a capacităților sale de negociator. Cu această manevrare a cifrelor, (ca să nu-i spunem minciună direct) între ce am putea încasa și ce am fi putut încasa, dacă se întâmpla ce a propus cineva la un moment dat, Victor Ponta rupe practic și acordul de coabitare cu Traian Băsescu. Acord pus sub dictonul biblic „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Greu de crezut că Băsescu va lăsa fără o replică „afrontul” la întoarcerea în țară.

Pagina 1 of 712345...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica