rss
rss
rss

Am sacrificat ceva timp să frunzăresc ceremonia de la Ateneu, în care România prelua președinția Uniunii Europene. Să văd și eu ce-i cu momentul care a făcut să freamăte internetul de emoție. Gravă eroare, în urma căreia m-am ales doar cu o senzație de deznădejde, pe care o detaliez mai jos. (Nu citiți restul, dacă așteptați altceva.)

Centenarul României Mari nu a beneficiat de o asemenea mobilizare la nivelul castei conducătoare, nici de asemenea interes internațional, nici de reacții din partea omului nou cu internet. Fiind la doar o lună una de alta, am putut compara și vedea pentru ce anume se întrebuințează oamenii sistemului, cei cărora le vom plăti pensii speciale, după salarii speciale. Existența României ca națiune nu îi interesează, ba chiar îi încurcă – deși e greu de crezut că securiștii noștri ar putea face o carieră pe cont propriu, altfel decât ca vechili ai coloniei. Pentru ceva ce ar echivala cu „majoratul”, nu am avut o petrecere cu invitați de rang, dintre așa zișii noștri prieteni, care să se bucure că existăm, să arate că ne îndrăgesc. Pentru că așa ceva nici nu există.

Avem însă o ridicolă preluare festivă a unui volan de jucărie, a unor pedale de jucărie, cu care ne vom făli șase luni că facem și dregem. E o farsă prostească. Nimeni nu ține minte când au fost puși să joace comedia asta cehii, ungurii, polonezii sau olandezii, pentru că detaliul chiar nu contează. Uniunea Europeană nu e o organizație democratică. Deși politrucii ei vorbesc necontenit de asemenea cuvinte. Dar are multe instituții care par să fie și par să facă lucruri. Ele sunt total irelevante. În Parlamentul European au putut sta bine mersi EBA și Gigi, Grapini, actorul Diaconu, ba încă unii mai distractivi, pentru simplul fapt că ei nu conduc nimic și maxim de rău pe care-l pot face e să înfunde și mai mult țeava cu legislație aberantă, altfel supervizată strategic de uriașa industrie de lobby.

Uniunea Europeană a avut tentative de a deveni un supra-stat constituțional – dar toate propunerile de Constituție au fost respinse de cetățenii ei. Lucru care nu a contat câtuși de puțin, proiectul mergând înainte și fără ca prostimea să îngaime că e de acord. În funcțiile executive sunt persoane lipsite de orice legitimitate a votului, de orice susținere populară pe continent, deconectate total de problemele și dorințele europenilor. Ei sunt aleși de conclavuri oculte, indiferent cât de corupți sau de decrepiți ar fi, exclusiv pentru loialitatea față de interesele puterilor de la centru.

Bucuria maimuțărească de a crede că acum ți se dă pâinea și cuțitul alături de ei e doar o prostie, care subliniază umilința continuă în care ne zbatem. Adevărata perversitate a ceremoniei de la Ateneu a fost că acești ucigași de popoare au folosit tocmai naționalismul curat, care încă refuză să se stingă din inimile românilor, pentru a-și face intrarea în ora de maximă audiență.

Cum ar fi fost ca Vâșinski, în loc să bată cu pumnul în masa regelui sau să-i dea jos tencuiala cu ușa trântită, să fi citit ceva vorbe românești înainte de a ne fi jefuit!? E, abia aia ar fi arătat iscusință și perversiune a răului! La Ateneu s-a marcat deznaționalizarea și stăpânirea noastră cu trimiteri sentimentale la românism.

Mai întâi decorul: invitații au fost înghesuiți în scaunele mici ale Ateneului, pentru simplul fapt că n-avem altă incintă cu care să ne prezentăm bine. A trebuit să o prezentăm pe cea de pe vremea când masonii ridicau națiuni, nu le demontau, când bonjouriștii se întorceau cu ambiții înălțătoare. În suta de ani de după, s-au mai construit două săli mari pentru congrese, pe timpul lui Ceaușescu, dar nu sunt nici frumoase și n-au nici acustică. Poate nici stăpânii și slugile nu erau așa numeroase să le umple. Oricum, acolo ar fi putut avea traducere la cască – așa, ceremonia a arătat ca un turn Babel, în care mai ales oaspeții străini s-au făcut că pricep ceva, iar pesedișii că sunt mai culți decât îi știm. Într-un moment absurd, Patriarhul îi traducea în ureche lui Junker niște glume românești făcute pe scenă.
În ultimii 30 de ani, însă, marele avânt și mitologicele fonduri europene n-au putut ridica nici măcar o sală, în care să se poată ține un concert de gală sau o conferință ca această. E bilanțul care arată găunos tot festivismul întâmplării.

Apropo de patriarh: a fost una din cele mai mari insulte imaginabile ca prezența sa să nu fie menționată în discursul niciunuia dintre vorbitori! E pur și simplu o uzanță de protocol elementar să ai o formulă de adresare de acest tip – nu poate fi nici neștiință nici coincidență. Doar prezentatoarea Manuela Hărăbor a îndrăznit să spargă această convenție tacită de a nu-i deranja pe admiratorii lui Marx veniți de departe. Cum ai fi putut, oare, să pomenești de Biserică în fața unora ca Junker, care dezvelește busturi pentru părintele comunismului!? Ar fi fost o asemenea ofensă de gândit, dacă în sală era Papa cel multiculturalist, socialist și lobbyst pentru granițe deschise? Cel mai probabil, aceasta e pedeapsa pe care patriarhul o primește pentru implicarea în referendumul pentru familie și pentru direcția explicit națională, pe care a dat-o instituției în ultima vreme, în răspăr cu ideologia globalistă. De notat, totuși, lepădarea de ortodoxie pe care au executat-o prompt pesediștii de data asta pe teren propriu, nu doar la Bruxelles, cum fac de obicei.

La fel s-a procedat și cu ciuntirea imnului național, care nu putea să deranjeze cumva ideologia globalistă prin referiri la „oastea creștină” care „moare mai bine-n luptă”. S-a păstrat, în schimb Rapsodia română, că n-are vorbe. Să fi știut ei că tema muzicală e inspirată de un cântec haiducesc, în care rapsodul își duce plugul să-l vândă și din „fierul cel mai lat să fac teacă la baltag” – nu cred că se mai califica nici ăla pentru repertoriul admis. Ce facem aici, tovarăși, elogiem vestele verzi!? Așa, fără vorbe, merge. Poate Junker să-și moțăie mahmureala. Că așa e toată simbolica sovietului european – cu bancnote pe care sunt desene de poduri, să nu fie vreo personalitate deranjantă sau element identitar.

Pesediștii au fost cum îi știm. Slugile cele mai disperate să placă și să fie admise la statutul de slugi. S-a dus și eroismul Vioricii, al cărei moment de glorie a fost discursul bun, ținut în Europa, în care cerea să fim tratați corect. Ce înțeleg ei prin asta e să nu mai fie băgați la pușcărie de Securitate. Atât și ei ar fi fericiți. O notă aparte a venit de la pesedistul liberal Tăriceanu, care și-a livrat abil o informație despre sistemul care nu-i ceea ce pare. Abil, dar total nepotrivit în context. Dar, na, când omul e cu frica pușcăriei profită de orice ocazie să ceară ajutor de la frații masoni.

Acum că veni vorba, mi-am adus aminte și de plăvanul cu mâna la inimă. Deloc memorabil, dar îngâmfat de să-i plesnească smokingul, rânjind fericit și el ca și pesediștii de așa pleașcă negândită, să se nimerească tocmai în mandatul lui o asemenea oportunitate de a face poze cu lumea bună.

Le-a luat tuturor caimacul vicleanul polonez Donald Tusk. Cu o șmecherie exersată și pe bulgari și pe slovaci, Tusk a zăpăcit tot guvidele de acasă, citind vorbe care sunau italienește în mintea lui, dar din care nu înțelegea o boabă. A mers la fix cu schimbarea câtorva nume de scriitori și fotbaliști. A livrat de față cu patriarhul și o idee luciferică în răspăr cu Crezul, cum „lumina nu vine din lumină, ci din întuneric”. Trecută neobservată în valul de adorație. Ce mai contează că la el în țară e văzut ca un vândut, care-și va găsi obșteasca pensionare într-o sinecură la vreun Goldmann Sachs? Românilor le-a făcut mare impresie.

Cea mai dezolantă impresia per total a fost că era adunată în Ateneu toată supra-structura, elita presupusă a țării, și n-am zărit acolo figuri de care să zic că țin cu noi și ne-ar lua apărarea în fața unor cerințe ostile din partea globaliștilor.

Popoarele Europei încep, cât de cât să se dezmeticească, să se revolte, măcar să mârâie, să încerce să își alunge macronii. Noi nu avem deocamdată susținători și alternativă pregătită la cei cocoțați în jilțurile Ateneului.

Aceasta e partea a II-a. Articolul precedent era optimist, că era despre trecut. Acesta e mai pesimist, că e despre prezent.

de ce vom rata momentul

Chiar când strânsoarea ideologică era mai apăsată, când ne cedasem tot – de la servicii secrete, la resurse, la decizie politică și sistem de educație – când se dădea marele asalt împotriva spiritualității noastre, când fusesem depopulați, împinși spre deznădejdea unei îmbătrâniri generalizate, când ni se pregătea la modul cel mai deschis înlocuirea… Ei bine, tocmai în ceasul al doisprezecelea al românilor, sună și gongul conjuncturii salvatoare: disputa deschisă între puterile noastre tutelare.

Șansa e acolo, poate încă ne mai așteaptă câțiva ani. Dar ne lipsesc câteva ingrediente vitale, pentru a putea profita de ea. În primul și în primul rând, un sistem decent de educație. Aici e cheia și fără el nu poți avea nici clasă politică. Poți avea un nebun sau chiar un geniu apărut din întâmplare, dar nici unul nici altul nu vor avea sub el pătura tehnocrată, care să îi pună în aplicare ideea.

Apoi e demoralizarea noastră, autodisprețul care ni s-a cultivat insistent de decenii. Am pomenit în episodul anterior de mentalitatea construită de Școala Ardeleană și de pașoptiști. Aceia au reușit să creeze o identitate, un sentiment al solidarității și al destinului istoric, pentru care mulți au fost dispuși să și moară în tranșeele războiului de Independență și ale celor două războaie mondiale, care au urmat. „Reușita” elitei noastre cosmopolite în aceste ultime trei decenii e tocmai apariția primei generații din Europa, care are un cult al străinătății și jenă, dacă nu chiar repulsie față de tot ce e românesc. E, repet, „reușita” elitei, după cum și clasa politică e un produs secundar al ei. Că nu mai suntem pe vremea lui Bobu și Postelnicu, conducătorii cu 4 clase primare de pe vremea comuniștilor. Toți liderii de azi au facultate, masterat și doctorat, validat de mediul academic. Am văzut intelectuali protestând la Guvern, dar n-am văzut să protesteze împotriva imposturii universitare și a fabricilor de diplome. E cazul ca intelectualii noștri vedetă să își asume acest eșec de proporții, în loc să facă pe moraliștii criticând comod și fără riscuri politicieni. Sunt la fel de vinovați de situația țării, pe cât sunt arhitecții de aspectul orașelor. Dar e mai comod să arăți cu degetul doar înspre primărie.

cum arată momentul


Agentul de vânzări

America e primul imperiu falit din istorie, care cere țărilor dominate să facă chetă de bună voie, pentru a-i menține imperiul în funcțiune. Împăratul e gol. De data asta, nu de haine, ci la minte. O secătură gonflată de propriul ego și de complexele vidului s-a cocoțat ca un balon cu heliu pe tronul unui imperiu parazitar. Printr-o ciudățenie a istoriei și a mediei, aflăm mai multe vești despre goliciunea lui Trump din presa americană, în timp ce presa europeană pare cucerită și temător-respectuoasă. Știe ea ce știe, că are acasă propriile mazete, la fel de goale de substanță, doar că puțin mai manierate.

Cu o datorie fără precedent și de neplătit, de 20 de trilioane – adică 20 de mii de miliarde! – de dolari, America a ales o soluție disperată. Aparent, un personaj de divertisment, o creație TV, capabil inclusiv să se tăvălească pe un ring de wrestling, în circoteca luptelor aranjate pentru un punct amărât de rating în plus. (scena chiar s-a petrecut, nu e o figură de stil) Și totuși, în campanie, nebunul părea o alegere mai sănătoasă. Democrații erau maeștrii demagogiei, deci a risipei bugetare iresponsabile, iar Hillary, în special, era și exponenta militarismului, promițând noi războaie în Orient. În plus, era și adepta ipocriziei în vorbire și a globalismului. Deci, pentru cine putea trece dincolo de formă și de exprimare, Trump se înfățișa realmente ca o soluție mai rațională și mai practică pentru America.

Puțin a trecut și Trump din campanie a fost înlocuit de Trump de la guvernare, cel cu cabinet de război, format dintr-o cohortă de generali, pregătiți pentru ce e mai rău. Și zdrăngănind armele războiului, pe toate fronturile: din Coreea în Siria și din Iran în Europa. E, de altfel, cam singura industrie funcțională, pe care o mai au americanii și marele as din mânecă. În rest, 75% din creșterea de la bursă e acum generată de companii destul de imateriale ca Google, Facebook și Amazon, ale căror bule se pot sparge peste noapte, chiar dacă puterea lor impresionează și fascinează. În întrecerea cu China, mai are încă avantajul inovației din înalta tehnologie, semiconductorii și procesoarele, dar deja dă semne că nu mai poate ține pasul în eșaloanele imediat următoare, cum ar fi producția de telefoane mobile, unde Asia are 8 din 10 producători de top, ceilalți 2 externalizându-și producția pe aceleași meleaguri. În topul similar al producției auto, americanii mai dețin 2 poziții, iar europenii 3, iar pentru a concura până și cu aceștia, au nevoie de protecția suprataxelor vamale.

Coborând mai jos, la bunurile de larg consum, situația e mai dezolantă, cu un Wal Mart, care e practic importator și distribuitor la scară națională a producției chineze, fiind în același timp și cel mai mare angajator al Americii. Și încă aceasta e vitrina consumerismului. Din exterior, se uită la ea cu jind 42 de milioane de americani, care primesc ajutoare sub forma bonurilor de masă. Au mai scăzut cu două milioane în micul reviriment de după Obama, dar totuși: 1 din 8 americani mănâncă la cantina statului. Și sunt pătura prolifică demografic, astfel că 1 din 5 copii depind de acest ajutor de stat pentru hrană.

În cazul unei crize (cum ar fi cea în care SUA ar fi obligate să strângă cureaua pentru a returna datoria națională sau pentru a acoperi o creștere de dobândă) sunt câteva categorii aflate încă într-o situație mai fragilă. 13% dintre adolescenții și adulții țării iau antidepresive, la care se adaugă cei peste 5% consumatori de droguri – flagel care a dus și la existența celei mai mari populații de pușcăriași din lume – peste 2 milioane.

În acest tablou de putere în declin, America și-a ales ca reprezentant un agent de vânzări și un show-man. Rostul lui e să bată capitalele aliaților, scoțând din valiză mostre de rachete și avioane de vânătoare, pe care aliații trebuie să se înghesuie să le cumpere. Dar cât mai repede, pentru că agentul se grăbește. Are imediat după o întâlnire amicală chiar cu cel de care promite să ne apere contra cost.

Pretenția ca Europa să cheltuiască în ritmul Americii pentru înarmare e o absurditate, care a entuziasmat acasă, dar a găsit fani îmbătați și pe unde s-a prezentat negustorul ambulant de arme. Cumva, multora le sună bine. Evident, și lui Iohannis și lui Dragnea – de ei nici nu mai discutăm, competiția lor în slugărnicie fiind proverbială. Doar că SUA cheltuiesc acum mai mult decât toate celelalte țări, care o urmează de departe în top 10, luate împreună. Dacă toți i-ar lua chiar în serios sfatul – atât aliați, cât și rivali puși în gardă – omenirea nici n-ar mai avea resurse să mai cheltuiască pe nimic altceva. E o nebunie din care cineva ar trebui să oprească liderii lumii. Dar cine? în condițiile în care republicanii se comportă ca niște pistolari excitați iar democrații au devenit mai militariști decât ei și mai paranoici în privința pericolului rusesc, de când au găsit în asta un cârlig cu care îl pot agăța pe Trump.

Dar ce e încă și mai caraghios e ideea că statele vasale sunt datoare să susțină financiar extinderea imperiului. De când e lumea, nu s-a pomenit hegemon, care să iasă în pierdere de pe urma dominării altora. Nu e ca și cum Imperiul Otoman și-ar fi zis: vai, dar cât o să ne coste să le asigurăm securitatea amărâților ăstora de moldo-valahi! Nimeni în Europa nu îndrăznește să îl întrebe pe Trump: așa și!? Ce-o să faci, dacă nu mai plătim tributul? O să-ți iei îmbufnat jucăriile de la Rammstein, Aviano sau Kogălniceanu? Cacealmaua ar deveni, în acest caz, evidentă. America își dorește sutele de baze răspândite pe tot globul, nu face un favor țărilor în care au fost implantate.

Bazele acestea sunt consecința câștigării unor războaie mondiale și a unui război rece. Ele mențin în funcțiune sistemul financiar-economic de la Breton Woods, cu FMI, Banca Mondială și supremația dolarului, ca monedă de referință. În baza lor, America poate tipări hârtii verzi, pe care să le dea la schimb cu bunuri tangibile, făcute cu sudoare, și resurse naturale vitale.

Continentul turmentat

America are rivali serioși în țările BRICS, dar niciunul nu are un model ce poate fi importat și de alții. O singură contra-pondere e capabilă să genereze un asemenea model cultural și economic: Uniunea Europeană. Doar că acesta e în criză de lideri și de direcție. Scena în care teoretic liderul continental Junker e sprijinit să nu cadă de cât de beat e la ditamai summitul e antologică și edificatoare. O criză de sciatică, au spus ipocrit colegii europeni ai bețivului, de parcă toți suferinzii de sciatică se bălăngăne fără direcție și sar să pupe pe cine întâlnesc în cale.
În imaginile filmate, Junker se bălăngăne, alți președinți îl proptesc din spate, iar Trump se îndepărtează dezgustat, prefăcându-se că n-a observat scena. Efectiv n-a avut nicio întrevedere și n-a purtat niciun dialog cu domnul suferind de sciatică. Pentru că așa sunt cei cu dureri de spate, nu poți avea discuții serioase cu ei.

Dacă pe unul l-a ignorat, pe ceilalți i-a umilit într-o cavalcadă de bufonerii. S-a postat ca o țoapă plină de sine în fața reginei – arătând că nu știe pur și simplu să se poarte cu o femeie sau cu o persoană în vârstă, dincolo de protocol – alt semn al decăderii unei civilizații. Premierului englez i-a spus să dea în judecată UE și că rivalul ei demisionar ar fi un excelent prim-ministru (în locul ei, se înțelege).

Lui Merkel a încercat să îi pună ordine în politica energetică și a arătat-o cu degetul că își ia gazele de la ruși. Păi de unde să le ia, dacă-i frig iarna!? De pe vapor, din America, sub formă lichefiată la preț mărit? Dacă nemții erau doar ca Iohannis, probabil că ar fi achiesat la idee.
În acest punct e totuși o sămânță de adevăr dezgropată de Trump. Nemții sunt hegemonul local și acționează la fel de autoritar în beneficiul lor, cum o fac și americanii în sfera lor mai largă. În relația cu cei mici din alianța europeană, Germania trage pe sfoară. Vrea solidaritate inclusiv în ideile ei proaste gen importul masiv de migrație extra-europeană, vrea piață comună, vrea federație europeană. Dar când vine vorba de energie – fiecare pe barba lui. Așa se face că Germania își negociază o relație preferențială cu vânzătorul rus, în loc să accepte o negociere unitară, de pe o poziție de forță, care ar coborî prețul și pentru cei mici ca România, Bulgaria sau Polonia.

Iată un adevăr pe care ni-l arată deschis tocmai Trump. Deși ăsta ar fi putut fi rolul chiar al sciaticului Junker. Care, desigur, nu îi poate spune asta în față lui Merkel, care îl acceptă atunci decorativ chiar și așa cherchelit.

Marea problemă europeană e că a devenit dintr-o alianță pragmatică, semnificativă la nivel global, un sinistru experiment ideologic. Europa e acum provincia care pune în aplicare cu cel mai mare elan idei nocive importate de pe tărâm american. De propria ei nebunie și ipocrizie unul ca Trump își permite să râdă, pe bună dreptate, încurajând probabil de la distanță și alți disidenți potențiali ca Marea Britanie, Polonia, Cehia și Ungaria. Noi nu suntem încă pe nicăieri, că noi suntem deja preș, slugă la doi stăpâni.

sub masca marelui urs

Deși Trump și-a permis să numească „dușmani” la grămadă UE, Rusia și China, retorica și limbajul non-verbal îl trădează. Doar în întrevederile cu europenii își permite tot arsenalul de clownerii. Are și cu cine: un Macron infantil, o Theresa May instabilă emoțional și cam pe făraș la ea în țară, o Angela Merkel împăiată la putere, pentru a da impresia de stabilitate la conducerea unei utopii. Urmăriți-l însă în întrevederile cu Putin și acel Trump relaxant și arogant se topește ca un școlar care se știe codașul clasei. Amândoi mi s-au părut neconfortabili, până și Putin se agățase de un mâner al scaunului, iar Trump urmărea zelos doar textele deja scrise de consilieri.

Dincolo de aceste impresii de suprafață, ce au vorbit cei doi la Helsinki, poate nu vom afla decât peste câteva decenii. Dar e posibil să ne afecteze încă mai mult timp de atunci. Se pot face multe speculații. Dacă Putin și-a câștigat recunoașterea anexării Crimeei (necontestată de Trump), dacă a dat la schimb Siria sau Iranul. Dacă Trump s-a dus acolo ca reprezentant al lui Netanyahu, pentru a obține acordul unui război extins.

Zisă a avea o economie de mâna a treia, care exportă preponderent materii prime, Rusia își joacă energic cartea influenței globale, amintind că are împreună cu America 90% din arsenalul nuclear al planetei. Și o capacitate similară în producția de hidrocarburi. În rest, cum spuneam mai sus, Rusia nu are un model viabil de oferit lumii. Nu poate convinge nici vecinii mai înapoiați să i se alăture în proiectul eurasiatic. Darămite țările din Uniunea Europeană, oricât de decrepită ar fi ea.

Dat fiind aceste două mari cărți de jucat: energia și armamentul, mă hazardez să socotesc Rusia un proxy al Chinei, pe care acum America îl curtează insistent. Dacă apropierea reușește, cele două pot muta frontul în Asia prin acordul tacit al Rusiei. Sau, varianta catastrofală pentru noi, pot muta incendiul la periferia Uniunii Europene.

uriașul mut

În spatele acestor tropăieli zgomotoase, calm ca un bătrân maestru de arte marțiale, China își construiește cu migală ascensiunea, în cea mai discretă tăcere. E unicul rival realist la momentul de față și cel spre care avansează tot mai mult avanposturile imperiului în Orientul Mijlociu și Îndepărtat. Problemele sale sunt nenumărate: o catastrofă demografică, de care o mai despart tot mai puțini ani, o îndatorare galopantă și momentul când partidul nu va mai reuși să stimuleze creșterea nici măcar pe hârtie, confruntându-se cu prima criză de la Deng Xiaoping încoace. Dar deocamdată nu insist asupra lor, nefiind dispuși să iasă la rampă în scandalurile momentului.

partida globalistă

În fine, mai există un imperiu, de astă dată difuz, dar a cărui forță poate face să tremure oricare din entitățile amintite până acum. E confreria trans-națională, gruparea cămătarilor internaționali. Putem uita de stânga-dreapta. Sfera politică s-a micșorat, dat fiind că economia a fost cedată în grija „specialiștilor”. După același mod în care politicul s-a retras mai demult din chestiunile religioase. Tehnocrații au făcut ca majoritate economiilor lumii să semene între ele, sau să urmărească măcar aceiași indicatori și aceleași rețete de dezvoltare. Pentru politic a rămas un segment tot mai îngust. Aici se petrece ultima dispută ideologică. Așadar, nu între dreapta și stânga, ci între globalism și naționalism. Singura baricadă ideologică în jurul căreia se grupează forțele la alegeri în tot mai multe țări.

Personal, îl consider pe Trump un globalist în haină de naționalist. Leit cazul lui Putin, motiv pentru care au toate șansele să se înțeleagă bine. (Din păcate, poate pentru noi.) Liderii Europei sunt doar globaliști și au foarte puțin timp pentru a face rocada cu niște lideri în asentimentul popoarelor lor. Nu mai e nevoie să precizez că liderii de la București nu joacă în echipa noastră. Niciunul.

Prin rotație, marile puteri pun în funcțiune tiparnița băncii centrale, prin care politicienii și marii speculatori financiari din spatele lor își cresc influența și avutul. Statele Unite au patentat metoda, chinezii au depășit-o cantitativ, japonezii sunt recordmenii în procente. Acum a venit rândul UE, care preia ștafeta și lasă baltă responsabilitatea fiscală. Schema decurge cam așa:

Primele care primesc banii ieftini, produși din neant, sunt marile conglomerate financiare, cumpărătoare de titluri de stat. Politicienii pot ieși să anunțe mândri că țara se poate îndatora acum ieftin, s-a găsit cine să le cumpere obligațiunile cu bani din celălalt buzunar al statului.

Teoretic, pentru România, îndatorarea la costuri mai mici ar fi chiar șansa dezvoltării. Dar nu există precedente istorice recente, când împrumuturile să fi fost folosite pentru o economie mai competitivă. Dimpotrivă, e o bună scuză pentru iresponsabilitate și amânarea reformelor.

Surplusul de lichiditate, se revarsă apoi spre burse, acțiunile se umflă. Politicienii ies și spun: iată, piețele ne-au confirmat, uitați cum duduie. Care piețe? că nu mai există capitalism de mult, doar pariuri speculative.

Conform teoriei, banii încep să se reverse „în economia reală”, prin băncile comerciale, care accelerează creditarea. Primii serviți sunt clienții statului, cei care prind primele contracte preferențiale pentru „investiții”. Prin ei, sistemul își consolidează influența – marii brokeri de lobby împart câte ceva cu ONG-urile arondate, mai cumpără trusturi de presă și politicieni.

Vin la rând marile corporații, care se califică pentru credite cu dobândă joasă. Cu aceste fonduri, vor putea face achiziții, fuziuni, extinderi pe „piețele emergente”. Micii rivali de la periferie sunt sufocați și eliminați cu ajutorul acestui șuvoi de cash și prin volum, nu neapărat printr-o eficiență mai mare.

La spartul târgului, frimituri din ce-a produs tiparnița de bani ajung și la firmele nearondate, respectiv la simpli salariați. Dar până atunci, inflația deja le-a erodat puterea de cumpărare, încât au mai mult de acoperit decât de primit în urma beției financiare. Până atunci, deja băncile, care au rulat fonduri cu dobândă zero emise de stat, deja țipă că au nevoie de pachete de salvare, ca să nu se prăbușească sistemul, sau „piețele” dau semne de impacientare în absența unui nou pachet stimulativ de „creștere economică”.

Dacă Titus Corlățean, ministrul de externe, ar fi avut măcar o brumă de carismă, declarația lui recentă ar fi trecut ca profilarea unei personalități puternice. Dar în loc să facă Europa să ia aminte la fermitatea și spatele drept al unui politician de la București, amenințarea sa cu dezinteresul pentru Schengen a sunat mai mult ca bancul cu „dacă nu vă potoliți, fac ce-a făcut tata!”.

Cel care profită acum cu maximă plăcere de ridicarea de ton pițigăiat a lui Corlățean, Traian Băsescu, a făcut el însuși tumbe similare. I-a amenințat pe olandezi că n-o să le mai cumpere nimeni lalelele și crizantemele, pentru că ne amână fără motiv la intrarea în Schengen. Ba, când era în opoziție, râdea de occidentali că își iau tainul din contractele noastre de securizare a frontierelor, pe care am aruncat fără să crâcnim halucinanta sumă de 1 miliard de euro. „Quod licet Iovi, non licet bovi”, spuneau latinii. „Ce-i permis lui Jupiter, nu-i permis și vițelului”! Trebuie să mai știi și cum și când să faci unele afirmații, dar numai dacă te țin și curelele să nu clipești după aia. Deci, unde greșește și unde are dreptate Titus Corlățean?

Tehnic, ministrul are dreptate să spună că unele țări vestice ne tratează ca și cum n-am avea șapcă. Nu își respectă partea lor, dintr-o înțelegere birocratic-administrativă, ba se mai folosesc de pretext și pentru unele puncte populiste pentru uz intern. Tehnic, are dreptate, iar ipocriții de la Bruxelles ar merita demascați ca atare, dacă asta nu ar însemna periclitarea unor interese mai înalte decât orgoliul personal. Ca să râzi în nas birocraților și politrucilor europeni, trebuie să ai genă de mare lider. Dacă ai face-o în baza unor convingeri și propunând ceva mai bun, lumea te-ar și urma, în actuala conjunctură. Dar nu poți să o faci, când n-ai anvergură de om politic, nici cât să iei cinciul, la examenul de capacitate al școlii de politicieni.

Pe partea lui, Corlățean și-a făcut treaba, nu e în puterea lui să reformeze sistemul de justiție sau să combată corupția. Ar avea justificări să se simtă frustrat (în sensul cel mai nepeiorativ cu putință). Dar nu mai e vina europenilor lipsiți de cuvânt, că el s-a înhăitat cu hoții și face parte dintr-o gașcă politică, al cărui principal scop e să taie colții și ghearele Procuraturii, ca să poată fura în liniște. Firește că personajul nu are anvergura să înțeleagă că noile cerințe ale europenilor, privind independența Justiției, deși nu erau stipulate inițial în acord, sunt în interesul nostru, mai mult decât al lor.

Dar, ca sincronizare, Titus Corlățean gafează grav, spunând înaintea verdictului că am putea să nu mai fim interesați să fim primiți în spațiul liberei circulații europene. Se întâmplă uneori să îți depui CV-ul pentru un job oarecare. Și constați că îndeplinești absolut toate cerințele din anunț: ai diplome de studiu, ai numărul de ani de experiență, dar ți se spune să mai aștepti, pentru că ai o reputație proastă, ești suspect, pentru că te vorbește lumea de rău. Poate pe nedrept. Sau nu ai pantalonii călcați cu dungă în ziua interviului. Și atunci, ce faci, în calitate de candidat? Începi să anunți pe toată lumea că tu îndeplineai toate criteriile și, pentru că ai fost nedreptățit, n-o să-ți mai trimiți CV-ul nicăieri? Și cine o vrea, știe unde să te găsească! E o purtare destul de absurdă. Nu cred că angajatorii vor începe brusc să te respecte, să te caute și să zică: „da, domne, nu trebuia să-l tratăm așa, că uite ce ne-a dat peste nas!”.

Mai departe de aici, cred că Băsescu nu a făcut decât să speculeze cu instinct inabilitatea unui păcălici de a juca la cacealma, fără să fie pregătit mental pentru asta. Nu cred că Titus Corlățean sau Victor Ponta au un plan ascuns să ne scoată de pe șinele europene, spre cine știe ce haltă rusofonă. Mai degrabă, dau amândoi dovadă că se află în funcții mult peste nivelul lor. Funcții din care se trezesc să anunțe, nemandatați de nimeni, că România nu mai e interesată de aderarea la Schengen. Singuri se pun în posturi atât de vulnerabile, încât până și Partidul Poporului anunță, prin Dan Diaconescu, depunerea unei moțiuni în Parlament, împotriva lui Corlățean, în urma declarației în cauză. Să nu-mi spuneți că a devenit Dan Diaconescu brusc un europenist convins și un politician de anvergură. Nu, dar Corlățean e o pradă așa de ușoară, încât inventivul măscărici de televiziune nu-și putea refuza plăcerea de a se distra sadic pe seama lui.

Și încă un exemplu că dreptul de a deschide gura în public nu e egal distribuit, cum s-ar crede. Anul trecut, Mugur Isărescu anunța că trecerea României la euro rămâne un deziderat, dar înfăptuirea lui se amână, pentru câțiva ani, sau pentru o dată incertă. Întreaga clasă politică a avut o părere oarecum similară, și Guvernul actual a spus-o într-un document oficial. Impactul celor două, Schengen vs trecerea la euro, e incomparabil, ca importanță în favoarea adoptării monedei comune. Cu toate astea, nu s-a stârnit nicio vâlvă. Renunțarea României la acest obiectiv major, poate cel mai mare din viitorul previzibil, s-a făcut pe mutește și de comun acord. De ce? Pentru că tuturor politicienilor de la București le convine să avem o inflație mai mare decât în Europa și să nu intre în constrângerea de seriozitate impusă de moneda euro. Pentru că se știu mai neserioși decât grecii și mai incapabili să creeze climatul economic, pe care moneda comună îl reclamă. Sigur că e mult mai simplu să râzi de sărmanul Corlățean că n-are bască, sau că s-a dus la Bruxelles cal și s-a întors vacă.

PS: Hai, că i-am pus la respect măcar pe nemți:

“Nici posibilitatea de aderare partiala cu frontierele aeriene si maritime nu mai este de actualitate”, a declarat Friedrich pentru revista germana. “Extinderea spatiului Schengen va fi acceptata de cetatenii nostri numai daca vor fi indeplinite conditiile esentiale pentru acest pas, ceea ce acum nu este cazul”.

Deci Germania transmite oficial că va folosi dreptul de veto împotriva noastră. Am reușit să evoluăm de la propunerea de aderare parțială, la aderare deloc, și de la Olanda împotrivă, la Franța și Germania împotrivă.

Întâi de toate, trebuie să ne cunoaștem statutul în uniunea celor 28 de țări membre. Ca toate aceste țări, contribuim la constituirea bugetului comunitar, prin contribuții anuale și primim fonduri pentru diverse proiecte publice, private sau civice, aprobate de diverse structuri birocratice. Aceasta e filosofia etatistă cu care pornește structural Uniunea Europeană.

Cu toate că reușim să încasăm cea mai mică proporție din banii puși la dispoziție (acesta e „meritul” sistemului educațional românesc, în ultimă instanță), în momentul în care se trage linie, România încasează mai mult decât contribuie. Potrivit lui Ludovic Orban:

„Din 1 ianuarie 2007 și până în 30 noiembrie 2012 au intrat mai mult cu 7,4 miliarde de euro decât am contribuit noi la bugetul Uniunii Europene. Mai precis, cifrele sunt: intrări de la UE de 14,9 miliarde de euro și contribuție a României la bugetul UE de 7,5 miliarde de euro.”

Potrivit aceleiași surse, rata de absorbție a fondurilor europene de către România se apropie de 15% din cât i s-a alocat.

În perioada 2007-2013, României i s-a alocat un buget de 34 miliarde de euro. Pentru perioada 2014-2020, România are alocate aproape 40 de miliarde euro (39,88). O creștere netă de 6 miliarde. Aceasta e și vestea cea mai bună, celebrul +18%, cu care s-a lăudat Traian Băsescu. Procentual, e cea mai mare creștere pe care o obține o țară în acest exercițiu bugetar. O veste aproape la fel de bună e și că mai suntem așteptați să ne urnim încă 3 ani, putând primi din banii promiși până cel mai târziu în 2023. Ba ne mai dau și personal, care să ne ajute să ne descurcăm în birocrația europeană.

Acum veștile proaste. În primul rând, filosofia socialistă a redistribuirii și folosirii centralizate a banilor europeni nu mai e pe placul țărilor cu economii mai productive. Prin urmare, Marea Britanie, Olanda, Finlanda au cerut reducerea drastică a bugetului comunitar, în timp ce alte țări prospere au cerut o reducere mai moderată: Germania, Franța, Italia, Austria, Suedia, Danemarca, Irlanda, Belgia, Luxemburg. Cele două poziții sunt corecte, dar pentru țările mai codașe, e mai avantajos să existe în continuare finanțare pentru proiecte, care să le ajute să reducă decalajul.

Pentru prima dată de la înființarea ei, Uniunea Europeană are un buget în scădere. De austeritate, i-am putea spune. Tot bugetul Uniunii Europene pentru 2014-2020 va fi de 960 miliarde de euro. Scăderea e de 34 de miliarde, de la 994.

Atunci când vorbește de un eșec de negociere și de „pierderea” a 9 miliarde de euro de către România, Victor Ponta are ca sistem de referniță nu realitatea perioadei precedente, ci o ficțiune: propunerea de buget făcută de Barroso acum câteva luni. Deși face parte din gruparea Popularilor, președintele Comisiei Europene e totuși un euro-birocrat, poate avea multe fantezii cu fondurile pe care ar trebui să îi aibă instituțiile Uniunii în gestionare, dar propunerile de la Bruxelles mai trebuie să fie acceptate și de conducătorii țărilor care chiar adună respectivii bani de la contribuabili. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Victor Ponta mai subliniază că în comparație cu acea propunere, cam un sfert din tăiere e luată din alocația României și că nu s-a mers pe principiul coeziunii, adică al direcționării de fonduri preponderent spre zonele mai sărace.

„Bugetul UE a fost redus cu 40 de miliarde, în urma negocerilor. Este o mare realizare ca din 40 de miliarde de reduceri România să aibă 9”,

a spus Victor Ponta, lansându-se într-un atac la adresa lui Traian Băsescu și a capacităților sale de negociator. Cu această manevrare a cifrelor, (ca să nu-i spunem minciună direct) între ce am putea încasa și ce am fi putut încasa, dacă se întâmpla ce a propus cineva la un moment dat, Victor Ponta rupe practic și acordul de coabitare cu Traian Băsescu. Acord pus sub dictonul biblic „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Greu de crezut că Băsescu va lăsa fără o replică „afrontul” la întoarcerea în țară.

Deși e posibil ca țara să nu fi simțit, azi am trăit un moment istoric și penibil. Vestea bună e că, din 27 de țări ale Uniunii Europene, 26 nu s-au pronunțat împotriva unui acord major care să transforme Uniunea. Cuiul lui Pepelea nu a fost România, ci Marea Britanie, care nu vrea să renunțe la speculațiile fiscale pe care le fac băncile de la Londra și nici la privilegiul de a se juca cu lira, pe care e tipărit chipul reginei. Așa că, până aici, nici n-am părut ciudații Europei, cum era de așteptat.
Vestea proastă e că ai noștri nu sunt lămuriți cu ce au fost de acord. Emil Boc a anunțat populația de la radio că s-a pronunțat pentru, că, teoretic ar trebui să dăm 50 de miliarde de euro către FMI, dar că practic nu îi vom da, pentru că deja avem acord cu FMI. DAR, și mai lămuriți vom fi când se va decide forma finală a acordului. Pentru cei pe care cifra nu îi impresionează, acest bănet reprezintă cam un sfert din PIB-ul României pe un an de zile. Un mic amănunt, cam cât 10 bugete ale Învățământului.
Nicio grijă, câteva ore mai târziu, a apărut președintele țării, care ne-a informat că nu trebuie să ne facem griji: ”țara nu e neputincioasă”. La o adică, ar avea bani să participe, dar nu se oferă, dacă nu i-o cere nimeni. (Cam astea au fost în mare cuvintele colocviale ale președintelui Băsescu.)

Și, să ne înțelegem, aceștia sunt cei mai responsabili politicieni pe care îi avem. Unii capabili să taie din cheltuieli pentru a echilibra bugete, să își asume măsuri ferme anti-populiste. Dacă ne-ar fi reprezentat la negocierile de la Bruxelles Ponta, Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian… (și puteți completa cu aproape orice politician care apare la televizor), am fi aflat poate că avem destui bani și pentru trei mese pe zi gratuite pentru toată populația sau pentru achitarea tuturor creditelor de nevoi personale de la buget.

Dacă viitoarea Europă va însemna mai puțină suveranitate, deci mai puțină putere de decizie pentru politicienii de la București, ar trebui să fim primii care să ratificăm orice tratat, la nevoie și prin referendum.

Puneți în contrast aceste apariții cu poziția premierului maghiar Orban: ”mandatul pe care îl am nu îmi permite să cedez nimic din suveranitatea țării, voi prezenta acordul Parlamentului, care va decide”. Îmi e perfect antipatic pentru puseele sale naționaliste și pentru mofturile de copil teribil, cam pleoștite de recentul acord cu FMI, dar a vorbit ca un om politic serios. Și la fel au vorbit și suedezii și alții.

Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă, un proiect al Uniunii pe model american, bazat pe libertatea comerțului, valori democratice și un capitalism nealterat mi s-a părut dintotdeauna o idee superbă. Îi consider populiști pe politicienii care se folosesc de argumente emoționale pentru a se opune unei Europe mai integrate, una în care, de exemplu, deciziile să nu se mai împotmolească în regula consensului, ci să fie adoptate prin vot simplu, în Parlamentul Uniunii. Numai că atitudinea politicienilor noștri nu e expresia unei euro-forii, a unei aderări la un proiect pe care îl înțeleg și în care cred, ci expresia unui spirit de turmă, a conformismului politicianului provincial.

*

De fiecare dată când i-am povestit unui străin despre iluștrii noștri domnitori medievali, am fost încurcat de statutul lor, care nu era tocmai acela de king (rege), și trebuia să scormonesc după cuvinte ca ”prince”, care nu sunau la fel de convingător. Deși au fost conducători de toată isprava, au purtat coroană și au avut decenii bune de nesupunere, până la Carol I și al său Război de independență, ei nu puteau fi numiți regi, întrucât jurau loialitate unui suzeran sau plăteau tribut câte unui imperiu. Școala mă condiționase să socotesc asta o uriașă nedreptate – ceea ce și era – nenorocul aflării ”în calea tutror răutăților. De ceva vreme mă gândesc că situația lipsei de independență a Țărilor Române, deși tragică și regretabilă, nu era rodul întâmplării. Și că era, mai curând, expresia etapei istorice în care ne aflam. Când citești despre cum ne încropeam armatele pentru câte o bătălie (ba cu mercenari, ba cu heirupism), cât de precare erau instituțiile și nobilimea locală, cât de rupte erau acestea de viața țăranului (care, vorba lui Eliade, ”boicota istoria”), realizezi că de fapt n-aveam nici clasa politică nici nivelul general al societății, care să se ridice la pretenția traiului pe cont propriu.
Între timp, am progresat enorm, iar preț de câteva generații (de excepție), chiar ne-am meritat independența și statutul pe care ni-l atribuim în imaginea noastră de sine. După alte generații și alte catastrofe istorice, iată că am ajuns înapoi la cele două ”mici”carențe: societatea și conducătorii. E bine așadar să ne livrăm degrabă conducătorii unei Înalte Porți să-i facă eunuci destoinici ai birocrației europene, că de spahii nu sunt buni. Poate așa salvăm societatea. Și să nu mâniem pe Dumnezeu, uitându-ne cum au decurs recent alegerile în Rusia lui Iosif Visarionovici Putin, Uniunea Europeană nici nu e cel mai rău imperiu din care puteam să facem parte.

Cea mai robustă alternativă la schimbarea orizontului mental după căderea comunismului o constituie îmbrăţişarea mitologiei democratice a societăţilor deschise, simbolizată pentru întreaga lume de America, iar, mai nou, pentru Estul continentului, de proiectul Europei Unite. De altfel, desele apeluri la schimbarea de mentalitate au fost însoţite, chiar din primele ore ale Revoluţiei de apeluri la recuperarea tradiţiei europene a României. Mitologizarea ideii europene întâlneşte atât factori favorizanţi cât şi pericole potenţiale.

În favoarea adoptării modelului occidental de civilizaţie stă incontestabila sa prosperitate. Europa nu mai este o himeră la care să viseze câţiva idealişti. Ea s-a transformat într-o realitate ispititoare chiar şi pentru cei mai materialişti, un spaţiu stabil, susceptibil de a oferi un nivel ridicat de confort şi securitate, chiar şi celor care nu îmbrăţişează valorile abstracte ale democraţiei. Pentru cei ce căutau idei generoase pentru a fi opuse proiectului comunist, Europa era o încarnare a celor mai nobile idealuri: libertate, justiţie şi echitate socială, respectul datorat valorilor, umanism, etc. Integrarea era văzută ca o deplasare a ţării într-un alt spaţiu geografic, o migraţie spirituală căreia reacţionarii sceptici îi puteau replica prin constatarea că „România a fost mereu în Europa“. Sau, şi mai bine, potrivit unui punct de vedere sintetizat de preşedintele Iliescu: „adevărata veche Europă e aici unde suntem noi. Noi nu suntem noua Europă. [..] Denumirea de Europa s-a născut aici, în zona civilizaţiei mediteraneene, la care a fost inclusă şi zona Mării Negre. [..] Când se dezvolta civilizaţia mediteraneană cu toate componentele ei, egipteană, greacă, romană şi aşa mai departe, în Europa occidentală era barbarie, trăiau în păduri, în condiţii de înapoiere istorică“. [80]

Pentru susţinătorii idealişti ai proiectului european, integrarea urma să vină ca o reparaţie morală şi o recuperare a şansei ratate a modernităţii şi a unui destin naţional: „Europa mereu invocată în discursurile elitei de la începutul anilor ’90 eram, mai degrabă, un fel de continent ideal, un soi de mit al originilor ce impunea urgenţa reîntoarcerii, o republică a valorilor, cam trecută şi burgheză, dar încă atrăgătoare în ochii unor provinciali“. [81]

Am inclus existenţa în fapt a proiectului european la capitolul avantaje, în sprijinul mitologizării Europei. La capitolul dezavantaje, se cuvine să includem faptul că Europa este un proiect încă neterminat. Numeroasele diferende pe marginea unei eventuale constituţii continentale, sau în legătură cu formarea unei armate, diplomaţii sau justiţii comunitare pot fi de natură să deruteze şi să furnizeze noi motive de scepticism. În plus, spre deosebire de America, Europa nu pare interesată să îşi cultive o mitologie distinctă, optând pentru o construcţie mai curând restrictivă de natură juridico-birocratică. Paradoxal, birocraţii comuniştii s-ar putea dovedi mai apţi pentru a-şi însuşi această viziune asupra Europei, însă rămâne de văzut dacă ei vor reuşi să înfăptuiască un pragmatic proces de modernizare sau doar să compromită o construcţie ideală.

Nucleul dur al mitologiei democratice a fost însă adjudecat, la nivel simbolic, de către America. De aproape două sute de ani, acest continent este sinonim cu speranţa pentru toţi cei ce aspiră la idei precum libertatea sau democraţia. Am încheiat un secol american, iar, cum învingătorii scriu istoria, americanismul poate fi reţinută ca ideologia triumfătoare. Dar este la fel de posibil ca şi antiamericanismul să se constituie într-o nouă şi originală ideologie, care să grupeze toate curentele fundamentaliste, ostile modernizării.

Visul american promite posibilitatea unei ascensiuni sociale spectaculoase, vorbeşte despre o societate în care meritul este singurul criteriu. Şi democraţia participativă are la bază mitul capacităţii reale a oricărui cetăţean de a influenţa şi de a avea un cuvânt hotărâtor în privinţa guvernării. [82] Împotriva acestui vis se pot ridica efectele politicii intervenţioniste americane ce trezesc deja amintirile propagandei antiimperialiste, şi riscă să ofere foştilor activişti comunişti o nemeritată poziţie de judecători morali.

(inapoi la Cuprins)


[80] Iliescu s-a supărat iar pe Occident, în Ziua, 2 iunie, 2003
[81] Daniel Barbu, Republica absenta, ed. cit., p. 191
[82] Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, p. 358

E pentru prima data cand un articol de Andrei Plesu imi produce o surpriza neplacuta, avand in vedere ca il consider una din cele mai admirabile personalitati de pe la noi. E vorba de un articol in care dl Plesu canta prohodul Uniunii Europene, o idee pe care ani buni a sustinut-o:

“Fapt e ca proiectul unificarii parcurge, in clipa de fata, un episod de disolutie. Casatoriei „rationale” pare sa-i urmeze un divort pasional.”

Nu poti sa negi ca formula plastica e cat se poate de savuroasa, numai ca artistii (si cei din lumea artei) se mai lasa uneori purtati de metafore pe unde poate n-aveau de gand sa mearga. Alta scuza nu as gasi pentru semnul egalitatii pus intre soarta imperiului sovietic si cea a Uniunii Europene sau intre ideea europeana si comunism in sine.

“Trebuie oare sa ne punem intrebarea daca nu cumva ideea Europei Unite a fost o idee utopica? Sau daca nu cumva a fost – ca si comunismul – „prost pusa in practica”?

Credeam ca doar Dan Puric e capabil de asemenea comparatii, pe care, e drept, nu le emite dilematic, sub semnul intrebarii. Vasazica imensul lagar de dincoace de zidul Berlinului, cu zeci de milioane de exterminati, e totuna cu spatiul Schengen? Pai daca noi, in calitate de supravietuitori, avem asemenea dileme si asa memorie precara, ce sa mai asteptam de la cei din tarile occidentale care abia de si-au facut timp cateva minute pentru oarece istorie. Dar dilemele nu se opresc aici si coboara mai in strafunduri:

“Daca am avea suficient ragaz, ar trebui sa chestionam din nou, cu luciditate, fundamentele. Ce ne leaga de fapt? Avem, cu adevarat, valori comune? Traim cu totii in aceeasi „matrice stilistica”? Este, in definitiv, Europa mai mult decat o unitate geografica? Raspunsul unor intrebari de acest tip trebuia, de fapt, sa preceada tehnicalitatile marelui program administrativ, economic si politic al integrarii.”

Eu credeam ca bibliotecile citite zeci de ani in calitate de doctor in istoria artei l-au ajutat pe dl Plesu sa gaseasca si oarece raspunsuri legate de mostenirea comuna europeana. Trebuie sa fie prin tomurile alea si ceva despre civilizatia si cultura europeana, de la greco-romani incoace, care sa cantareasca mai mult decat deficitul bugetar pe anul in curs. Ca doar d-aia institutia fondata de dl Plesu s-a numit Colegiul Noua Europa si nu Vatra Romaneasca.
Sigur ca Uniunea Europeana e paralizata de birocratie, de viziunea stangista a neo-marxistilor care o conduc si in general de calitatea slaba a celor chemati sa administreze o entitate atat de vasta. Temerile semnalate in articol sunt intemeiate, intr-o uniune care a luat-o pe urmele Statelor Unite cu datoria publica. Dar ambele sunt, daca privim pe harta sau in istorie, printre rarele insule in care libertatile individuale au putut exista nu doar in teorie si printre putinele locuri din lume in care de bunastare (fara precedent si echivalent, de altfel) nu a beneficiat doar o minoritate.

La conferinta de presa de dupa audierea de la Parlamentul European a lui Dacian Ciolos am trait un sentiment inedit. Senzatia de popor cu caciula in mana pe care o am de fiecare data cand e o intrevedere cu un oficial european disparuse, ba chiar se rasturnase. Viitorul “ministru european al agriculturii” era inconjurat de ziaristi de la cele mai importante institutii de presa straine, care il intrebau oarecum cu inima stransa ce are de gand. Si luau destul de atenti notite. O ziarista chiar a tinut sa ii aduca aminte ca va detine unul din cele mai mari portofolii din pseudo-guvernul european.
Raspunsurile lui Dacian Ciolos au fost rezervate si intr-o engleza mediocra, dar onorabile pentru noul sau statut. Daca va reusi ceva semnificativ in functia de comisar pentru agricultura, iarasi, ramane de vazut. Dar momentul trebuie consemnat, caci Romania se afla pentru prima data in postura de a participa la decizii serioase privind soarta continentului.
De la Bucuresti, decizia a fost comentata pentru Realitatea de Victor Surdu, un demagog cu dosare penale inchise miraculos si vederi pasuniste, care acum e (cum suna asta!) “liberal”. Intr-un fel e bine ca, dupa catastrofa de reprezentare cu EBA si Gigi, Romania da macar la export politicieni mai acatarii.
later edit: Victor Surdu se pare ca e momentant membru PSD, nu PNL, diferenta din ce in ce mai putin importanta, daca Patriciu si Crin ii vor impinge cu apropierea pana spre fuziune.

Am o veste proasta si una buna. Vestea proasta e ca azi am avut niste ganduri de-a dreptul extremiste, ceva intre Trotky si Dan Puric. Vestea buna e ca am gasit o finalitate pozitiva crizei.
In apararea mea, tocmai asistasem la o lansare de carte a sefului SRI si ma uitam cata maculatura masacreaza padurile patriei. Carti despre “politici publice europene”, “fonduri structurale”, “dezvoltare regionala”, “convergenta institutionala”, in fine, tot noul rumegus evropenesc… Doar un pic sa mai tina criza asta si se-alege praful de toata aceasta pasareasca a euro-birocratilor, mi-am zis. Tocmai eu, ultimul idealist al generoasei idei europene. Dar alta cale de a scapa din aceasta fundatura a imbecilitatii, nu mai intrevad.
Euro-birocratii sunt o specie care manifesta o debilitate genetica de care in strafundul lor sunt si constienti, motiv pentru care au si inventat o masinarie infernala cu toata limba ei de lemn, care sa ucida orice urma de vitalitate si sclipire a spiritului. Niste eunuci din punct de vedere intelectual, care au invatat sa se perpetueze dupa nastrusnica idee a familiilor de homosexuali: ne insuram si infiem copii. Metoda lor e mai curand un fel de vampirizare: oricine accepta sa ne semene, ne preia limbajul si isi amputeaza organul gandirii, e liber sa ni se alature si noi il vom sustine. Daca te uitai la incravatatii de la SRI, care venisera la lansarea sefului lor, exact asta vedeai: o aliniere de costume perfect taiate si nicio sclipire de viata. Se vorbea de geopolitica, strategia Romaniei pe termen lung, desi cred ca indivizilor infipti in costume orice Romanie care e mai mult decat un concept le produce oroare.
Dar micul trotkyst din mine isi poate freca mainile de satisfactie: institutiile europene create de birocrati impotriva europenilor nu sunt la inceput, ci la final, daca in ele au patruns deja virusii EBA si Gigi. De-aici incolo, nu trebuie decat sa asteptam sa le vedem prabusindu-se. Poate sunt prea optimist sa-mi imaginez ca pe ruinele lor se vor ridica intr-adevar acele “State Unite ale Europei”, o meritocratie fecunda, care sa incurajeze spiritul liber si creativitatea individuala, nu conformismul stupid si cretinizarea colectiva. Daca as sti ca spre o asemenea revolutie ne duce criza, as deveni bucuros un fan al crizei. Ma tem insa ca e wishful thinking.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica