rss
rss
rss

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

Prin intermediul fiicei sale Ioana, Traian Băsescu iese tiptil din cartea de istorie, pentru a rămâne în cartea funciară. Președintele a încercat să prezinte marea împroprietărire a familiei sale ca pe expresia unui hobby, ilustrat de mâna plină cu roșii de grădină sau povești despre bobul de grâu pus în pământ fără a mai ara brazda. Dar 290 de hectare nu sunt o distracție pentru un orășean ieșit la pensie, proaspăt bunic, ce își descoperă o plăcere lăudabilă. Poate unora la e și greu să își reprezinte în minte cele aproape 300 de hectare de pământ arabil, adică aproape trei milioane de metri pătrați de pământ! Pentru curtea unei case în oraș, 200 de metri pătrați sunt destui, acum imaginați-vă la un loc 3 milioane. Vorbim de o adevărată avere, care nu se lucrează în week-end de un bunic harnic, ci cu tractoare, investiții, paznici, angajați.

Traian Băsescu intră astfel în galeria masivă a politicienilor pentru care tranziția nu a însemnat un urcuș, la capătul căruia să își propună să schimbe țara, ci o șansă care apare o dată într-un secol. Șansa de a-ți aranja toate rubedeniile și urmașii pe multe generații. Semne mai fuseseră, de la casa dată de primărie, la împingerea fiicei mai inepte într-o demnitate europeană. Acum se dă marele tun agricol. Un milion de euro, după estimarea băncii, probabil mai mult în termeni reali, ca la orice activ gajat. Asta presupunând că n-a fost nimic preferențial în acordarea creditului. Dat unui notar oarecare, pe care CEC-ul îl crede că va avea venituri fabuloase 30 de ani de acum încolo, lună de lună. Chit că piața imobiliară e blocată și nici măcar mașini nu se mai tranzacționează într-un ritm care să asigure bunăstarea castei notarilor pe termen lung.

Afacere cu câștig sigur, doar din subvenția anuală la hectar, care acoperă deja o treime din rată. În condițiile în care altor cumpărători li se pregătesc opreliști legislative, care să împiedice apariția unei piețe libere a terenurilor, și un preț ridicat pentru cei ce s-ar trezi că aspiră și ei la agoniseli similare.

Ciudățenia e că bătrânul președinte, care face o prioritate din chivernisirea familiei, nu lasă nici politica din mână. Aici îl surclasează pe Ion Iliescu, care măcar nu deținea și un cumul de pasiuni, și alunecă spre „modelul” Năstase. Politicienii mai tineri sau mai bătrâni sunt pocniți pe rând de Băsescu, pe diverse temeiuri (de cele mai multe ori reale), împiedicați și să se nască, numai să arate o loialitate soră cu fanatismul, o docilitate totală. Până când grupul loial, care va nega orice evidență, va putea încăpea nu în marja de eroare a sondajelor, ci într-un autobuz. Pe care președintele să îl lase cu o roată dezumflată în lanul de grâu al moșiei sale de proaspăt milionar prin interpuși.

Întâmplare strict autentică, dintr-un cartier bucureștean, preponderent de pensionari:

„Doamnă, nu vreau să vă supărați pe mine, dar m-au bătut la cap vecinele astea. Dumneavoastră aveți tot timpul rufe la uscat, cum faceți să consumați așa puțină apă?”

„Domnule, poftiți, intrați să vă convingeți și în baie și în bucătărie. Cifrele sunt exact așa cum vi le-am dat.
Și, dacă vă întreabă cineva, am mașină cu bule, care consumă foarte puțină apă!”

În mod normal, n-aș mai fi revenit asupra subiectului referendumului, dar un detaliu, pe care n-am apucat să îl comentez din lipsă de timp mi-a rămas în minte. Plus că văd că măcar în universul paralel al lui Mihai Gâdea, chestiunea e încă în dezbatere, deci de ce aș încerca eu să fiu mai exigent decât adevărata televiziune a poporului (audiențele așa spun)?

Concret, judecătorii Curții Constituționale (nu toți, doar cei care nu au votat cum trebuie) sunt tocați mărunt, căutați la rude, antecedente, poze compromițătoare sau dezavantajoase și la dosarul de la Securitate. Dintr-odată, acest detaliu nu mai pare irelevant, ci redevine infamant. Eu unul am participat cândva la un miting la care se cereau nu mai știu ce arhive pentru CNSAS, la care mai veneau vreo sută de oameni, covârșitor pensionari. Tot așa la alt protest legat de corupție, unde participarea era de câteva zeci. Erau pensionari, pentru care o revendicare de ordin moral sau de principiu era o prioritate mai mare decât o indexare. Îi respect enorm pe acei oameni, tot mai puțini la număr.

Pe atunci nu se dăduse încă un verdict în privința turnătoriilor lui Dan Voiculescu, dar țin minte ce ironii groase veneau dinspre trompetele lui. Cum ne declara Mircea Badea niște „deontologi”, depășiți de vremuri sau cum râdea teatral ca la o glumă bună, când citea că mai preocupă pe cineva în două mii nu știu cât Securitatea sau comunismul. La fel de persiflant a fost și când oamenii au putut afla doar un mic detaliu din tinerețea de turnător a lui Voiculescu, despre cum își pâra și rudele pentru a avansa în carieră.

Ca de obicei, la antene interesa mai mult ce făcuse Băsescu la Anvers. O aluzie era mai puternică decât o sentință a justiției. La nivel de presimțire, n-ai cum să nu vezi cât de în largul lui se simte Băsescu, atunci când are de lucrat ba cu „serviciile”, ba cu diverși acoperiți din presă. Suspiciunea antenistă, deși jucată, avea argumentul că, totuși, aparatul judiciar era dintre cele mai infestate, deci în multe cazuri, sentințele chiar erau butonate din altă parte. Filosofia „organizației” fusese dintotdeauna preluarea centrilor de putere și control din societate: de la politic la presă, instituții majore și sursele principale de bogăție. În calitate de învinși, noi, românii, nici nu am putea să nu le recunoaștem eficiența.

Desigur că în condiții normale, decizia oricărei instanțe ar trebui să încheie discuțiile pe tema tranșată judiciar. Nu te apuci să spui că arbitrul trebuie concediat, că urmează litera regulamentului și nu dă satisfacție celor 80.000 de suporteri din tribune. La fel, nu încerci să schimbi verdictul arbitrului central, doar pentru că un asistent sau arbitrul de rezervă credea altfel; regula e regulă și verdictul rămâne, indiferent că el s-a luat cu unanimitate sau nu. Să mergem însă pe această cărare nefirească propusă de anteniști și anexa lor politică, USL.

E greu să nu constați calitatea îndoielnică a completului CCR, în cadrul căruia o notă discordantă pare să facă doar Iulia Motoc, care se mai ocupă din când în când cu postarea de poezii pe Facebook. Votul partizan pe chestiuni pur formale, bine definite de lege, e iarăși un mare semn de întrebare. La fel cum oamenii lui Felix se întreabă cum e posibil ca o judecătoare, propusă de PSD, să voteze „pentru Băsescu”, se poate oricine întreba cum e posibil ca 3 din 9 judecători să considere că 46 e mai mare decât 50? Pe ce articol de lege s-a întemeiat votul lor, de fapt?

Pe unul dintre cei trei, cel mai bătrân dintre membrii Curții, uitucul Ion Predescu, nu o să îl uit, de pe vremea când ciopârțea legea lui Ticu Dimitrescu. Era cu 10-15 ani mai tânăr și se lupta vitejește pentru fiecare articolaș de lege, ce ar fi putut ține mai mult arhivele închise și pentru sintagme dintre cele mai dubioase, de genul „dacă a făcut sau nu poliție politică”.

Despre la fel de faimoasa Aspazia Cojocaru nu știam absolut nimic săptămâna trecută. Aflu abia acum câteva zile că reprezentanta PSD-ului în CCR a fost declarată și colaborator și necolaborator al Securității. Ce spune asta despre starea presei? Că eu sunt un consumator în exces de media și n-am auzit nici de primul verdict, nici de al doilea, nici la Antena 3, nici la B1. Așadar, această doamnă cu discurs și alură de gospodină era un bun de protejat și pentru o tabără și pentru alta, până recent. Pot duce paranoia chiar mai departe, să îmi imaginez că și pesediștii și Băsescu, presupunând că puteau manevra arhive, informații divulgate de servicii și decizii judecătorești, deci și unii și alții puteau să se bazeze pe dna Cojocaru, la nevoie, doar cu acest mic detaliu de dosar.

E genul de detaliu de care s-ar fi râs la toate televiziunile, dar care s-ar putea dovedi decisiv. În realitate, nimic din ce are bătaie istorică nu ar trebui să se prescrie ca interes public. Recitiți listele primului guvern de după Revoluție, apoi listele următoarelor guverne. Cu informația pe care o avem astăzi despre acei miniștri, cam greu ați găsi unii pe care să nu îi bănuiți de apartenență sau complicități securistice. S-ar putea să ajungeți chiar la concluzia că Securitatea a înființat și operat cel mai de succes partid politic din România tranziției. Și că îl operează cu succes, încă.

Am fost șocat să aflu dintr-un documentar, că marile carteluri ale traficanților de droguri din America sunt organizații atât de ermetice, încât intrarea în ele se face numai după ce novicele comite un asasinat la comandă. Apoi am realizat că multe state sunt conduse în mod similar, tot de un fel de rețele de crimă organizată, legate de cei guernați printr-un război ritual.
Ascensiunea lui Putin începe din sânul unei organizații (KGB), pentru care crima și represiunea sunt chiar obiectele de activitate. Dar punctul în care Putin face pasul din zona obscură a protejării puterii comuniste și a oligarhiei născută din rândurile ei, către zona de mistică a puterii, în care rușii de rând ajung să îi atribuie trăsăturile liderului providențial, îl reprezintă fabricarea războiului din Cecenia, chiar de către KGB/FSB.

E un documentar vechi de câțiva ani, dinainte de reconfirmarea ca președinte aproape etern, de anul acesta. Dar e foarte interesant, pentru că prezintă mecanismele puterii, jocul foarte abil pe care impenetrabilul țar îl face între îmbogățiții de tranziție, simbolurile staliniste, sentimentele naționaliste ale fostului imperiu. Inutil să mai spun că mecanismele sunt folosite, cu alte personaje și în deceniile de tranziție de la noi și din alte țări, de instituțiile și grupările similare.

Cât despre ofensiva noii armate roșii, Gazprom, asupra Europei, am putut-o vedea la lucru chiar sub ochii noștri, fie că a fost vorba de sabotaje ale construcției conductei alternative Nabucco, sau de mitinguri „spontane” ale unor pensionari din Botoșani, aduși cu autocarul de primarul pesedist, să protesteze împotriva a ceva ce sigur nu înțelegeau: gazele de șist. În jocuri cu mize de miliarde de dolari, pe lângă sponsorizarea unor candidați „roșii” la prezidențiale ori în fruntea diplomației, stipendierea unor „ecologiști” gălăgioși pe internet, chiar intră la mărunțiș, pentru „marele urs”. Iată cum vede problema în cifre limpezi un analist basarabean, mai obișnuit cu îmbrățișarea rece a ursului:

„Nu e vorba însă de o luptă pentru resursele energetice, ci pentru pieţele de desfacere a acestora. De la un timp încoace, SUA dintr-un mare importator de gaze naturale, s-a transformat în exportatorul lor. Şi asta graţie surselor netradiţionale şi tehnologiilor ultramoderne. În consecinţă, gazul american poate fi cumpărat astăzi cu 70 de dolari pentru o mie de metri cubi, iar „Gazprom”-ul îl vinde europenilor în medie cu 500 de dolari. Astfel, SUA începe să cucerească pieţele energetice în dauna Rusiei.”

Pe larg, aici.

Demitizarea, ca parte a comunicării sociale, este un proces de maximă complexitate. Punerea în discuţie a miturilor fundamentale ale unui popor este o dovadă a existenţei unei crize identitare, care devine vizibilă cu ocazia izbucnirii unor conflicte simbolice. Printre conflictele care au marcat existenţa unor falii între segmente ale societăţii româneşti s-au numărat: disputa din cadrul istoriografiei cu privire la istoria recentă şi la miturile istorice româneşti, scandalul manualelor alternative, ca o prelungire a disputei dintre diverse grupări de specialişti, ce a antrenat segmente mult mai largi de public, dezbaterea critică pe marginea statutului mitului Mihai Eminescu în cultura română, sau redescoperirea problemei specificului naţional.

Dramatismul receptării procesului de demitizare în societatea românească este dat de coalescenţa sa cu alte procese specifice modernităţii. Se poate vorbi de două componente ale demitizării aflate simultan în desfăşurare, un proces iniţiat de o parte a elitei culturale, şi unul care implică opinia publică în ansamblul ei. Acesta din urmă este un proces difuz şi lent ce corodează simbolurile oricărei societăţi, acţionând cu precădere prin deformarea şi alterarea miturilor existente. La nivelul opiniei publice, demitizarea este acompaniată de un proces de secularizare, receptat cu întârziere de societatea românească. Principalul fenomen specific comunicării sociale care favorizează distanţarea faţă de mituri este spirala tăcerii, tradusă prin teama de izolare faţă de grup şi prin încurajarea spiritului ironic şi a scepticismului.

Procesul de demitologizare iniţiat de elita intelectuală este mult mai sistematic, fiind marcat de influenţa mai multor curente culturale. În istoriografie, procesul se desfăşoară pe fondul încercării de racordare la curentele moderne ale disciplinei, prin abandonarea unei istorii evenimenţiale aplecate spre momentele eroice şi figurile exemplare ale trecutului, în favoarea unei istorii structurale, preocupată de studiul mentalităţilor, al imaginarului şi al transformărilor de durată ale unei societăţi. De asemenea, specifică domeniului istoriografic este şi demistificarea, adesea confundată cu demitizarea, care este un act reparatoriu de restabilire a adevărului istoric, firesc în condiţiile falsificării programatice a istoriei în perioada comunistă, din considerente ideologice.

Extinderea curentului demitologizant şi în alte domenii ale culturii, cum ar fi ştiinţele politice, filosofia culturii sau literatura, a fost favorizată de convingerea că în perioada comunistă s-a operat o brutală manipulare a mentalului colectiv, în concordanţă cu proiectul „omului nou”, şi că, în continuare, miturile politice şi istorice ori stereotipurile sunt surse ale exercitării puterii politice şi mecanisme ale controlului social. Hegemonia politicului asupra universului mitologic a condus la o polarizare a adversarilor şi susţinătorilor demitizării, oferind motive de suspiciune asupra intenţiilor reale ale acestora din urmă, unui public refractar la schimbare. Printre autorii care au avut contribuţii notabile în direcţia demitizării s-au remarcat Lucian Boia, Sorin Antohi, Horia-Roman Patapievici, ş.a.

În cultura politică, traumatismele abandonării unei mitologii cultivate de regimul totalitar, compusă din două constelaţii mitologice majore, comunistă şi naţionalistă, sunt potenţate de precaritatea alternativelor şi multitudinea de opţiuni. Nici una dintre mitologiile ce ar fi putut fi adoptate după 1989, de pildă mitologiile democraţiei participative sau ale societăţii concurenţiale, nu prezintă coerenţa sau forţa de seducţie a celor mai importante religii laice inventate în ultimele două sute de ani, comunismul şi naţionalismul. În plus, una din funcţiile esenţiale ale mitului, aceea de a conferi un sens curgerii timpului, este periclitată de eşecul unor mitologii ce ar fi putut orienta simbolic tranziţia, cum sunt decomunizarea, ca mitologie vindicativă, sau Revoluţia, ca un posibil mit fondator al noii societăţi democratice.

Mult mai periculoasă este lezarea unei funcţii fundamentale a conştiinţei mitice, aceea de ordonare a memoriei colective. Trecerea de la un tip de societate care îşi bazează spiritualitatea pe valorificarea simbolică a memoriei, la societatea informaţională a comunicării de masă, se face în condiţiile absenţei reperelor mitologice, singurele resurse disponibile fiind rudimentele unei culturi arhaice, fragmentele mitologiilor politice consacrate dar discreditate, sau mitologiile preluate de curând, privite cu scepticism. Mitologiile occidentale preluate prin aculturaţie, deşi mai adecvate nevoilor prezentului, prezintă dezavantajul de a fi asimilate concomitent cu poziţiile critice, întrucât mitologiile societăţilor deschise, obţinute prin dialog conţin germenele contra-mitului, fapt ce accentuează disconfortul trecerii la un univers al valorilor plural şi relativist.

Noile industrii culturale accelerează atât apariţia cât şi destrămarea mitologiilor şi simbolurilor. Ele îşi cultivă propria mitologie, specifică societăţii de consum, axată pe cultul performanţei, al tinereţii, progresului şi confortului. Păstrarea intactă a peisajului mitologic existent la momentul 1989, în realitate imposibilă, ar fi încurajat dezvoltarea unui univers mental paralel, inadecvat realităţii, la limita patologicului. Abandonarea miturilor existente, în condiţiile, de asemenea iluzorii, ale absenţei unei remitologizări, prezintă şi ea pericole cum sunt distrugerea mecanismelor interne de coeziune socială, proliferarea alienării, dezorientării şi scepticismului, reducerea capacităţii de răspuns în situaţii de criză. Cum atât stagnarea cât şi anihilarea totală a conştiinţei mitice nu sunt opţiuni veridice, este mult mai probabil ca demitizarea să se traducă, în fapt, printr-un proces de recuperare şi reaşezare a mitemelor existente, în concordanţă cu imperativele modernităţii şi cu nevoile spirituale ale prezentului.

(inapoi la Cuprins)

Imediat dupa Revolutie, antreprenorului i s-a spus peiorativ “bisnitar”. Parerea politicienilor a fost rezumata si ea de un fost parlamentar care a zis: Eu nu am incredere in investitorii straini, care vin aici doar ca sa faca profit. Si puteti sta linistiti, nici despre cei autohtoni nu avea o parere mai buna. Culmea e ca dispretul pentru spiritul intreprinzator e la cele mai mari cote in sectoarele bugetare, in randurile celor care isi iau salariile tocmai din efortul si imaginatia platitorilor de impozite.
Dispretul asta se invata in scoala, despre care se presupune ca e o fabrica de produs intelectuali. Dar daca am compara cine isi foloseste mai mult intelectul pe parcursul unei luni – un patron, care se confrunta in fiecare zi cu situatii inedite si cu decizii riscante luate sub presiune, sau un profesor care isi invata elevii cum sa isi alcatuiasca o opera stiintifica din citate ale altor citate – nu stiu cine ar iesi mai bine. Si totusi in lumea academica se mai pot gasi urme de creativitate pusa sa lucreze. Dar cum ar fi sa comparam efortul de gandire si de adaptare al unui patron cu al unui ofiter din armata, una dintre cele mai avansate forme de parazit social din cate s-au inventat?
Vestea ca pentru tot restul societatii micul capitalist e un dusman ce trebuie starpit o primeste direct in fata de la tagma functionarilor statului. Felul in care birocratul trateaza pe oricine incearca sa miste o afacere e inca una din dovezile ca solidaritatea in randul functionarimii vine din regimul trecut si nu dintr-o societate care teoretic e capitalista. Daca n-ar exista aceasta solidaritate de casta, un birocrat onest al statului ar putea instrui un copil de 14 ani sa faca toata activitatea lui de zi cu zi, in maxim o saptamana de training. Asta pentru cazurile cele mai complicate, in altele, munca e atat de repetitiva, incat cateva ore de dascaleala ar fi suficiente.
Cat timp a fost primar, Basescu i-a vanat pe chioscari cu aceeasi inversunare cu care isi propusese sa starpeasca maidanezii. Bucurestiul nu putea arata ca un Stanbul, ni s-a spus, trebuia sa arate ca un Paris. Probabil tot din motive de francofilie explicandu-se, mai apoi, prezenta primarului la taierile de panglica de la toate carrefoururile din oras. Micul comerciant trebuia sa moara, pentru a fi inlocuit de rechinul care, intre timp, a ajuns sa le impuna producatorilor si preturi minimale de vanzare in alte magazine. Comert mafia-style.
Pentru mine, unitatea de masura a economiei reale a fost multa vreme un mic intreprinzator, care incercase ani de-a randul aproape toate formele de negot imaginabile. De la buticul de scara blocului, la taraba din piata si toneta de ziare. De la el aflai mai mult decat de la toti analistii economici: omul incerca sa-si plateasca toate impozitele, aduna, impartea, numara taxele, si la sfarsitul unei luni iti putea demonstra cu creionul in mana ca matematic o afacere de mici dimensiuni nu putea supravietui. Isi gasise intr-un timp si producatori de la care lua fructe ieftine. Cum a aparut cu ele in piata a fost amenintat sa nu le vanda atat de ieftin si fructele s-au stricat in ladite. Cei de la Garda financiara, inspectia muncii, sanepid si cine mai stie unde, il vizitau de cum avea incasari. Dupa alte si alte incercari, omul a renuntat, ramanand doar cu datorii si sanatatea subrezita, dupa ani in care a muncit intr-un ritm infernal.
Cine crede ca astea sunt doar banalitati de periferie, n-are habar ce inseamna afacerile in Romania, nici de faptul ca statul insusi e cea mai mare organizatie care-si propune sa omoare initiativa privata.
Impozitul forfetar e doar bomboana de pe coliva capitalismului romanesc, un episod venit firesc in sirul de hartuieli la care e supus intreprinzatorul onest. Cu dusmani atat de numerosi si de bine organizati, micul afacerist nu are de partea lui decat propria inteligenta si constiinta ca luat individual, are o valoare incomparabila cu aceea a armatei de birocrati care il detesta desi traiesc de pe urma lui. Astept asadar acea zi in care comerciantul, producatorul si liber-profesionistul vor fi iarasi bineveniti in tara lor, care va invata sa pretuiasca mai mult ideile si perseverenta decat relatiile.

POT SPUNE ca am vazut luminita de la capatul tranzitiei. Pentru mine, cei aproximativ 60 de ani de cand “ei” ne conduc s-au lamurit intr-o clipa, printr-o singura intrebare (si aia retorica) a unui batran al carui nume nici macar nu-l cunosc. Poate asa si trebuie, ca intelepciunea romaneasca sa ramana anonima ca folclorul. Paradoxul e ca in aceasta tara speranta nu e pierduta tocmai atata timp cat vom mai avea oameni cu atata spirit incat sa inventeze ziceri atat de deznadajduite ca aceea pe care vreau s-o evoc. Aici nu e vorba de resemnare. Rezistenta tocmai de-aici incepe, din clipa in care ne-am lamurit pe deplin cum arata cei pe care altminteri ar fi cam absurd sa pariem ca-i vom mai invinge.


Intamplarea are loc in plina era Nastase. Arogantul, care acum ne face complice cu ochiul de pe un blog, lipise cu fata de podea societatea romaneasca si-i statea (vorba lui Vanghelie) cu genunchiul pe grumaz. Orice post de televiziune ai fi deschis ai fi dat peste o taiere de panglica, peste o stire despre belsugul care urma sa ne nauceasca din clipa-n clipa. Partidele – cu liderii lor santajabili sau cumparabili – faceau figuratie ca Monica Barladeanu la Hollywood. Despre proteste nici nu putea fi vorba. In fine, societatea civila isi aratase statutul de farsa publica.

Cand pe un post oarecare, intr-o emisiune de medie audienta, un invitat scapa informatia ca in ziua X se va organiza un protest fata de blocarea accesului la dosarele Securitatii prin scamatorii parlamentare. Nu m-am gandit ca o sa fie rasturnat regimul sud-american al lui Nastase, dar recunosc ca am fost entuziasmat de ideea unui miting care oricum nu ar fi incaput in buletinele de stiri ale televiziunilor.

Forma de protest aleasa de organizator (in principal Alianta Civica, sustinuta de personalitati din GDS) a fost aceea inedita a unui lant viu in jurul Casei Poporului.

De nerabdare, am ajuns la fata locului la prima ora si….stupoare. In fata mastodontului de beton cateva autocare de tineri care pareau mai curand preocupati de celulare, meciuri/farduri decat de politica sau deconspirari, stateau grupati si disciplinati. In maini, pancarte fabricate dupa acelasi model, dar cu diferite texte tiparite pe ele. M-am apropiat sa vad ce scrie pe ele si nu mi-a venit sa cred ochilor. Erau texte demne de Urmuz in care eram anuntati ca PSD sprijina protestul (primul partid de guvernamant din istorie care se asocia unui protest de strada!) si vrea deconspirarea securistilor.

N-are rost sa mai spun cata greata mi-a produs o asemenea manevra absurda, scornita probabil de mintea unui strateg ca Vasile Dancu. De ce era nevoie de o asemenea diversiune? Ar fi fost vreunul din pedeseristi mai saraci daca o mana de oameni erau lasati sa protesteze fara ca Vanghelie si Ontanu sa aduca pseudo-protestatari cu autobuzele “sa-si exprime adeziunea”? (asta se intamplase) Un gest absurd care vorbea doar despre gena totalitara a acestui partid, imposibil de acoperit de toata spoiala evropeneasca.

Am dat sa plec plin de lehamite, cand intr-o latura a cladirii ii gasesc adunati pe cei veniti cu adevarat pentru protestul anuntat. Erau o mana de oameni, in comparatie cu angajatii descinsi din autobuze. Cum arata o putere care se putea speria de o asemenea opozitie?! O mana de pensionari, cativa tineri, imbracati modest, vorbeau politicos si destul de incet. M-am bucurat ca inca mai exista asemenea oameni, asa cum te bucuri de fiecare data intr-un autobuz care merge la periferie in care intalnesti un gest de bun-simt sau buna crestere din partea unui calator.

Ca moral, aratam ca o armata dotata cu polonice si facalete, chemata sa infrunte o divizie de infanterie. Nu se mai comenta nimic altceva decat surprinzatoarea strategie a pesedistilor de a se alatura unui protest care ii viza, coplesindu-l numeric cu mercenari, pentru a-l confisca sau cel putin pentru a semana confuzie. Asemanarea cu Revolutia e destul de izbitoare, nu?

Ei bine, in acea atmosfera, unul dintre batrani a oftat cu voce tare:
“ASTA E, DOMNE…..CAND AU FACUT ASTIA CEVA SA NU-TI FIE SCARBA ?!”

Seara, la stiri, jurnalele au preluat cum era de asteptat diversiunea si au pedalat pe ea. Dar deja nu mai conta. Vorbele acelui batran ma imunizasera.

Repet, a nu se confunda o asemenea zicere mucalita cu resemnarea. Orice forma de rezistenta impotriva acestui sistem trebuie sa inceapa de aici.

Eu unul pot sa ma uit linistit la dezbateri in care ii vad invitati, sa citesc despre un nou act de coruptie, sau de o noua samavolnicie. Ba chiar pot spune ca reactia amintita e de-acum ca un turnesol pentru a-i recunoaste. Abia cand “ei” fac ceva care nu va produce reactia respectiva ar trebui sa va ingrijorati: Sigur nu ati aflat inca suficient!

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica