rss
rss
rss

Crin Antonescu i-a arătat ușa lui Gigi Becali. Nu, Crin Antonescu s-a scuzat că partidul liberal e prea mic pentru ambițiile speculantului de terenuri și drepturi litigioase. Motivul pentru care îi cere să se mai gândească dacă vrea să rămână în PNL e că Gigi are o personalitate accentuată și nu ar putea fi simplu membru, iar la viitorul congres nu i se va permite să candideze pentru nimic, va trebui să rabde doi ani, să capete vechime.

Deci președintele PNL nu se scuză că a băgat o maimuță curentată în partid, se scuză că nu-i mai poate oferi o dispensă ca la alegeri, să candideze fără susținerea unei filiale. Se scuză că nu îi poate oferi un post pe măsura grandomaniei ciobanului, și îi lasă o săptămână să se gândească, în loc să recunoască gafa uriașă pe care a făcut-o aducând în lumea bună un asemenea fanfaron nociv. Sau să fi încercat să îl civilizeze, să îi arate cum să se comporte în societate, să îl învețe respectul și decența (știu, sună SF), nu să îi spună că statutul de membru în „partidul Brătienilor” e cam puțin pentru vedeta Gigi.

Și în definitiv de când are Gigi Becali prea multă personalitate pentru PNL? Când a devenit partidul ăsta, altă dată plin de nerv, un loc atât de băltit, încât bișnițarul de pământuri e considerat o personalitate de necuprins. Am întrebat când, nu dacă, pentru că realizez că lucrul e perfect adevărat: comparat cu Radu Stroe, Puiu Hașoti, Mariana Câmpeanu și restul „liberalilor” din garnitura lui Crin Antonescu, Gigi pare o adevărată personalitate. A și fost în ultimele luni singurul purtător de cuvânt și de imagine al PNL, fiind o perioadă mai ștearsă, dacă nu somnolentă a fostului interimar Antonescu.

De remarcat că delicatețea acestei probabile despărțiri nu s-a manifestat la Crin Antonescu în cazul excluderii unor membrii mai răsăriți, ca Adriana Săftoiu, primarul din Baia Mare, sau în contrele fără menajamente cu Andrei Chiliman și Călin Popescu Tăriceanu.

Nici nu mai țin minte când a participat ultima oară PNL la alegeri cu numele propriu, despre care ni se tot spune că e un brand. În 90, să zicem că a fost un caz special, și PNL și PNȚcd au luat scoruri modice în fața colosului post-comunist FSN. Prin 92 erau deja scindați în aripi, cu PAC (Partidul Alianței Civice) al lui Manolescu, PNL AT (Aripa Tânără) al lui Patriciu, iar rezultatele au fost nesemnificative. În 96, PNL a câștigat alegerile ascuns sub umbrela CDR (Convenția Democrată Română) alături de țărăniști și o puzderie de organizații, unele fantomatice. Probabil în 2000 au fost ultimele alegeri când am avut pe buletinele de vot PNL, dacă nu mă înșală memoria. Dar deja partidul fusese deturnat de gruparea securistă a lui Stolojan și nu prea mai semăna a liberalism.

În fine, în ultimele două rânduri de alegeri, PNL s-a furișat mereu în tabăra câștigătoare, fie într-o alianță de dreapta (Alianța DA (Dreptate și Adevăr) cu PD-ul lui Băsescu), fie într-o alianță socialistă, USL, cu PSD și partidul-fantomă al securistului Voiculescu. Doar de acest din urmă pseudo-partid PNL e întrecut la abilitatea de a se strecura în Parlament și la putere fără a-și prezenta o doctrină clară electoratului. După tiparul UDMR, PNL a devenit o prostituată a politicii, care mai povestește din vreme în vreme de tinerețea ei, în care avea convingeri și vise.

Dar se va mai pune, din păcate, cândva, problema revenirii PNL în rândul partidelor onorabile (de parcă ar exista așa ceva), care se prezintă cu numele lor în alegeri. La un moment dat se va produce și așteptata încăierare cu „aliații” socialiști, bătaia totală pe vreun ciolan. Cel mai probabil mult înainte de viitoarele prezidențiale, la care PSD nu văd cum ar accepta să nu aibă candidat. Și atunci vom afla iarăși că acest cadavru descompus e o citadelă a dreptei, nu „grup infracțional organizat”, cum singuri s-au definit într-o stenogramă.

De acea zi, în care și opozanții actuali vor începe să îi curteze pe liberali, ca pe o combinație dezirabilă, de acea zi îmi e cel mai silă. Când iar vor fi vânturate vorbe goale despre dreapta liberală, despre tradiții, încarnate de figurile bestiarului „liberal”, de la Norica Nicolai la Mariana Câmpeanu, Radu Rușanu sau Relu Fenechiu.

Cel mai benefic pentru atmosfera generală ar fi ca acest partid oportunist să fie definitiv absorbit în PSD. Poate s-ar înfăptui într-o măsură oarecare visul lui Ponta de a vedea PSD un partid social democrat, de nuanță mai liberală, mai apropiat de laburiștii britanici (deși aici vorbim ca rața despre avioane). Terfelirea din nou a ideii de liberalism m-ar indispune. Nimic din amintirea blazonului liberal n-a rămas nepătat în era Antonescu. Nimic n-ar trebui recuperat. Iar pentru generația nouă de tineri fără trecut și fără criterii, care ar vrea un liberalism în înțelesul american, denaturat al termenului, adică un stângism, corcit cu libertinaj și consumerism, pe aceia n-are decât să îi reprezinte alte baloane de aer, gen Remus Cernea. Măcar termenul de liberal să nu-l confiște.

Deşi, procentual, scorul obţinut de PPDD e destul de mic, tipul uman vizat de acest pseudo-partid e cel triumfător în societate. În secţia de care urmează să vă vorbesc, a avut într-o urnă doar 17 voturi, dar oriunde te-ai fi întors nu auzeai decât poncifele unor rămăşiţe vulgarizate de ceauşism, fix combinaţia, care îi ţine loc de doctrină. Doar lipsa de talent a liderilor Partidului Poporului a împiedicat ca această ideologie dominantă să aibă şi o expresie politică explicită.

Contrar bănuielii comune că Partidul lu’ domnu’ Dan nu are ideologie, în teren, pare cam singurul, care are aşa ceva. Puternicii zilei, zdrobitorul USL şi acum jumulitul ARD, se bazează în mult mai mare măsură pe nişte armate de mercenari şi oportunişti de tot felul. Tot un fel de mercenar am fost şi eu duminică.

cum ajungi observator

Acum câteva luni, aflu că un amic al cuiva îşi face intrarea în politica mare. Are partidul şi resursele necesare, e ca şi ales (ceea ce ieri s-a şi întâmplat), dar are nevoie de promovare. Aşa că respectiva cunoştinţă comună îmi propune un job în campania viitorului senator, despre care sunt asigurat că e bun-platnic. Nu pot, i-am înjurat tot timpul pe uselişti, ca şi pe alţi politicieni, decât pe feseniştii din PD, îi consider inamicii mei predilecţi, aşa că îi spun că îmi văd de ale mele. Mai recent, cunoştinţa comună mă întreabă: “bine, campanie n-ai vrut să faci, dar nu vrei să fii observator? Că acolo nu trebuie să faci politică, e chiar interzis”. Îţi trebuie doar o răbdare de fier şi o copie de buletin, pe care o trimiţi prin mail. Nu se câştigă cine ştie ce, dar e mai mult decât nimic, pentru o zi.

Aşa am ajuns pentru prima dată în viaţă în sediul unui partid, ba încă unul, pentru care n-am nicio simpatie. Nu vă speriaţi, nu m-am înscris şi nici nu am de gând să mă înscriu în vreun partid, organizaţie, din care cei mai antipatici sunt tinerii activişti. Genul de tânăr, de la care nimic bun nu se poate aştepta, care va molipsi şi pe alţii de oportunism şi cinism. Aşa cum bănuiam, partidele au atât de mare nevoie de pălmaşi, încât oricine are două mâini şi două picioare e bun de membru. Dacă aş fi avut timp de pierdut, puteam la fel de simplu să devin şi activist destoinic, fără mari teste. Ca fapt divers, nici în ziua votului, nici în cele două zile premergătoare, nimeni nu m-a întrebat nici măcar dacă am buletin, deci, teoretic, odată introdus în tabel, pe baza unui xerox de buletin, oricine putea să se prezinte în secţia de vot, indiferent că ar fi fost şcolar sau debil mintal. Nici partidele şi nici ONG-urile nu îşi permit luxul de a fi selective.

“dacă făceam politică nu eram aici”
Un observator mai scrupulos îl avertizează pe un cetăţean mai gureş, venit la vot, că în secţie nu se face politică. “Dacă făceam politică, nu eram aici!”, îi dă replica prompt votantul, spre hazul tuturor. De fapt, zicerea asta ni se potriveşte şi nouă. Observatorii sunt cea mai mică rotiţă din angrenajul electoral, infanteriştii cei mai de jos ai sistemului. Li se cere disciplină şi să menţină aura de seriozitate a democraţiei, despre care se povesteşte că ar aduce puterea poporului. De fapt, într-o zi de vot, realizezi nu atât cum funcţionează sistemul, cât de ce nu funcţionează. Din motive antropologice, e răspunsul cel mai sintetic. Ca în orice democraţie, risipa de resurse e la ordinea zilei, risipă de oameni valizi, de hârtie, de bani, iar rezultatul e de cele mai multe ori ridicol, cu singura consolare, că orice alt mod de a ne organiza ne-a dat prin cap, a fost mai rău de atât.

votanţii Republicii Socialiste România ne decid soarta

Văzut dintr-o secţie de vot, Bucureştiul seamănă cu un sat, care într-o generaţie va dispărea complet de pe hartă. Nu doar la primele ore ale dimineţii, dar pe parcursul întregii zile, cei care votează sunt pensionari. Cam 8-9, din 10! Cei care se închină după ce votează şi spun cu voce tare “să ne fie mai bine” sau “eh, pentru o viaţă mai bună”, mi se par de o tristeţe infinită. Sunt eternii păcăliţi ai tuturor campaniilor electorale, traşi pe sfoară de orice schimbare a modalităţii de calcul a pensiilor, convinşi să voteze, dacă se scoate taxa TV din factura la lumină.

Nu ştiam că mai există în circulaţie buletinele acelea cu pagini multe, emise de RSR, din care lipseşte doar poza lui Ceauşescu, aşa cum era în epocă pe prima filă a oricărui abecedar sau manual. Ei bine, mai sunt destul de multe şi nu miră pe nimeni că votează practic cetăţeanul altui stat. Cu paşaportul, emis de România democrată, membră a UE, nu poţi vota, dar cu buletinul RSR, da. Realizaţi acum cât de ridicol trebuie să fi sunat pentru unii ironiile fine ale liderilor dreptei, la adresa celor din USL, pe care îi făceau “socialişti”?

Puţinii adolescenţi, care vin să voteze pentru prima dată, sunt aproape la fel de deprimanţi. O fată, adusă de mânuţă la vot, răspunde cu OK, OK, la absolut orice i se explică, şi cu un zâmbet ca-n videoclipuri. Spune OK şi când i se cere să se iscălească, şi când e îndrumată să intre după perdea, în cabină, OK, şi când află că nu trebuie să predea buletinele ştampilate înapoi comisiei, ci doar ştampila, OK, semn că a înţeles să le bage în urne. Deşi aparent ştie să citească, efortul de a potrivi buletinul pentru senatori în urna pe care scrie Senat, şi nu Camera Deputaţilor, i se pare doborâtor, aşa că mi le înmânează, trăgând concluzia: “of, e greu cu votarea asta !”. Zâmbeşte fericită, e tânără şi frumuşică.

În lungile ore în care m-am uitat la cei, care s-au perindat prin secţie, încercând să intuiesc motivaţiile pentru care votează, nu ştiam că, în alt cartier al Bucureştiului, Gigi Becali era ales cu 65% din voturi, dar aş fi putut trage concluzii similare şi fără informaţia asta. Mare parte dintre votanţi mi se par lipsiţi de discernământ. Mi se pare înspăimântător să li se dea pe mână o putere, fie ea şi distantă, asupra unui aparat de stat tot mai puternic şi dezvoltat, tot mai perfid împotriva individului. Pentru că, da, cei care l-au ales pe Gigi cu o asemenea proporţie s-au declarat ei înşişi iresponsabili, lipsiţi de judecată. Nu au nici măcar scuza că li s-a vârât pe gât un candidat necunoscut, pe o listă a unui partid. Pe ăsta îl cunoşteau şi în dungă. La fel de lipsiţi de criterii de judecată mi s-au părut şi votanţii mei, chit că teoriile, care leagă fizionomia de personalitate, fac parte din partea pre-ştiinţifică a psihologiei. Devenim un popor urâţit şi bolnav, care dă semne tot mai insistente de degenerare.

Personajele: tinerimea română

La firul ierbii, poporul e otevizat, indiferent cu cine ar vota, discuţiile rar se ridică peste nivelul unei emisiuni de la televiziunea poporului. Deşi, teoretic, istoria se învaţă în şcoli, face legea o variantă naţionalist-conspiraţionistă a unei istorii orale, prescurtată şi aia grosolan. Aparent toţi sunt revoltaţi de orice, au verdicte de etno-psihologie, ştiu toate tarele românilor, dar manifestă o admiraţie nedisimulată pentru hoţi, că se descurcă. Preşedintele comisiei, la fel de tânăr ca observatorii trimişi de nu ştiu ce ONG-uri, ne conferenţiază despre abilităţile de mare om de afaceri ale lui Patriciu. Nu ştiu dacă e la curent cu falimentul Mic.ro sau cu vânzarea în pierdere a trustului de presă, dar e convins că Patriciu e atât de şmecher, încât acum a ajuns să dea ţepe în Africa de Sud. Unde i se pupă mâna ca unui şeic, insistă admirativ preşedintele. Tot foarte şmecher e şi Ovidiu Tender, despre care reprezentantul PRM şopteşte în barbă că e jidan.

Unul dintre ONG-işti insistă să pună acestei admiraţii un accent socialist, care mă lasă mut de uimire: “eu n-am nimic cu cei care fură de la oameni obişnuiţi, şi îi păcălesc pentru că sunt proşti,” zice “eu am cu cei care fură de la stat, pentru că aceia păgubesc masele largi, pe ăia nu i-aş ierta!”. Doamne, şi era tânăr, sărmanul imbecil!
Tot el e convins că dacii au fost singurii români demni, că spiritul lor s-a păstrat doar într-o zonă nedefinită de prin Transilvania, unde se găsesc oameni cinstiţi şi dintr-o bucată. Ardelenii ăia sunt diferiţi de bucovineni, insistă.

preşedintele de comisie
Preşedintele e un tip a cărui trăsătură de căpătâi pare şmecheria, genul volubil şi glumeţ, altfel băiat simpatic. La primele ore ale dimineţii insistă să îmi arate unde se află toaleta. Odată ajunşi în încăperea faianţată îmi şopteşte conspirativ: “Ai grijă că noi suntem de la acelaşi partid şi trebuie să iasă bine totul!” Viaţa mea scurtă de agent secret, infiltrat în rândurile duşmanului promite să devină palpitantă. Dar e doar o promisiune.

Preşedintele e sigur genul, care s-ar preta la orice matrapazlâc. Habar n-am dacă nu le-a şi făcut până la urmă, într-un mod prea abil ca să mă prind. Înclin să cred, însă, că tipul pune flecăreala mai presus de fapte şi că le-a raportat şefilor cu înflorituri că s-a dat şi peste cap, ca să iasă totul bine pentru partid. Mai pe seară, când mă urmăreşte iarăşi tot la toaletă, îmi spune la fel de conspirativ că ştie tot, că de la ARD a început să se facă turism electoral, sunt aduşi oameni la vot, că are informaţii. Are pe naiba.

Înapoi în secţia de vot (sala unei grădiniţe, cu piese mari de lego adunate într-un colţ) strecoară printre rânduri şi informaţia că la vârf toţi sunt masoni şi rezolvă lucrurile între ei. N-am argumente să îl contrazic, probabil cândva i se va propune şi lui să se alăture confreriei, mi s-ar părea nedrept să i se refuze aşa o şansă.

pesedista infernală

Colega mea de alianţă e o pesedistă, care aduce izbitor cu Cruela sau cu Beatrice Rancea, dacă preferaţi. Are o uitătură rea, de harpie, mereu ofticată de o nedreptate, care i se face, probabil o frustrare şi o nefericire, pe care le-a resimţit toată viaţa. Insistă să mă întrebe dacă am verificat totul şi e în regulă, dacă e tot sigilat. Iniţial pare să îmi acorde încredere, ca aliat, pe urmă e dezamăgită, cu alura ei de profesoară severă, pentru că i se par prea moale ca activist.

Cum suntem prea mulţi pentru câte tabele cu votanţi sunt, eu primesc locul strategic de lângă urne, de unde voi supraveghea tot. În foile cu instrucţiuni de la partid, eram învăţat să insist să mă aşez undeva de unde să pot supraveghea urna de vot! N-am ţinut cont de instrucţiuni, pur şi simplu aşa s-a nimerit şi m-am bucurat că pot să mă mişc în voie. La un moment dat pesedista mă cheamă: uitaţi, noi suntem împreună, nu o spun ca să vă deranjez, dar i-am propus domnului preşedinte să vă ceară să nu mai staţi cu căşti în urechi, pentru că nu puteţi fi atent la tot ce se întâmplă! Sunt uluit, pentru că avusesem de cele mai multe ori doar o cască şi dată foarte încet. Preşedintele ia act de cererea pesedistei şi, îngânat de o secretară cam tâmpiţică, decide să nu mi se mai permită să ascult nimic la căşti pe durata votului. E abia dimineaţă şi restul orelor vor curge mai greu fără radio Guerrilla, dar datoria e datorie.

miliţianul erudit
Trimisul PRM are 70 de ani şi o singură mare pasiune, aparentă: etimologia. Explică lent de unde vine te miri ce cuvânt pe care îl aude. Pe altele le introduce spontan în conversaţie: “vagin vine de la un cuvânt latinesc, care înseamnă teacă, destul de sugestiv, adaugă zâmbind. Denumirea vulgară vine din slavă, şi ruşii spun exact ca noi.

E peremist din convingere, spune că nu pentru Vadim, ci pentru doctrina partidului. Contestă votul uninominal şi îl preferă pe cel pe liste, tocmai de dragul doctrinei. Pe acelaşi considerent dispreţuieşte PPDD, iar pe UDMR-işti îi detestă tot pentru că le-a citit programul şi ştie ce urmăresc. Dar pe Băsescu şi Boc îi urăşte cu toată fiinţa, mult mai mult decât a dat semne trimisa PSD-ului, deşi pare infinit mai blajin decât ea. Şi pe Daniel Morar şi pe Codruţa Koveşi. Povesteşte că a întrerupt orice relaţie cu cineva, care era băsist, pe acest motiv. Dacă ar vedea acum pe cineva, care e cu Băsescu, l-ar desconsidera ca pe o cârpă. După ce numărăm voturile e încrezător că în ţară USL are chiar mai mult de 50-60%, pentru că în Bucureşti sunt tot felul de lepădături, deci insuficient de montaţi împotriva lui Băsescu.

Chiar dacă e pisălog şi are un singur subiect, etimologiile, îmi place pasiunea lui pentru cunoaştere. Ştie lucruri surprinzătoare, pe care eu nu le ştiu, ceea ce mă face să îl respect, chiar dacă mai dă şi rateuri la etimologii. A şi călătorit în ultimii ani în toată Europa, lucru care nu l-a făcut mai puţin naţionalist, dar l-a mâhnit. Le-a explicat francezilor că avem 30% cuvinte franţuzeşti, că suntem diferiţi de ţigani, că ar trebui să primească mai puţini negri la ei în ţară, pentru că vor dispărea în curând. Le-a explicat şi că noi nu spunem “om” şi “femeie”, ci avem un cuvânt latinesc pentru bărbat, care înseamnă purtător de barbă. Nu-i place că se spune cutter, când există cuvântul cuţit.

După numărătoarea voturilor citează cu năduf din Goga, că suntem o civilizaţie măruntă, cu oameni de nimic, sau ceva pe-acolo.

udemerista patrioată

Se pare că nu sunt singurul infiltrat prin alte partide. Reprezentanta UDMR-ului se demască destul de repede, în conversaţiile cu bătrânul peremist. Îl admiră pe Vadim că e cult, dar nu-i place că s-a certat cu executoarea şi cu vedete mondene ca Zăvorancele şi Moculeasca. E româncă get-beget şi are o teorie: ungurii din Ungaria sunt altfel, doar ăştia din Transilvania sunt şovini. Nu e de acord cu politica UDMR, pentru că e îndreptată împotriva României, se dovedeşte pe parcurs a fi la fel de naţionalistă ca peremistul, nu înţelege de ce ungurii refuză să vorbească limba noastră, nici de ce au nevoie de plăcuţe bilingve.

inamica de la ARD
Membrii comisiei nu au ecusoane, deci nu ştii de unde vine fiecare. Pe bază de afinităţi personale, m-am împrietenit cu o doamnă la vreo 30-40 de ani, care pare mai dezgheţată, deci mai simpatică. Detestă formalismele şi meticulozitatea stupidă, din când în când devine chiar familiară şi afectuoasă. Am aflat pe urmă că era de la “ai noştri”, cum ar veni. Nu aşteaptă mare lucru de la alegeri, nici nu mai are puterea să îi ia apărarea lui Băsescu, atunci când e înjurat. E clar în minoritate şi ştie asta.

Eu unul nu mă simt confortabil în calitatea mea de uselist, de fapt nu înţeleg cu pot unii să fie membri de câţiva ani, când eu am fost doar câteva ore şi mi-a fost ruşine de fiecare dată când mi s-a zis “domnul de la USL”.

Când vine vorba de privatizare, toată comisia cade de acord că nu trebuia privatizat nimic. Nici dreapta nu pare să aibă altă părere. Am încercat să râd complice cu ea pe socoteala avântului patriotic al peremistului, dar am realizat că e la fel de naţionalistă ca şi el şi crede cam aceleaşi lucruri despre unguri. Spune că nu mai are încredere în niciunii, nu mai aşteaptă pensie de la generaţia care vine, pentru că nu citeşte şi stă toată ziua pe net. Şi-a făcut pensie privată.

reprezentanta poporului

“PPDD e singura speranţă pe care o mai are poporul ăsta!”, spune cu năduf o femeie necăjită şi foarte directă, trimisa lui domnu Dan în comisie. Deci avem şi intelectuali printre noi, râd eu în gând. Pe parcurs aveam să aflu că nici de la partidul ei nu aşteaptă nimic, toţi sunt nişte hoţi. Cel mai mult îi urăşte pe “sărăciile astea de la USL”, preferă să ia oricare, numai ăia nu. E furioasă pe toată lumea, sincer revoltată. Ştie că şi pediştii au fost hoţi, dar pe pesedişti îi consideră vinovaţi de distrugerea industriei naţionale. Enumeră întreprinderile de stat închise pe timpul PSD-ului, îşi aminteşte şi de Dan Ioan Popescu. Tot pe vremea pesedeului i s-a închis şi fabrica de eprubete la care lucra.

A lucrat cel puţin un an în America, dar nu face caz de asta, cum fac atâţia repatriaţi. Îmi face impresia unei persoane fundamental cinstite, nemulţumită sincer de tot ce o înconjoară. E cu nervii la pământ. În mod surprinzător, deşi are toate datele unui nostalgic ceauşist, îşi aminteşte critic chiar şi de acea epocă. Nu poate să ierte că o prietenă a murit pe vremea aia făcând avort.

Ne asigură că sfârşitul lumii nu va veni pe 21 decembrie, pentru că a citit mai demult o carte despre vămile cereşti. Acolo se explică limpede ce se întâmplă cu sufletul după moarte, că în iad sunt patru încăperi, cu diverse temperaturi, din care nu îşi mai aminteşte decât două. Cei mai mulţi de la conducere sunt evrei.

Domnu Dan n-o fi el chiar ce se prezintă, dar are Bentley pentru că a muncit, nu a furat de la stat. Să facă şi alţii, dacă sunt în stare.

Crede că Năstase a primit ce merita, deşi alţii din comisie cred că totul a fost o înscenare politică. De fapt, toţi vorbesc despre nişte “ei” misterioşi, care ne hotărăsc soarta şi de care noi suntem prea proşti să ne apărăm. Îmi e imposibil să ghicesc cine sunt “ei”, dacă se referă la politicieni sau la străini. Sau la politicieni străini. Aici reprezentanta poporului nu face notă discordantă. Toţi îi admiră pe greci, că ştiu să se revolte. Despre Uniunea Europeană se vorbeşte doar ca despre o forţă de ocupaţie.

Cât de inadecvate par aici toate discuţiile despre statul de drept, despre instituţiile democratice, care trebuie apărate, despre premierul, care să fie pro-atlantist. Poporul e convins că suntem distruşi iremediabil. Notă discordantă face tânărul oengist socialist, care crede că în 10-20 de ani ne vom ridica spectaculos, pentru că românii sunt mult mai deştepţii decât alţii. PPDD-ista îi explică faptul că am fost dezindustrializaţi, ARD-ista, că nu avem creştere în PIB, el insistă că se poate face o economie bazată pe servicii şi inventivitate. O să fim toţi taximetrişti? întreabă UDMR-ista. Nu, serviciile nu sunt doar asta, insistă misterios tânărul. Dar ce? De exemplu, construcţiile sunt servicii, suntem lămuriţi.

lungul drum al urnei către mâine

Ziua mea ca observator a început la 4:50, când mi-a sunat ceasul telefonului, şi s-a încheiat la miezul nopţii, când intram în bloc. Se putea şi mai rău, dacă am fi fost mai scrupuloşi. Când am plecat, o ploaie măruntă începuse să fie întărită de un vânt, care mi-a întors pe dos umbrela. Ca-n filmele cu proşti. Apa, care mi-a îmbibat şosetele prin adidaşi, a fost parte din disconfortul zilei. Noaptea, când m-am întors, ningea cu fulgi mari, de care doamnele din comisie s-au minunat ca nişte copii. Am ajuns cu un strat sănătos de zăpadă pe mine şi cu ciorapii buni de stors, de la fleşcăiala de pe jos. Umbrela agitată ca un baston s-a dovedit salvatoare de pantaloni, în războiul psihologic cu un maidanez furios.

Îmi propusesem să relatez live totul pe internet, dar am avut doar o cartelă SIM cu un mega de internet promoţional, aşa că abia seara am putut să constat că multe din statusurile mele amuzante nu se postaseră, de fapt, aşa că puteţi citi aici ce nu aţi citit ieri în direct, cum aş fi vrut. La omul sărac, nici netul nu trage.

Nu m-am atins de sandviciurile din rucsac, pentru că welfare-state a funcţionat neaşteptat. Nu ştiu dacă partidele le vor da votanţilor mai multă mâncare după alegeri, dar nouă ne-au dat. Două şniţele reci, cu garnitură, croissant, biscuiţi şi apă. Preşedintele e de părere că şi asta e o şmecherie, cu firmele de catering. Nu-l pot contrazice. Am invidiat-o sincer pe trimisa Partidului Poporului, care a primit o şaorma de la Dristor şi alt pachet voluminos, cu suc. Domnu Dan e boier!

Supravegherea urnelor a decurs destul de bine. Un ONG-ist s-a plâns de mine la un moment dat preşedintelui că nu ştiu ce pensionar mi-a arătat buletinul de vot şi domnul de la USL (adică eu) i-ar fi zis foarte bine, adică i-aş fi aplaudat opţiunea, presupus uselistă. Omul avea halucinaţii, clar, dar preşedintele a părut încântat în particular de cât de activist eram şi m-a îndemnat să nu ţin cont de nebun. De fapt, n-aveam nicio curiozitate să aflu cum votează pensionarii.

În fine, urnele se răstoarnă şi începem să sortăm vraful de buletine. Raportul e cam de 2 la 1, în favoarea USL, în luptă cu ARD. Cum restul partidelor nu adună mai nimic, procentul sare de un 60%. Procedura raportării rezultatelor şi numărătoarea, făcută de toţi membrii simultan, îmi scapă de sub control, e ameţitoare la prima experienţă de acest fel. Un membru necinstit poate pune voturi în teancul greşit, adică de la un candidat la rivalul lui, dar mă decid să rămân om serios. Nu ne ies câteva voturi, ne-am încurcat la numărătoare sau la înmânarea buletinelor. Le desfacem, le resortăm, ca prin farmec se mai găsesc câteva voturi puse unde nu le era locul, nici că mă interesează la ora aia prin ce procedeu. Rezultatul e oricum prea zdrobitor şi prea clar, ca să existe contestaţii. Trepăduşii partidului, cu grad imediat superior peste pionii electorali, sosesc la secţie să îşi ridice procesele verbale cu rezultatele, singurele foi, care îi interesează. Vremea arată ca democraţia în ziua votului: înăuntru e cald, afară e rece, sus ninge pufos şi totul devine alb, ca un strat de promisiuni, jos e o fleşcăială mocirloasă, deloc feerică, pentru cei în adidaşi.

Simt nevoia să rezum săptămâna în care ne-am pierdut toți potențialii lideri de generație ai noii clase politice. Încă nu realizăm asta, pentru că știrile și emoțiile (unora) au curs în cascadă, dar victimele colaterale ale împușcăturii din Zambaccian nu mai pot fi pansate cu fularul, nici operate de doctorul ăla, care s-a pripit la prima schimbare de sex pe care a văzut-o România.

Prima și cea mai neașteptată victimă e Mihai Răzvan Ungureanu. Prins la strâmtoare, în seara în care Năstase urma să meargă la închisoare, Mihai Gâdea a ieșit la atac cu o dezvăluire: mai mulți politicieni și oameni de presă au fost răsplătiți cu grade de către impostorul Oprea. Diversiune ordinară sau bombă de presă? Robert Turcescu a ieșit prompt cu un comunicat, în care spune că se împușcă, dacă are vreun grad militar. Credibilitatea lui Gâdea tinde, ce-i drept, către zero, dar lipsa de reacție a lui MRU și a altora de pe listă e îngrijorătoare. Au trecut deja două zile și nu am auzit vreun protest din partea sa, care să infirme că și-a luat grade, cum și-a luat Ponta doctoratul.

Al doilea lider de generație căzut la datorie e Crin Antonescu. El a ales pur și simplu să se sinucidă, contopindu-se în marea masă a pesediștilor fără rușine. Dacă mai erau votanți de-ai săi, care se amăgeau că votează un fel de Nicușor Dan mai pletos, care doar temporar și întâmplător e înhăitat cu Mitrea, Hrebenciuc și Cătălin Voicu, acum ar putea să se dezmeticească. Acel Crin, din noaptea de după primul tur, când striga prin televizor la Voiculescu și Vântu, să nu-și bată joc de voturile tinerilor, nu va mai exista niciodată, a fost doar un moment al său de rătăcire. Crin cel real e mama tuturor răniților pansați cu fular de 350 de euro. Orice piruetă verbală de-a lui, pe tema corupției, va trebui tratată cu un binemeritat sictir de-acum înainte.

În fine, pentru Victor Ponta, sughițurile de film indian pe lângă targa unui escroc dovedit de justiție au avut darul de a acoperi pocinogul comparabil al plagiatului. În cazul lui, nici nu știi ce e mai grav. Că au ajuns până și ziarele din China să râdă de noi că suntem copiatori, că ziariștii nemți se întreabă dacă e nevoie ca Ponta să fie prins cu argintăria în buzunar la vreo recepție, ca să ne lămurim cine e? Sau că procurorul, care n-a prins niciun corupt în toată cariera, șeful de control al celui mai corupt guvern, a ajuns acum el însuși prim-ministru și face corp comun cu hoții, împotriva judecătorilor? Pentru asocieri și suspiciuni mult mai mici alte cariere s-au încheiat.

Singurul motiv pentru care nu se întâmplă acest lucru e lipsa cronică de efective politice de vârf. S-a investit prea mult în aceste produse politice: Ponta, Antonescu, Ungureanu, ca să se mai poată da înapoi. Vidul din jurul lor e comparabil cu apusul generației de gerontocrați Bobu și Dăscălescu. Realizezi că nu a fost decât un progres (uriaș!) de imagine. România politică e în situația celei fotbalistice, când generația ratată a lui Mutu afla că vedeta echipei prizează cocaină sau pleacă din cantonament pentru o beție. S-a întâmplat ceva după? Nu mare lucru, am continuat să jucăm jalnic, cu sau fără Mutu, din lipsă de alternative. Păi pe cine să bagi în primul 11: pe Bănicioiu, Șova, Raluca Turcan, Robert Negoiță, EBA? Vă asigur că cei trei lideri ai generației de ratați politici nu se vor prăbuși în credibilitate în lunile următoare. Da, lumea o să-i privească mai cu dezgust pe USL-iști pentru cum s-au strâns ciorchine în jurul lui Năstase, o să se uite cu oarecare milă la Ungureanu, dacă se dovedește că s-a bucurat la onoruri militare nemeritate, dar tot cu ei va merge la defilare. Gradați sau negradați. E absolut regretabil că vom intra iar într-o febră pre-electorală, cu pasiuni și miliarde tocate pentru a-i ambala pe unii complet discreditați, doar pentru că liniile următoare stârnesc mai curând râsul decât groaza.

Dar cum stăm cu eșalonul doi, care nu mai e la vârsta junioratului? Păi avem un ministru de interne, Ioan Rus, căruia nimeni nu îi cere demisia. Nu tu proteste, nu tu papioane și petiții, nicio mirare. Comparați, vă rog, soarta unui banal gardian de penitenciar, care îi strecoară unui deținut un celular. Desigur, se alege cu dosar penal, concediere și poate ajunge lângă deținut în celulă. Șeful unui asemenea gardian, și al tuturor polițiștilor din România, ne povestește ce conversații a avut el cu un condamnat definitiv, în drum spre locul de detenție, pe care îl întreabă cum ar putea să îl ajute. E ori un autodenunț, ori o batjocură la adresa tuturor subordonaților săi, a căror muncă e tocmai adunarea de probe pentru pedepsirea celor care încalcă legea, nu oferirea de servicii infractorilor. Cine mai poate crede că un asemenea personaj va conduce ministerul către instrumentarea unor cazuri de corupție vreodată?

La pedeliști, purceaua e moartă în coteț, poți vedea asta din poza de grup cu unicul candidat la președinția partidului. E atât de moartă și fără speranță, încât nici de glume cu Paleologu contracandidat nu le mai arde. Mișcarea dizidentă nu s-a obosit să propună un competitor pentru Vasile Blaga, singurul posesor de gușă tip Adrian Năstase, capabilă să oprească și glonțul în ea.

Asta fiind situația de fapt, nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm că rechinul cel mai gras din năvodul justiției s-a transformat în cel mai copios subiect de bancuri. E distractiv să le vezi pe colivăresele națiunii, gen Elena Vijulie sau Corina Drăgotescu, suspinând patetic pe marginea tărgii, că suntem informați că „și Socrate a ales să se sinucidă” sau că Arogantul e comparat, Doamne, iartă-mă, cu însuși „martirul Sobaru”. Ne-a lipsit, pentru moment, tușa competent-jucăușă a doctorului Bacalbașa, care să prezinte faptele la știrile de la ora 5. Era categoric și un caz de competența OTV: numai un foileton lung cu Lazarus și Nea Petrică, ne-ar mai putea lămuri de ce un împușcat pierde mai mult timp cu schimbatul cămășii și înnodatul fularului, decât cu perfuziile, în timp ce medicii din spital și ambulanță îl tratează ca pe o divă care suferă de o ușoară balonare, și lasă operația împușcatului pe a doua zi. Putem totuși sta liniștiți, pentru că astăzi familia Năstase urmează să rupă audiențele la ora 17, la ora penibilizării morților și viilor, cu Simona Gherghe și Măruță. Presimt deja că familia cu colecție de limuzine va fi o prezență mai agreată de gospodine decât familia Mădălinei Manole, prietenii Mălinei Olinescu și frații Dolănescu. Mai departe de aici, așteptăm rezultatele legiștilor, care până la închiderea ediției, nu reușiseră să numere niciun ou la locul faptei.

Pentru tinerele admiratoare ale lui Antonescu (cel cu ochi albaștri, nu cu haine verzi), pentru simpatizanții lui Remus Cernea, pentru hipsterii ecologiști și anti-capitaliști, pe scurt, pentru cei a căror memorie socială începe de la prima postare pe Facebook, vin vremuri inedite. Pentru noi, cei mai bătrâni, se întorc amintiri mai ponosite. (N-am găsit altă rimă. Trebuia să-l onorez cumva și pe maestrul Mircea Diaconu, că-i ministru al Culturii.)

Băsescu a dat până la urmă țara pe mâna unui „imatur”, care și în mașină stă pe locul din dreapta, că nu-l lasă șoferul la volan. Dar astea erau răutăți valabile pe timp de criză, acum nu mai e criză, sunt 5 miliarde în cont și singura rugăminte pe care a avut-o Băsescu către noul prim-ministru a fost să nu uite să împartă banii ăia cui o avea nevoie de ei.

Cum Ponta nu se pricepe la economie, frâiele le vor lua cei mai hârșâiți. De pildă, Florin Georgescu, ministrul de Finanțe al lui Văcăroiu. Frumoși ani: se raporta trecerea de la „creșterea economică negativă la creșterea economică zero”, prețul benzinei subvenționa marile combinate socialiste cât să își amâne închiderea, statul tipărea ce avea nevoie și dolarul își dubla prețul în decursul unui an. Mândra Bancorex, prin care trecuseră toți banii din exporturile României, cea mai mare deținătoare de valută convertibilă din țară, se prăbușea sub povara creditelor date nu cu buletinul, ci cu telefonul, vremuri în care odrasla fraților Păunescu încă nu făcea filme. Apropo de Bacorex, să vedem ce blândă va deveni B1TV cu ministerele care mai au câte ceva de împărțit.

Iluzia marelui finanțist BNR-ist Florin Georgescu ne e stricată de Moise Guran:

„Florin Georgescu a ajuns primviceguvernator în 2004 în urma unei negocieri dure cu PSD, în urma căreia Isărescu a mai primit un mandat de guvernator iar Florin Georgescu a primit un salariu uriaş şi o slujbă lejeră la BNR, în coasta lui Isărescu. Aşa negociaza Isărescu şi la tura următoare, în 2009, cam la fel a ajuns şi Bogdan Olteanu la BNR,în detrimentul lui Daniel Dăianu. (Mă mir că nu e şi Bogdan Olteanu printre propunerile lui Ponta.)

Georgescu face studii, prezentări din când în când, vine dimineaţa la serviciu şi pleacă după-amiază acasă cu nişte mii de euro salariu lunar. Nu e ăsta un păcat, aşa e slujba la BNR, dar mâna dreaptă a lui Isărescu nu a fost niciodată Florin Gerogescu, aşa cum spune Ponta, ci Criti Popa, un tehnocrat antrenat să îi ia locul atunci când Isărescu se va pensiona întru gloria podgoriilor de la Drăgăşani.”

În chiar seara nominalizării lui Victor Ponta, la Antena 3 reapărea încărunțit și bine înfipt în scaun însuși Viorel Hrebenciuc. Vin vremuri viforoase, mi-am zis. Apoi, o zi mai târziu, omologul său din PNL, Dar Radu Rușanu, punea mâna pe telefon și instruia un moderator de la TVR cum se face o emisiune în noua guvernare USL.


Un exemplu de cum ar trebui să arate presa de acum înainte ne-a fost oferit de Sinteza zilei, care l-a avut invitat pe adevăratul premier din umbră, însuși Dom Profesor. Civilizație, politețe, moderator calm și pregătit să asculte cu interes invitatul. Și invitatul părea să îl placă pentru asta, sau să îl cunoască pe dl Gâdea, că din când în când îi mai zicea câte un blând „nu, Mihai” sau „da, Mihai”. Dom Profesor Voiculescu ne-a trasat și linia de forță a Executivului: „Guvernul trebuie să facă bani”. Și a și detaliat și viziunea sa de aprozarist angrosist despre cum ar putea să procedeze statul, ca să facă bani. Zicea așa Dom Profesor (care se laudă că preda ceva Economie la nivel universitar)

„Oamenii se lovesc de speculă. Se importă ardei din Turcia cu un leu şi se vinde cu 8 lei. Asta-i speculă. Ce trebuie să facă Guvernul. Un singur lucru. Ca să facă bani, profit. Dacă aduce câteva vapoare de ardei cu 1 leu şi-l dă cu 2 lei, câştigă un leu şi speculanţii cu 8 lei rămân cu ardeii.”

Nu e frumos? Nu simțiți geniul financiar, omul de viziune aici și perspectiva ieșirii din criză?

Tot aproape de volan, sau cu propriile pedale, ca la mașinile de la școlile de șoferi, sunt și greii epocii Năstase. În primul rând Ioan Rus, dealerul de mașini al lui Țiriac, unul din cei mai bogați miniștri de după Revoluție. Îl urmează îndeaproape Dan Nica, un nod important din rețeaua reabilitatului deputat Cătălin Voicu. Și totuși s-ar putea să asistăm la încă una din ironiile vieții, ca Adrian Năstase să primească verdictul definitiv când la butoane se află doi tineri care i-au cărat, la propriu, servieta: Victor Ponta și Titus Corlățean.
Cu mari șanse de a intra în legendă alături de marile vedete lansate de persecutatul politic Adrian Năstase e și ministrul Sănătății, Vasile Cepoi, cel mai mare importator de medicamente ajuns în fruntea trebii.

Iar dacă vă puneți speranța în învățământ și în generațiile ce vin, stați liniștiți. La minister a fost proptită nevasta deputatului Cristian Dumitrescu, rectorul unei din cele mai penibile fabrici de diplome, Dimitrie Cantemir, o concurentă ambițioasă a mult mai prolificei Spiru Haret.

Și cum în articolul anterior spuneam cum Leonard Orban n-a apucat să facă mare brânză cu fondurile europene, Dom Profesor parcă m-a auzit și i-a cedat un loc al partidului său în noul cabinet. Deja, în mintea mea de paranoic, mă întreb cine l-a racolat pe fratele Orban cât a lucrat afară de e vârât el în toate guvernele, de toate culorile, fără vreun rezultat palpabil.
Și dacă tot am ajuns la felia lui Dan Voiculescu din tort, aș saluta și recoltele record de anul acesta. Cu Daniel Constantin (ăla micu) la Agricultură, cred că se va face un porumb și un grâu anul ăsta la Antena 1, mai ceva ca la telejurnalele lui Ceaușescu.

Bazându-se pe puterea acestui tip de presă, Bleen vede în globul lui de cristal un viitor pesimist. Poporul meteodependent va absenta la umbră în lunile de caniculă și va pune mâinile la urechi în lunile de campanie, deci, abia dacă mai rămân câteva săptămâni în care lumea să se lămurească ce e și cu bunăstarea cu Ponta și Crin la putere. Adică destul cât să se tipărească ceva bani, să se rostogolească niște datorii și să se taie niște panglici la niște frumoase promisiuni. Pe care să le aplaude toată presa, ca în vremurile frumoase, ale lui Năstase. E un scenariu, deloc de eliminat, pe care poate ar fi trebuit să îl aibă în vedere și jucătorul Băsescu.

Și tot o analiză bună face și Sorin Ioniță, care comentează căderea fără zgomot a dictaturii băsiste:

„Asta-i tot? Aşa se încheie, cu o banală şi constituţională răsucire de întrerupător, homericul război politic şi scenariile paranoice ţesute în jurul său? Cum vom fi compensaţi pentru anii din viaţa noastră în care, în loc să dezbatem pensii, infrastructură, programe europene sau restituirea proprietăţii, ne-am lamentat fără sfârşit pe chestiunea arzătoare a drobului de sare – soarta democraţiei şi Constituţiei în România?
Cu ce o să se mai ocupe acum analiştii şi activiştii care de ani de zile s-au profesionalizat în troţkisme retorice şi insurecţii stradale, deprofesionalizându-se în orice altceva? Mai are sens să lupţi cu tiranul, acum că a rămas şchip de guvern, sau nu? Vom vedea.”

Altfel, ar fi fost frumos ca din guvernul lui Ponta să poată face parte și alți monștri sacri, poate un guvern de uniune națională, în care să fi intrat și Gabriel Oprea și Vasile Blaga și un Marko Bella, dacă tot a fost lărgit cabinetul. Poate s-ar fi lămurit și tinerii că dinozaurii sunt simpatici doar la Antipa, dar nu sunt animale de companie prea bune.

Peste drum de liceul Șincai, mă intersectez cu vreo sută de puștani dintr-o galerie de fotbal. Răcnesc ceva în cor, ca și cum s-ar fi dus la un meci imaginar, dar în realitate se întorc de la un mic ciubuc. Genul tipic al băieților de cartier, cu șepci și treninguri, buni de gură și clocotind de testosteron.
Peste șosea, traversând parcul Tineretului, încep să curgă și alte pâlcuri, dar din ce în ce mai diverse. Mai întâi câteva grupuri tot de tineri, sporovăitori, dar mai puțin țâfnoși. Se cunosc între ei, pentru că merg de multă vreme în platourile televiziunilor ca aplaudaci, unde râd la orice fel de glume, sau oriunde se ivește câte o oportunitate de la firma de casting. Doar o fată rupe atmosfera de retragere liniștită cu o înjurătură dură zbierată către cineva din alt pâlc.
Trec și de ei și ajung în dreptul spectatorilor care se retrăgeau mai agale de la Sala Polivalentă. Sunt oameni mult mai potoliți , trecuți de 40 de ani, cu fizionomii triste indiferent de expresia de moment. Se împart bani pentru ziua de aplaudat, undeva dincolo de podul peste lac. Câte un moș gen fost activist mărunt, devenit administrator de scară, împarte celor adunați în jurul lui câte un supliment de transport ”celor care stau mai departe”, pentru că între timp s-a întunecat. Sunt oameni necăjiți, care se bucură ca de Moș Nicolae de neașteptata bancnotă de o sută de mii. Și câte o eșarfă (portocalie sau poate roșie, nu se distinge la ora asta) sau un balon de dus acasă contează.

Cam asta a fost întâlnirea mea pur întâmplătoare cu spectatorii năimiți la congresul UNPR-ului lui Gabriel Oprea. Partidul care poate fi considerat scursura perfectă a politicii de pe Dâmbovița și-a prezentat cu mândrie achizițiile din intermercato. La știri l-am putut vedea pe fostul ministru PSD, Marian Sârbu vorbind înălțător despre reușita de a aduna atât de mulți oameni în jurul unui ideal. Oricum, e pierdere de vreme să comentezi falseturile absurd-bombastice ale activiștilor (și cuvântul e potrivit) acestui partid.

Ceea ce va rămâne după acest eveniment e anunțul făcut de Elena Udrea că Popescu zis Piedone va conduce campania unită a PDL și UNPR din București. Tot primarul de la sectorul 4 va fi, se înțelege și candidatul comun pentru funcția de primar general asumat de PDL, cel puțin așa a hotărât prin vot (personal și uninominal) Elena Udrea.

Dacă așa vor sta lucrurile, ne vom vedea într-o situație neașteptată: două alianțe politice masive față în față, ambele incapabile să propună un candidat dintre membrii proprii, ca doi mistreți grași, tăvăliți în noroi și încercând să alerge de propria duhoare. Știu că e caraghios să vorbești de doctrine când îți iei numele de scenă din comediile bufe, cu pumni în gură și bătăi cu frișcă. La urma urmei, puteai să te intitulezi la fel de bine și Popescu Bran sau Popescu ”Cichicean”. Totuși e de remarcat că singurele partide pretins de dreapta – național-liberal și democrat-liberal – se vor prezenta în fața (teoretic!) celui mai educat electorat din țară cu niște bezele de spumă ieșite din telul lui Ion Iliescu.

E de notorietate slăbiciunea (reciprocă) pe care Iliescu a avut-o mereu pentru Sorin Oprescu și cum nu le-a iertat celor din generația Năstase-Geoană marginalizarea doctorului. Băiatul bătrân al unui cuplu de securiști de carieră i s-a părut mereu lui Iliescu un ideal de seriozitate, așa miștocar cum îl crede lumea.

Cristian Popescu Piedone e descoperirea accidentală a lui Adrian Năstase. (Sau să fi fost flerul lui Dâncu?) În anii când ziarele brodau doar pe marginea comunicatelor cu realizări de la Guvern și televiziunile reinventau Cântarea României pentru Bombonel, undeva într-un birou al Ministerului Propagandei, cineva remarca potențialul de succes la neamul prost pe care îl avea un funcționar de la OPC.
În vremea când guvernul semna pe bandă rulantă contracte pentru noi și copiii noștri, cu Bechtel (pentru autostrada Transilvania) cu OMV (pentru Petrom și resursele subsolului), cu Erste (pentru BCR), cu RMGC (pentru Roșia Montană), cu băieții deștepți (pentru curent), cu Patriciu (pentru Rompetrol), cu Mital (pentru Sidex) …… în vremea aceea, deci, țara se distra urmărind seară de seară un personaj hazliu, răsturnând tarabele cu pește sau găleata cu brânză a unei babe de pe trotuar. Piețarii șușoteau că tămbălăul se întâmpla doar cât se filma și Cristian devenea Piedone, altminteri, inspectorul redevenea Popescu și pleca și el, ca tot omul de la piață, cu sacoșele pline. Publicul de azi al OTV-ului savura să-l vadă pe Piedone avansând prin balansare de pe un picior pe altul. Cine ar fi crezut că talentul ăsta se va materializa mai târziu într-o balansare de pe stânga pe dreapta politicii de toată frumusețea?

Până la Piedone, sectorul 4 avusese ghinion la primari. Cartierele era în continuare de un gri prăfos, nehotărâte într cenușiul ceaușist și ceva ce se încăpățâna să se ivească. Cu Piedone, sectorul nu a câștigat doar mai multă verdeață, dar și-a găsit și stilul: un prost gust dens și mustos, de mahala ruptă din ”D-ale carnavalului” așa cum l-a văzut Pintilie. De la palmieri jumuliți, la boscheți kitschioși, arteziene de ciment, pitici de grădină, ghirlande de pom, mizerie cu miros de gunoi care a făcut o zeamă verde, serbări câmpenești cu mititei, zilele sectorului cu trupe cântăcioase, străzi mărginașe ”asfaltate” cu pământ, ceasuri muzicale, nu cred că există ceva dintr-un oraș de provincie, condus de câte un baron local fără rival, care să nu fi fost punctat și în sectorul 4.

Comparativ cu lenevia bășcălioasă a lui Oprescu, o asemenea prodigiozitate a gustului îndoielnic mi se pare mai greu de stăvilit decât migrațiile unor tineri africani către un orășel cu pensionari nordici blajini. Cu forța naturii nu te pui. Dacă mitocănizarea bucureșteanului e cum o estimez eu, n-ar fi exclus ca vorbirea colocvială a lui Oprescu să ajungă o amintire din vremuri boierești. Norocul lui că poporului îi place la mici, dar îi place mai mult pe un stadion de un sfert de miliard. La urma urmei, dă-le încolo de stângă și dreaptă, că oricum n-ar fi avut de unde scoate PDL-ul vreun candidat mai breaz. La vot era ca la mașina de tocat, degeaba băgai pe sus un Paleologu, că prin față tot vreun Prigoană ieșea. Așa că zic să știm o treabă și să sperăm că Vanghelie va completa și el oferta pesedistă, cu o candidatură din partea partidului lui Geoană.

Postacii sunt acei viermuși, plătiți de partide și de cine mai are bani de risipit, pentru a infesta orice site unde se discută ceva inteligent. De cele mai multe ori, postacii sunt ca partidele care le finanțează șederea în câte o pivniță și frecatul mentei pe internet, adică sunt perfect confundabili. Așchiile livrate lor de ”comunicatorii” partidelor, și pe care ei trebuie să le deverseze sub formă de rumeguș pe forumuri, seamănă destul de mult.
Cu toate astea am remarcat ”un trend”: postacii tocmiți de USL sunt pe zi ce trece mai grobieni, în vreme ce postacii de pe ștatele PDL sunt tot mai lemnoși în comentariile răspândite. Mai grav e că politicienii au început să le semene (nu invers!).
I-am văzut pe Ponta și Crin într-o conferință de presă dedicată congresului PDL, în care nu au vorbit decât despre femeile de la putere, cu referiri obsesive la Elena Udrea. Sigur că totul e o strategie care pleacă de la un calcul foarte corect, anume că există un nivel ridicat de misoginism și un deficit de civilizație, la o populație tabloidizată, ce percutează mult mai bine la aluzii despre blonde și desuuri, decât la discuții doctrinare. Totuși cei doi copiloți ai bicicletei USL aveau aerul unor liceeni care au fantezii cu profesoara de chimie, pe care se răzbună distribuind-o în pauză în scenarii pornografice, spre deliciul clasei. După ce și-au epuizat arsenalul de aluzii sexuale de scara blocului, cei doi politicieni au încheiat apoteotic întrebându-se de ce nu face Udrea copii !? ”Noi mai avem copii, avem planuri de viitor, [..] dar dânsa pentru cine adună toate milioanele astea?”. Trec peste sugestia involuntară din declarație că furtul e justificat dacă ai copii (care îmi aduce aminte de comediile cu Dinică și Jean Constantin). De la aluzia lui Băsescu la soția decedată a lui Antonescu, făcută într-o dezbatere din campanie, rar s-au văzut așa golănii la un nivel atât de înalt.
Nu e de mirare că postările de pe forumuri ale adepților ”revoluției bunului-simț” sunt saturate de imagerie sexuală, de presupuse povești petrecute în așternut și de sudalme cu trimiteri ingenioase.
De cealaltă parte, ”postacii portocalii” mi-au oferit o surpriză cu adevărat stranie. În slujba puterii au început să fie scrise texte rupte parcă din materialele plenarelor PCR. Poate pe undeva e justificat, și Boc sau Blaga nu pot fi iubiți decât tovărășește, cu cravata de gât și lumina stinsă. În vreme ce politicienii opoziției socialiste sunt convinși că marea schimbare a României nu poate veni decât după ce puterii i se ridică fustele în văzul lumii, susținătorii ”portocalii” nutresc convingerea că ”modernizarea statului” nu poate veni decât cu ajutorul politrucilor anilor ) 80, cu a lor limbă de lemn. Habar n-am de unde i-au găsit pediștii pe acești textieri ai Cântării României, plătiți să comunice maselor planul cincinal al așa zisului partid de dreapta. Sper totuși ca ei să fie din rândul pensionarilor Securității și nu din rândul unor tineri îmbătrâniți după metoda bonsaiului. (și aceasta nu e o aluzie la realesul șef al Guvernului)

Deşi acele alegeri nu au fost fraudate, există un singur om în tot Bucureştiul care mai recunoaşte că a votat cândva cu Viorel Lis. Ei bine da, în urmă cu vreo zece ani am băgat în urne un buletin ştampilat cu numele domnului din imaginile alăturate (netrucate!). Cu alte cuvinte, l-am luat în serios, aşa cum sunt luaţi în serios o mulţime de alţi politicieni, deghizaţi de astă dată în costumaţiile unor ideologii (care mai horror, care mai hazlii).

Colaj, sursa foto: ştirea 1 şi ştirea 2.
La momentul actual, Viorel Lis nu e doar scăparea de la şomaj tehnic pentru câteva tabloide şi emisiuni. E un univers în sine. Atât de bogat încât la viitoare sa nuntă, anunţată ca evenimentul monden al lunilor următoare, nici nu ar mai avea nevoie de consoartă. S-ar putea prezenta singur, în dublu rol şi în travesti, jucând alternativ două personaje de basm sau de film.
În lumea de poveste a lui Viorel Lis criza nu există, sau e la fel de reală ca mâna fără corp din familia Addams. Situaţia sa materială s-a rezolvat în perioada mandatului de primar, tot ce a urmat după a fost un loisir scurs între sala de păcănele şi patul conjugal, în care curgea uleiul de masaj. (Despre acest amănunt, curiozitatea legitimă a publicului a fost lămurită în detaliu chiar de către cei doi protagonişti.)
nunta la 50 de ani
Dar articolul de faţă nu e despre Viorel Lis. E despre Uniunea Social-Liberală, între PSD, PNL şi PC, parafată astăzi. În rândul publicului larg contopirea dintre stânga şi dreapta a avut un ecou mai spart nu doar decât revoluţiile din Africa, dar şi decât apariţiile insolite ale lui Lis în costum de Shrek. Nu e o maliţiozitate gratuită, lipsa de entuziasm mi se pare elementul cel mai notabil al acestui eveniment politic.
Ca să îşi atingă scopul, acela de a forţa matematica încât 1 şi cu 2 să însumeze mai mult decât 3, o alianţă de acest calibru ar fi trebuit să genereze un val uriaş de entuziasm, o speranţă iraţională, un declic emoţional măcar ca atunci când Alianţa DA se lansa la apă şi Băsescu ţinea masele cu răsuflarea tăiată plângându-l cu sughiţuri pe “dragă Stolo”.
Uniunea asta între două ficţiuni ideologice presupus diferite are ceva din aerul stânjenitor al unei nunţi între miri trecuţi de 50 de ani. Nici naivi şi inconştienţi ca la 20, nici înduioşători ca la 80, ci blazaţi şi hârşâiţi, încercând să pozeze cu stângăcie într-o pereche de îndrăgostiţi.
darul mirilor pentru PDL
USL face un cadou nesperat şi nemeritat PDL, care poate răsufla uşurat că a scăpat de spectrul ieşirii complete din istorie. De unde acum câteva luni pentru pedişti se contura soarta unui nou PNŢ, spulberat sub pragul electoral de două partide majore, unul de dreapta, altul de stânga, care să îşi împartă votanţii, iată că PDL se va prezenta la urne ca parte a unui duopol: alegi doar între ei sau ceilalţi. Că mult mai mulţi votanţi vor alege să stea acasă deja e irelevant şi pentru o tabără şi pentru alta. Ce a făcut PDL ca să merite un asemenea statut privilegiat? Evident, nimic! Fostul partid de băieţi descurcăreţi ai lui Roman şi Berceanu, care ciupea voturile celor indecişi între stânga neocomunistă şi dreapta cu blazon istoric, e înstăpânit de acum peste toată cota de piaţă ce le revenea de drept PNL-ului şi PNŢ-CD-ului, liberalismului şi conservatorismului. Crin Antonescu le-a cedat fără luptă o identitate politică migălită într-un secol şi jumătate şi în câteva decenii de închisoare politică. Balul mascat al politicii româneşti merge înainte: impostorii de la PDL îşi vor pune peruca buclată a liberlaismului clasic britanic, de bine ce Crin a găsit mai trendy ţinutele maoiste ale lui Ponta.
liberalismul de mestecat
Narcisismul lui Crin Antonescu şi obsesia sa de a ajunge un fel de Obama – preşedintele găunos al staţiilor de televiziune – condamnă de astăzi PNL la dispariţia din istorie. Sper că nu mai există vreun liberal care se amăgeşte că PNL nu a luat drumul PSDR-ului lui Sergiu Cunescu, absorbit de PSD, prin serviciile de cal troian ale lui Alexandru Athanasiu. Dar mai exista vreun liberal în PNL, în afară de Neagu Djuvara? Nu e cumva meritată dispariţia acestui partid ce a ratat în ultimii ani sistematic toate dezbaterile ideologice de pe mapamond? Criza economică a remodelat politica în lume. Stânga şi dreapta se redefinesc (ca întotdeauna) prin raportarea la o serie de idei: intervenţionismul de stat vs. piaţă liberă, keynsianism vs. şcoala economică austriacă, individualism vs. colectivism, stat social vs. responsabilitate fiscală, multiculturalism vs. identitate locală şi o mulţime de alte asemenea. Dacă PSD şi PDL s-au poziţionat cu viclenia unor cutre bătrâne şi forţate de împrejurări, de o parte şi de alta a dezbaterilor acestea, PNL le-a ratat sistematic pe toate, cu cochetăria unei bambuiste sigură pe ea.
Partidul Liberal a fost redus la profunzimea de desen animat a discursurilor bombastice ale lui Crin. Marea sa şansă era chiar noua generaţii de “pragmatici” de pe Facebook, fără istorie şi conformistă dar cu pretenţii de originalitate. Apăruse o în ultima vreme o generaţie de votanţi potenţiali ai PNL-ului socialist al lui Crin Antonescu. Era generaţia de corporatişti fără viaţă personală, piariste şi bugetari cu pretenţii. Din păcate pentru Crin Antonescu, ei votau PNL mai mult din snobism, cât să fie luaţi drept occidentalizaţi, deci fără “brandul” PNL, s-ar putea să renunţe să se mai cheme liberali. Era, de fapt, “liberal” în sensul aproape peiorativ pe care îl dau americanii termenului, adică un fel de hipsteri ai unor idei progresiste superficiale, dar cu mentalităţi cam socialiste pe dedesubt, o stirpe pentru care ecologismul sau lupta pentru pace pot fi ideologii-chewing-gum la fel de prizabile ca liberalismul.
Socialismul lui Ponta nu e nici el departe de o asemenea ideologie de desen animat: parte plastic, parte poleială, restul umor involuntar. Numai că în spatele său stau batalioanele horror ale baronilor de partid, care ameninţă pe faţă judecătorii că vor suferi consecinţe, dacă le condamnă colegii. Idila cu contract prenupţial dintre Ponta şi Crin nu poate avea ca deznodământ decât readucerea la viaţă a unor zombie de partid mai înfricoşători decât cei din Familia Addams. Pentru supravieţuirea lor le putem mulţumi nu doar celor doi ci şi justiţiei ultimului cincinal cu Băsescu.
din înţelepciunea lui Dinu Patriciu

PS: În urmă cu mai mulţi ani PNL s-a găsit la o răspântie de identitate. Gruparea neo-fesenistă a lui Stolojan ocupase locurile de la prezidiu şi se vorbea intens de o alianţă cu ApR, partidul securistic al lui Meleşcanu, foarte în vogă într-o vară oarecare. De la tribuna acelui congres cu scântei, Dinu Patriciu a tunat şi a fulgerat pentru păstrarea purităţii ideologice a PNL, citându-l memorabil pe răposatul Horia Rusu:

“Există bere şi bere fără alcool, există cafea şi cafea fără cofeină, există ţigări şi ţigări lights, există flori şi flori din plastic, există femei şi femei gonflabile, există liberalism şi social liberalism. Eu beau cafea adevarată, fumez ţigări, ofer flori, iubesc femei şi sunt liberal.”

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica