rss
rss
rss

Trebuia să vină și acest moment în care farsele jucate de Victor Ponta să se înfunde. De fapt, așa pare normal, că din momentul în care s-a pus în mișcare mecanismul penal împotriva sa, demisia ar fi ceva logic, urmată de retragerea măcar temporară din politică, pentru a se concentra pe apărarea în instanță. Dar poate mă pripesc. În fond, are susținători dispuși să creadă că e un persecutat politic și să repete apărarea aia a avocaților fără argumente: de ce acum? „Uitați, e o coincidență cu moțiunea PNL.” Păi niciodată n-ar fi fost bine: de ce în campania electorală? de ce în preajma sărbătorilor? de ce vineri?

Dar să mergem pe ipoteza bunului simț și să presupunem că Victor Ponta e terminat politic. Poate el va aștepta să meargă ca Fenechiu sau Vâlcov azi la Guvern și mâine direct în celulă. Dar în Parlament tot se vor găsi defectori cu simțul ridicolului, care vor pricepe semnalele externe că așa ceva e intolerabil. Și atunci șarada se va fi încheiat. Doctorul fără doctorat, care profesează ca avocat fără examen, în baza acelui titlu obținut fraudulos, mitomanul patologic, coruptul care a dat funcții în Guvern altui derbedeu, de la care a primit o mașină și bani de două apartamente, potlogarul care a dat o funcție grasă altuia, care i-a cumpărat respectivele apartamente, într-un cuvânt acest impostor înfiorător iese din scenă.

Aștept acest moment din ziua aceea când l-am auzit la radio câștigând alegerile interne împotriva unui Geoană, deja devenit ridicol național, când mi s-a strâns inima la gândul că figura de școlar tocilar va păcăli multă lume cu mașinăria pesedistă de tip mafiot în spate. A fost mai rău decât m-am temut și doar victoria neașteptată a lui Iohannis a împiedicat un rău încă și mai mare.

Până aici, așa arată normalitatea: instituțiile statului de drept lucrează, căpușele firmelor de stat pe contracte de consultanță fictive merg la închisoare. Surpriza e că Iohannis nu e neapărat un câștigător al acestei situații. Sau, din nou, mai mult câștigător prin neprezentare sau pe greșeala adversarului.

Venit pe un val uriaș, aproape miraculos de susținere și cu apetit pentru schimbări dramatice, Iohannis a ales să își demobilizeze prin plictiseală alegătorii și să îi dezamăgească alegând o coabitare călduță. El a fost cel care l-a resuscitat pe Ponta, luându-l drept partener rezonabil și cu viitor, în clipa când era mort și mototolit ca un iepure trecut pe sub roțile unui tractor, după 16 noiembrie.

Fără să fie forțat de împrejurări similare, Iohannis a făcut cele mai proaste dintre alegerile pe care le-a făcut și Băsescu anterior. Ambii au venit la putere după un pact tacit sau explicit cu serviciile secrete, cu oculta provenită din fosta Securitate.
Băsescu a uimit mergând pe drumul său după ce s-a văzut instalat la putere – a rupt pactul nescris al politicienilor care se criticau dar nu se băgau la închisoare, ceea ce a descătușat Justiția și a deschis o cutie a surprizelor, căreia i-ar putea cădea el însuși victimă. Iar serviciile a reușit să și le subordoneze în dese rânduri, prin forța personalității, transformându-le într-un instrument cu efect pozitiv și negativ, de la caz la caz.

Anturajul pe care și l-a ales Iohannis după câștigarea alegerilor e nu doar mediocru, dar de rău augur în privința relației pe care se pregătește să o aibă cu serviciile secrete. O garnitură de acoperiți de mâna a doua și aspiranți la controlul serviciilor l-a acaparat pe președinte, amețindu-l cu iluzia unei puteri de tip monarhic, într-o țară care se zvârcolește în sărăcie.

Tocmai aici ar fi fost șansa lui Iohannis de a fi continuator al părții pozitive de proiect prezidențial din perioada lui Băsescu. Acesta din urmă a reușit cum necum să pună în mișcare componenta judiciar a statului. E ceva ce, slavă Domnului, Klaus Iohannis nu dă semne că ar vrea să suprime. În privința asta, rămâne un uriaș câștig față de proiectul pesedist de restaurație. În schimb, dezvăluirile Elenei Udrea au pus reflectorul pe influența exagerată pe care SRI o are asupra clasei politice, justiției, presei și afacerilor. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat din mers acest context de neanticipat și l-ar fi transformat în catalizatorul începutului său de mandat.
S-ar fi putut concentra pe reformarea acestui pilon al statului, ultimul bastion major al sistemului comunist. Ar fi preluat dezvăluirile din dosare despre circuitul banilor din corupție spre partide și ar fi luptat pentru reformarea administrației.

Istoria ultimului deceniu a arătat că un asemenea program reformator poate avea de partea lui nu doar vectori externi, dar și o majoritate populară. Uimitor e că și votanții pesediști au început să prindă multe din subtilitățile procesului judiciar și, deși votează sistematic cu hoții, nu sunt insensibili la ideea epurării corupților, dacă li se dă satisfacția că și inamicii lor sunt vizați. Deci Iohannis avea la discreție atât publicul băsist, cât și pe cel antenist, doar să fi vrut să se impună ca lider de program reformator.

Și în materie de blaturi cu PSD, nu e nici măcar original. Evident, și în această privință, inventivitatea lui Băsescu a fost neegalată. El e cel care l-a numit de două ori premier pe Victor Viorel. Prima dată cu gândul unei coaliții eterne (deci USL nu e ideea lui Voiculescu, până la urmă). A doua oară, forțat de împrejurarea unui vot popular masiv defavorabil.
Dar cel mai odios a fost blatul bălăcărelii din ultimul an de mandat. (dacă n-o fi fost mai mult) Momentele acelea grosolane în care țara era prostită cu scenete cu pisicuțul și Victor Viorel, cu dezvăluiri răsuflate despre ofițerul Ponta, în timp ce Elena Udrea și Ghiță funcționau ca mesageri amicali între grupări.

Și să nu uităm, faptele de care e acuzat Ponta se petreceau chiar în plină guvernare Băsescu. O ironie totală, puștiul se căpătuia în regimul dictatorului Băsescu, trăgând din banii minerilor din bazinul Olteniei, care scoteau cărbune pentru termocentralele de la Turceni și Rovinari. Urmașul lui Iliescu fura din banii minerilor în timpul dictaturii portocalii a lui Băsescu.

Socoteala blatului a funcționat doar parțial, în final, partida Maior a capitulat în fața partidei Coldea, în cele mai bune dintre condiții pentru primul, proaspăt ambasador în cel mai râvnit loc. Părerea mea, că Iohannis s-a afundat în teren mlăștinos lungind relația cu Ponta, de astă dată nu ca pact de coabitare ci ca dialog politicos pe termen nedefinit.

Și, dacă va continua o politică similară și cu noul PNL, va avea aceleași dezamăgiri, pe care nici nu le va înțelege. Va rămâne la fel de inert când îi va veni sorocul dosarului lui Vasile Blaga. Și, dacă decide să își țină cuvântul, ne va cadorisi cu Cătălin Predoiu în cea mai puternică funcție din țară. Un fel de din lac în puț, un purtător de cuvânt mai peltic al mafiei transpartinice. Unul, care intermedia întâlniri cu Hrebenciuc pentru oamenii de afaceri la ananghie. Altfel spus, alt premier pe care dosare l-ar putea prinde din urmă în chiar timpul mandatului.

Talentatul domn Ponta devine un caz tot mai curios de supraviețuire in extremis. E periodic demascat pentru impostură, dar asta nu pare să îi scadă din credibilitate. E umilit în alegerile, în care promitea arogant că va mânca floricele. Se întoarce ca un șobolan ud de la refacerea din Dubai, dar capătă suficientă putere cât să își mazilească rivalii din partid.

Câștigă puncte din degringolada în care se află inamicii săi de tradiție de pe micul ecran, Băsescu și Udrea, singurii care îi dau o justificare de a exista în ochii fanilor. Și foarte mult timp să respire și să își scuture hainele. Din prăvălirea celor doi ies la lumină amănunte jenante și pentru tandemul bălăcărelii cotidiene, Băsescu-Ponta. Se văd ațele din culise, regizorul intră jenant în cadru, reiese limpede că harța era de ochii lumii, existau numeroase înțelegeri ascunse, întâlniri bilaterale prietenești și interese de afaceri.

Așa ceva ar fi trebuit să creeze o explozie vulcanică în activul pesedist și între votanți. Adică i-ai tolerat toate defectele și minciunile acestui puști obraznic, ca să lupte cu „răul absolut” și-l afli în pat cu dușmanul! Așa ceva trebuia să-l aducă la cele câteva procente firave de susținători dezamăgiți pe care le mai are Băsescu. Dreptate până la capăt, cum ar veni. Diferența e că publicul lui Ponta nu prinde asemenea subtilități și se uită în continuare la comedie, ca la „Tânăr și neliniștit” când, o dată la 400 de episoade, interpretul câte unui personaj e schimbat cu altul, care nici nu seamănă.

Mare parte din cei care merg la vot nu au, de fapt, voință politică, adică nu au un favorit pe care mizează din convingere. Ci din lipsă de opțiuni. În prezent, mulți alegători, de toate culorile, au cedat inițiativa total în fața DNA. Așteaptă ca arestul și nu votul să facă trierea în locul lor și ei să se pronunțe alegând „din ce-o rămâne”. Mulți sunt încredințați că un asemenea proces nici măcar nu e unul democratic, dar ignoră pericolul ca un corp de câteva zeci de procurori, susținuți de un conclav de ofițeri din serviciile secrete, să joace rolul parlamentului, să lichideze de pe scenă personaje, să le mai îngăduie altora supraviețuirea. Ce mai contează? Nevinovat nu e niciunul!

Victoria lui Șova din Parlament e pentru Ponta un semn mai rău decât o înfrângere. Pentru că ea arată că glonțul i-a șuireat pe la ureche, dar a fost doar focul de avertisment. Dacă majoritatea parlamentară a fost mobilizată pentru apărarea ipochimenului, e clar că prietenarul lui mai influent a fost nevoit să își folosească toate pârghiile, pentru a nu fi tras și el în dosarul căpușării regiilor de stat din energie.

Momentan, Parlamentul l-a plasat pe Dănuț Șova deasupra legii, l-a făcut intangibil, ca pe Vosganian. Iar fiul mamei sale va păstra tăcerea, nu e nevoie să povestească tot ce știe despre fostul său asociat, Ponta. Care sângerează pe la toate încheieturile. Ministrul de Finanțe, care în orice guvern e creierul, tocmai i-a fost arestat pentru șpăgi din cele mai ordinare. Urmate de tentativa de a distruge probe, inclusiv prin arderea pungilor cu bani. Mai lamentabil de atât nici nu se poate.

Dar majoritatea parlamentară nu îl poate apăra la nesfârșit pe Șova, care va fi pus în situația să scrie declarații cu prima ocazie. Iar Victor Ponta știe că acel moment fatal nu poate fi împins prea departe și că oricum nu mai poate spera să se salveze printr-o imunitate de tip prezidențial, după ce va părăsi Palatul Victoria.

Poporul ăsta mult hulit are ceva miraculos în el, capabil să uimească lumea și în rău, dar și în bine. N-am avut așteptări mari de la Iohannis și nici nu-l mai credeam în stare să învingă, n-am fost fan și nici nu sunt dintre cei ce s-au îndrăgostit brusc de el în preajma alegerilor. Dar în noaptea asta am simțit un moment de fericire, în stradă, alături de circa 10.000 de bucureșteni. Are, de fapt, foarte puțină legătură cu acest politician misterios, despre care nu știm mai nimic, și n-are deloc legătură cu mașina de partid care l-a susținut.

E vorba despre surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o o generație, care trage România după ea, într-o direcție bună, despre care masa mare și inertă nici n-are habar că există și cum arată. Am progresat enorm ca națiune, de la ianuarie 90, când lumea îi privea cu suspiciune pe cei plecați afară. Când doi români get beget luau doar câteva procente în cursa prezidențială pentru că trăiseră la Paris și Londra, pierzându-și astfel ceva din „românitatea” lor. Ce intuiție fabuloasă pe acest popor, să fie capabil acum să dea cu piciorul încercării grosolane de a folosi stereotipuri și frici despre un străin, neortodox și fără copii!
Uimitor cum românii, care trudesc în afară, ca să mai trimită un ban acasă, s-au mobilizat și au salvat încă o dată țara, urnind căruța cu un secol înainte.

M-am bucurat, mai ales să văd în stradă lume normală, vorba președintelui. Preponderent tineri, care au plecat repejor spre case după o oră de sărbătorit, vorbind între ei despre cum trebuie să fie mâine la muncă. Eram deja ca la o petrecere de nemți, unde se dă stingerea devreme.

Mi-a plăcut enorm să văd oameni obișnuiți, cu totul de alt tip decât cei aduși cu autocarele la mitingurile organizate de partide. Bucureștenii ieșiți în stradă în noaptea asta sunt sigur că ar fi fluierat orice politician, erau genul capabili să judece critic despre orice ales, indiferent că au o simpatie sau alta. Nu erau genul care trăiește din politică, ba chiar mulți dintre ei sunt sigur că nici nu discută politică decât foarte rar, când sunt evenimente mai importante. Aș vrea să văd această generație de oameni preocupați de profesia lor, dar nu dezinteresați de soarta țării, că alungă de pe ecrane „prompteriștii” partidelor, acei indivizi infernali, care turuie mesaje date de partid, cu profesii incerte, fără convingeri și mereu obedienți șefilor de moment. Am progresa enorm, dacă dintre acești oameni onești s-ar recruta viitorii politicieni. Poate sper prea mult în euforia momentului.

manifestatie anti PSD Klaus Iohannis Klaus Iohannis PSD infrangere steaguri tricolor azil teleorman victor ponta anti PSD

Am ieșit din casă după primele exit-polluri, fără să știu dacă mă duc să protestez sau să sărbătoresc. Credeam că Ponta a câștigat alegerile, dar mai există o șansă, firavă, pe undeva, la numărătoarea finală. Pur și simplu, am simțit că se va aduna un grup simpatic în stradă, alături de care să facem măcar haz de necaz. Să râdem de Mickey Mouse.
Primul grup pe care l-am găsit a fost în Piața Universității, unde erau doar câteva sute de persoane și carele de televiziune. Erau și ecologiștii cu #unitisalvam dar nu ei dădeau tonul. Se striga jos comuniștii, se cânta imnul golanilor. Nici ei nu știau rezultatul alegerilor.

Dar dispoziția era bună. Se striga: „Geoană și ai lui, cascadorii râsului” și se cânta „Daciana, dragostea mea!”. Aflu că există o manifestație și mai mare în Piața Victoriei și pornesc într-acolo. Pierd înfruntarea cu jandarmii de la sediul Kiseleff, dar prind coloana undeva pe Lascăr Catargiu și nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o coloană imensă, căreia n-am putut să-i văd niciunul din capete, și dinspre Victoriei și spre Romană. E o atmosferă ceva între revoluție și revelion.

Se strigă „PSD – ciuma roșie” și „DNA vine să vă ia”, „Ponta, nu uita, tu te duci la Rahova”.
Lumea află în coloană prin telefoanele mobile că Ponta și-a recunoscut înfrângerea și l-a sunat să îl felicite pe Iohannis.

Iohannis e ignorat de manifestanți, scandările sunt în general anti-Ponta. Dar tot i se adresează un „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!”

Se cântă iar „Daciana, dragostea mea, dragostea mea!” (cred că e melodia de la Yellow Submarine)

În fine, coloana ajunge în Piața Universității unde sunt carele de transmisiune. Se strigă: „Antena 3, niște derbedei!”. Sunt huiduiți și cei de la Ghiță TV, dar România TV se pare că încă nu-i un brand care să inspire scandări. Un brand al neobrăzării se construiește în timp, nu poți atinge așa culmi de la statutul de televiziune tabloidă de partid.

E și Tudor Chirilă, care sărbătorește, și Cătălin Radu Tănase, care transmite furibund, ca la nenorocirile, pe care le relatează de obicei. Din clădirea Teatrului Național nu ies nici Florina Cercel nici Caramitru. Doar paiațele lui Caragiale privesc impasibile la sărbătoarea românească.

Un tânăr urcă pe un stâlp și dă jos un afiș cu Ponta, în uralele mulțimii, ca în scenele revoluționare.

Mulțimea începe să vuiască și să se împingă într-o direcție. Cameramanii își fac loc într-acolo. În piață a venit învingătorul Klaus Iohannis, la prima lui baie de mulțime între bucureșteni. Se strigă Dankeschon. Vorbește, probabil, pentru microfoanele televiziunilor, pentru că nimeni nu aude nimic. Nici nu ne așteptam la cine știe ce oratorie. Noroc că arată bine de poză, are alură de președinte, o să părem și noi o țară serioasă cu așa reprezentant.

Lumea scandează: „Ponta, ai reușit, România s-a unit!” de față cu noul președinte, care râde cu dantura sclipind în noapte. Se cere o portavoce, care nu mai apare. Bodyguarzii împing sănătos oamenii în lături, dar, surprinzător, lumea nu se supără și nu înjură. Noul președinte are culoar să poată străbate piața și s-o părăsească astfel. Ia și primul contact cu scepticismul și stilul „miticilo” de bucurești, când grupul din jurul lui începe să strige repetat: „Iohannis, te-am votat, nu ne face de rahat!”

Așa începe aventura noastră cu primul președinte neamț. Rămâne de văzut dacă ne va civiliza el pe noi sau îl vom face noi de Scheiße.

*

Citesc și primele reacții: Klaus Iohannis își anunță victoria spunând că „ne-am luat țara înapoi”. Într-adevăr, 1940 a fost un an de referință.
Alin Theodorescu povestește la radio cu Iliescu l-a sfătuit pe Ponta să nu candideze și să-l lase pe Crin, „care ne-a adus la putere”. După război, mulți înțelepți se arată.

În sfârșit Klaus Iohannis a găsit glonțul magic împotriva lui Ponta în tema anti-corupției. La a doua dezbatere, pe B1, a fost peste premier, pe care l-a pus în multe momente în evidentă inferioritate, reușind să aducă scorul la 1-1 la general. Pentru prima dată m-a făcut să mă sperii de Victor Ponta, pe care începusem să îl privesc resemnat cu dezgust și fatalitate.

Credeam că tema asta a legii amnistiei și grațierii e una exagerată, că Ponta e suficient de egoist să nu-i pese de nimeni din găștile PSD, că s-ar lepăda oricând fără să clipească și de mentorul Năstase, ba chiar și de socrul Sârbu, dacă i-ar aduce măcar un vot. Crezusem cumva în sinceritatea înjurăturilor pe care i le adresase Vanghelie și îl vedeam capabil să se bucure în secret că mai scapă de câte un baron local prin intermediul DNA. Dar se vede treaba că mă înșelam.

Întrebarea dacă va promova o lege a grațierii și amnistiei mi se părea cumva inutilă. Părea mult prea la îndemâna unui mitoman notoriu să promită că nu o va face și că, din contră, va lupta și bla bla. Ei bine, eschivele lui Ponta în fața acestei întrebări m-au făcut să mă opresc în loc cu uimire și spaimă. Ce-l costa să spună măcar cu titlul de promisiune electorală că n-o va face? Nimic n-ar fi trebuit să îl împiedice să nege răspicat ideea, ca pe o fabulație a adversarilor, știind că în balanță sunt poate mii sau sute de mii de voturi, care vor fugi de acest ocrotitor al hoților.

Cu toate astea, Ponta a preferat acest risc decât să-și îndepărteze marii susținători, păpușarii partidului. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat momentul și l-ar fi dus până în pânzele albe, jucând ca la operetă o dramă ca întrebarea „ce blestem pe țara asta, Adriane, să aleagă între doi comuniști!?”. Ar fi putut să îl întrebe compătimitor: cu ce te au la mână, măi băiatule, că e păcat de tine, că ești încă tânăr!? De ce nu vrei să te eliberezi, ca să fii în slujba oamenilor cinstiți, nu a hoților!?

Evident, lui Iohannis i-a lipsit și îndrăzneala și talentul, dar și libertatea de a se aventura spre o asemenea partitură. Pentru că bietul păpușoi bine făcut n-a putut nici măcar să se lepede de un anonim de la PNL, pe care i-l dădea preopinentul de exemplu de corupt. Așa că biata țară a căzut iar sub blestemul de a alege între doi apărători ai corupților, legați prin fire nevăzute și nemărturisite. Unul cu 3, altul cu 38, dar tot priponiți de cei ce plătesc bannere, clipuri și echipe de bruiat mințile oamenilor.

De-acum e evident că Ponta va lăsa Parlamentul să își facă mendrele masacrând legi, care-i stânjenesc la furat. Se va dedubla din nou, se va opune ca președinte sau premier, dar va vota ca deputat. Sau se va uita fluierând în altă parte cât o fac alții. De dincolo de gratii, urzelile lui Hrebenciuc și Șova vor da roade: „obligatoriu amnistie și grațiere! Obligatoriu. Alftel suntem beliți. Țoți!”
De data asta chiar mi-a fost frică imaginându-mi ce va urma, dacă e atât de hidoasă imaginea încă din luna de miere a campaniei. Fix acesta era singurul motor, ce l-ar fi putut propulsa pe Iohannis spre Cotroceni: frica oamenilor decenți de ceva îngrozitor, reprezentat de Ponta. Lovise coarda potrivită. Dar mai avea nevoie ca el însuși să fie liber, ca să poată să fluture măcar un colțișor de speranță, să se prezinte ca un eliberator.

Reiau în mare impresiile live puse pe Facebook în timpul mult cerutei dezbateri Ponta – Iohannis de la Realitatea TV. A fost o înfrângere netă pentru Iohannis, care ratează astfel și ultima șansă de a mai salva țara de Ponta. Deși, ne-a spus-o chiar el, din întunecimea minții unui challenger, nu acesta e obiectivul. Adică, el unul, ar fi fericit să fie președinte și Ponta să rămână prim-ministru. Păi atunci de ce se mai strofoacă fanii de ziua a șaptea pe net să te facă, bre, președinte? Dacă Ponta e așa bun de prim-ministru, ce-l mai sâcâi cu schimbarea ta!? Doar așa, ca să existe cineva și la Cotroceni, cât e „cine trebuie” la Palatul Victoria?

Cu asemenea aprecieri ieși total din rolul de opozant al unei guvernări, chit că sistemul constituțional te forțează să te pleci în fața majorității din Parlament. Traian Băsescu n-ar fi spus așa ceva niciodată într-o campanie. Ar fi promis tare și răspicat că nu-l mai pune pe Victor Viorel câte zile o avea, că gata, s-a terminat. E drept, că după aia l-a mai numit o dată. Dar după ce s-a asigurat că a câștigat președinția, nu în campania electorală. Dar e inutilă comparația, Băsescu ar fi dat de podea cu oricare dintre cei doi finaliști de anul ăsta.

Mi-e puțin neclar dacă România nu e pregătită pentru un președinte prea occidental ca Iohannis, dacă chiar merităm șmecheria de tip Ponta. Sau doar mintea lui Iohannis nu e încă pregătită pentru o asemenea șansă. Teoretic, Iohannis a fost mai prezidențial decât Ponta în dezbaterea asta. A fost mai în rolul descris de Constituția actuală: a fost politicos, solemn, serios, atent la reguli, capabil de obiectivitate, inclusiv de a-și cere scuze, a fost decent și onorabil. Numai bun pentru ce îi cere Constituția să fie, un mediator peste partide, cu rol ceremonial și de reprezentare.
Din păcate pentru el, aproape nimeni din țara asta nu așteaptă asta de la un președinte. Toate campaniile se poartă pentru un ipotetic președinte cu puteri totale, șef al Guvernului, legiuitor, patron al Justiției, îndrumător geo-strategic, lider spiritual, administrator de bloc, șef și director de întreprindere. Toate în unu.

Ori la rolul ăsta, Ponta l-a depășit șuierând. O fi avut întrebările dinainte, că prea avea copiuțele pregătite cu cifre și date. Dar a preluat „dictatorial” inițiativa, vărsând în platou cifre, statistici și procente, toate precedate de câte un „știți cât e cutare?” sau urmate de „așa e că nu știați cât era?”. Părea că se pricepe. Ce dacă a dus economia în recesiune după doi ani de guvernare? știa cât e pensia medie, ba chiar și cât are pensie soacra lui Iohannis mai bine ca ginerele. Trucuri de hoțoman, care nu știe nimic a doua zi fără foi în față, dar rupe gura târgului cu deșteptăciunea lui, mai ceva ca Cristian Gava când era copil, ca Vadim când spune date de naștere. Părea că a citit toată noaptea almanahe cu statistici de la Vanghelie, în timp ce neamțul părea că a intrat și el la un film în pauza de publicitate și nu prinde din zbor acțiunea.

La momentul de final, unde Iohannis pregătise ceva de o finețe și o subtilitate înduioșătoare, întrebându-l dacă îl va vota ca pe Rațiu și Crin duminică, Ponta i-a răspuns cu o ditai lopata țărănească peste față. Nu te votez, că ești doar o poleială de Rațiu și în interior ești Traian Băsescu.

Ce ironie să câștigi alegerile cu asemenea șah mat, când ești singurul urmaș politic al lui Băsescu rămas în competiție. Pentru că tot arsenalul cu care Ponta a câștigat acest meci e plagiat după Traian Băsescu: faza cu poleiala e luată după acel „nu îl votez pe Geoană pentru că e un om slab”, dar până în rărunchi de Băsescu. Cifrele – capcană despre pensii și secții de vot sunt imitație după knock-out-ul cu MTO-ul. Ba a existat chiar și un moment de tip „pisicul”, când Ponta i-a spus mârlănește lui Iohannis „la mine în birou sunteți foarte umil”. Dacă era cinstit măcar o dată în viață, micul mare impostor ar fi putut zâmbi înspre cameră și să spună: „această mârlănie o am de la Traian Băsescu, el m-a făcut prim-ministru, el o să mă facă și președinte, să vedeți!”.
E drept că aici și Iohannis ar fi putut avea și el o replică excelentă, dată de cei de la Kamikaze, dacă ar fi spus: dl Ponta vă promite că vă scapă de Traian Băsescu, eu vă promit că vă scap și de Ponta și de Băsescu. Dar, cum am stabilit în primul paragraf, sasul nici nu și-a propus așa o schimbare radicală.

Apropo de mârlănie, Realitatea TV era să întreacă orice normă și orice limită dând după o dezbatere cu cronometru pe ecran o emisiune cu unul dintre concurenți. A fost nevoie ca Victor Ponta să aibă el decența de a se retrage de la această slugărnicie mizerabilă, ca o premieră mondială să nu se producă. Rămâne, oricum, momentul de aur în care Lavinia Șandru îl întreba îndurerată pe Klaus Iohannis cum e posibil să vrea să fie președintele României câtă vreme încă n-a fost niciodată la Cernăuți și Chișinău. După care a urmat „întrebarea” pentru dl Ponta: „vă rog să le adresați un mesaj românilor din Chișinău și Cernăuți!” Într-adevăr, jurnalism de mare angajament. Și iată cum cercul se închide, după ce aceeași obscenă pretins-ziaristă o lingușea cu doar o lună în urmă pe Elena Udrea cu un interviu la fel de aiuritor. Să ne pregătim pentru o altfel de coabitare, zic. Cum sună Gabriel Oprea șef la SRI? Fumos, nu?
În general, la capitolul moderatori, până și acoperitul Turcescu părea cu multe clase peste descoperitul Rareș Bogdan cel plin de sine.

Și o scăpare freudiană a lui Ponta, care îl acuză, culmea, el de lipsă de politețe pe Iohannis și îi spune că are un limbaj care „nu vă face cinste și îi dezamăgește pe alegătorii dumneavoastră.” Știe șarlatanul foarte bine că nu la el sunt oamenii cu pretenții, dar e foarte mulțumit că la el nu-s ăia deștepți, sunt ăia mulți.

Din scandalul „mondial” mai rezultă și o discrepanță de evoluție între două instituții: DNA-ul începe să funcționeze fără favoritisme, se sesizează prompt și acționează.
Dacă aș fi Ponta, m-aș îngrijora că o instituție aflată în subordinea Guvernului cum e ANAF nu are nicio reacție. Procurorii au intervenit imediat ce a fost difuzată o înregistrare din care reieșea traficul de influență. Inspectorii Fiscului, în schimb, sforăie când infractorii se autodenunță pentru șpăgi de două milioane de euro.
Nu doar reporterii Antenei 3, care îi intervievează de câteva zile pe Isaura & Co, n-au avut curiozitatea să le pună o întrebare simplă: dar de unde aveați voi asemenea sume, bani lichizi, la dispoziție?! Dar nicio autoritate a Ministerului de Finanțe n-a tresărit.

La fel de revelator e că, la urma urmei, Bercea Mondialu’ se află după gratii, nu ca Al Capone, pentru abateri fiscale, ci pentru o gâlceavă destul de stupidă între neamuri. Decât să fie ironic la adresa procurorilor, care dau semne că își fac treaba, Victor Ponta ar trebui să fie alarmat că stă nefolosită o asemenea resursă de venituri la buget cum e lumea interlopă.

Îi invidiez pe cei care se mai pot indigna cu naturalețe, ca pe cei ce se entuziasmează sincer când e și nu e cazul. Aș vrea să scriu ceva înverșunat despre cum hoții din spatele lui Ponta și Antonescu au început să taie paragrafe din legi, ca niște elevi chiulangii, pe mâna cărora a încăput catalogul și își motivează într-o veselie absențele. Dacă s-au sesizat și ambasadele vestice de la București, ar trebui să fiu chiar furios. Și totuși nu sunt, pentru că această guvernare nu are capacitatea să îmi ofere surprize. E incompetentă până și la acest capitol.

Recunosc, Ponta are încă resurse să mă enerveze cu obrăznicia lui, cu insolența cu care întoarce faptele cu căptușeala pe afară. Mă intrigă felul lui de a fi, mă tot întreb cum l-au răbdat cei din jur cu un asemenea caracter. Dar surprize reale nu cred să îmi ofere. Cam toată realitatea lui e ficționară, poate fi croită cum ai chef. Nu văd de ce ar face excepție legile statului, anume acele paragrafe, care te împiedică să furi și să scapi nepedepsit. Ca atunci când participi la o licitație pentru ceva ce administrezi și rău-voitorii ar bombăni că ești în conflict de interese. Prostii. Poți să nu mai fii, dacă schimbi legea sau schimbi cum ești definit în lege. Și dacă tot e la promoție, poți lăsa și alți hoți în libertate printr-o amnistie. Asta n-a fost să fie, a picat la vot, iar celelalte probabil că se vor întoarce iar în sala de vot, pentru că a ieșit prea mare deranj cu tutorii noștri occidentali.

Dacă toate aceste aberații legislative se retrag, să spunem că singura pagubă ar fi că am aflat încă o dată cine sunt cei care ne conduc și ce griji au. Dar, cum spuneam, asta nu e nicio surpriză, pentru cine a fost atent la ce s-a întâmplat până acum. Să se apere de închisoare și să se poată îmbogăți mai departe e prioritatea lor de grad zero. Din opoziție, nu ne apără decât alții care au aproximativ aceleași priorități, dar care n-au mers atât de departe în a-și pune poftele în aplicare. Acum se bate un nou record de tupeu și egoism al clasei pricopsite.

În răstimp, continuăm să ne săpăm groapa spre subdezvoltare. Școala livrează resursă umană total nepregătită, direcționată tot spre sectoarele real neproductive, un fel de economie paralelă, care o asfixiază pe cea productivă, din ce în ce mai firavă. Exportăm de zece ori mai mult decât în 89, cu toată destructurarea industrială ce a urmat, dar insuficient ca să se simtă într-un elan de dezvoltare în societate. Știm că pe politicieni nu ne putem baza, și ne uităm unii la alții, în timp ce oxigenul ni se împuținează. Ne resemnăm că am fost luați în grijă de alți stăpâni, de prin agențiile și comisiile europene, care îi pot chema la ordine pe neobrăzații noștri parlamentari. Dar habar n-avem dacă și aceia au vreun gând cu noi, vreun plan de dezvoltare, o preocupare, sau așteaptă să ne facem între noi o selecție darwinistă și să vadă dacă se poate face ceva cu cei rămași.

Întâi de toate, trebuie să ne cunoaștem statutul în uniunea celor 28 de țări membre. Ca toate aceste țări, contribuim la constituirea bugetului comunitar, prin contribuții anuale și primim fonduri pentru diverse proiecte publice, private sau civice, aprobate de diverse structuri birocratice. Aceasta e filosofia etatistă cu care pornește structural Uniunea Europeană.

Cu toate că reușim să încasăm cea mai mică proporție din banii puși la dispoziție (acesta e „meritul” sistemului educațional românesc, în ultimă instanță), în momentul în care se trage linie, România încasează mai mult decât contribuie. Potrivit lui Ludovic Orban:

„Din 1 ianuarie 2007 și până în 30 noiembrie 2012 au intrat mai mult cu 7,4 miliarde de euro decât am contribuit noi la bugetul Uniunii Europene. Mai precis, cifrele sunt: intrări de la UE de 14,9 miliarde de euro și contribuție a României la bugetul UE de 7,5 miliarde de euro.”

Potrivit aceleiași surse, rata de absorbție a fondurilor europene de către România se apropie de 15% din cât i s-a alocat.

În perioada 2007-2013, României i s-a alocat un buget de 34 miliarde de euro. Pentru perioada 2014-2020, România are alocate aproape 40 de miliarde euro (39,88). O creștere netă de 6 miliarde. Aceasta e și vestea cea mai bună, celebrul +18%, cu care s-a lăudat Traian Băsescu. Procentual, e cea mai mare creștere pe care o obține o țară în acest exercițiu bugetar. O veste aproape la fel de bună e și că mai suntem așteptați să ne urnim încă 3 ani, putând primi din banii promiși până cel mai târziu în 2023. Ba ne mai dau și personal, care să ne ajute să ne descurcăm în birocrația europeană.

Acum veștile proaste. În primul rând, filosofia socialistă a redistribuirii și folosirii centralizate a banilor europeni nu mai e pe placul țărilor cu economii mai productive. Prin urmare, Marea Britanie, Olanda, Finlanda au cerut reducerea drastică a bugetului comunitar, în timp ce alte țări prospere au cerut o reducere mai moderată: Germania, Franța, Italia, Austria, Suedia, Danemarca, Irlanda, Belgia, Luxemburg. Cele două poziții sunt corecte, dar pentru țările mai codașe, e mai avantajos să existe în continuare finanțare pentru proiecte, care să le ajute să reducă decalajul.

Pentru prima dată de la înființarea ei, Uniunea Europeană are un buget în scădere. De austeritate, i-am putea spune. Tot bugetul Uniunii Europene pentru 2014-2020 va fi de 960 miliarde de euro. Scăderea e de 34 de miliarde, de la 994.

Atunci când vorbește de un eșec de negociere și de „pierderea” a 9 miliarde de euro de către România, Victor Ponta are ca sistem de referniță nu realitatea perioadei precedente, ci o ficțiune: propunerea de buget făcută de Barroso acum câteva luni. Deși face parte din gruparea Popularilor, președintele Comisiei Europene e totuși un euro-birocrat, poate avea multe fantezii cu fondurile pe care ar trebui să îi aibă instituțiile Uniunii în gestionare, dar propunerile de la Bruxelles mai trebuie să fie acceptate și de conducătorii țărilor care chiar adună respectivii bani de la contribuabili. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Victor Ponta mai subliniază că în comparație cu acea propunere, cam un sfert din tăiere e luată din alocația României și că nu s-a mers pe principiul coeziunii, adică al direcționării de fonduri preponderent spre zonele mai sărace.

„Bugetul UE a fost redus cu 40 de miliarde, în urma negocerilor. Este o mare realizare ca din 40 de miliarde de reduceri România să aibă 9”,

a spus Victor Ponta, lansându-se într-un atac la adresa lui Traian Băsescu și a capacităților sale de negociator. Cu această manevrare a cifrelor, (ca să nu-i spunem minciună direct) între ce am putea încasa și ce am fi putut încasa, dacă se întâmpla ce a propus cineva la un moment dat, Victor Ponta rupe practic și acordul de coabitare cu Traian Băsescu. Acord pus sub dictonul biblic „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Greu de crezut că Băsescu va lăsa fără o replică „afrontul” la întoarcerea în țară.

Comentariile lui Traian Băsescu la raportul european pe Justiție mi s-au părut decente, în granițele normalității. Ar fi fost o reacție de om normal să spui „astea sunt disfuncțiile, hai să vedem ce putem face, sau iată ce avem de gând să facem”. Normalitatea e, ca de obicei, banală. Cum au reacționat membrii USL și organele lor de presă a fost adevărata ciudățenie: de la suspiciuni că mai marii Europei sunt manipulați de Monica Macovei, la zbârliri naționaliste.

Până și cei pe care îi credeam foarte decenți, gen Renate Weber, europarlamentarul PNL, au sărit în apărarea hoților, indicând tot felul de vicii procedurale. Revoluționarul marxist Costi Rogozanu, care acum câteva luni spunea că suntem un popor letargic și făcea apologia revoltei maselor, se îngrijora acum de posibilitatea abuzului de drept: „ce faci dacă ajungi într-o funcție și imediat ți se face dosar pentru corupție!?” Iar acestea sunt voci, care mai încearcă să păstreze cât de cât aparențele. Crin Antonescu și purtătorul de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, au luat direct în coarne Comisia Europeană pentru criticile aduse.

Situația mi-a stârnit o curiozitate. Nu prea mai văd pe internet susținători decenți ai USL. Văd postaci, văd radicali de stânga, ultrași ecologiști (din ce în ce mai tăcuți), nostalgici comuniști, naționaliști de nuanță xenofobă. Dar știu sigur că trebuie să existe (și ei ar trebui să fie majoritatea) simpatizanții moderați, care vor social-democrație, dar în cadrul Uniunii Europene. Cei care îi reproșau lui Băsescu că nu respectă la virgulă Constituția sau nu știu ce spirit al ei, puriștii și pedanții normelor de tot felul. Cei cu înclinații de stânga, dar care nu cer chiar linșaje publice și confiscări de averi fără judecată. Aceia unde au dispărut? Ei ce părere au, înghit pe nemestecate ideea că Europa ar cam trebui să ne lase în pace, că nu suntem colonia ei? Că Adrian Năstase, Vântu și, să sperăm, în curând, Dan Voiculescu sunt deținuți politici ai unui regim de persecuție?

Victor Ponta vorbea cu puțin timp în urmă despre modelul lui Tony Blair. În fine, discutabil model, pasibil de o condamnare pentru crime împotriva umanității și alta pentru corupție. Dar un „model de social-democrație modernă”. Are, prin urmare, public un asemenea partid al lui Victor Ponta sau e pierdere de vreme? Și atunci strategia de atac a lui Crin Antonescu e mai practică. Serios, aș fi curios cum apreciază problematica Justiției și corupției niște susținători moderați ai USL, capabili să nu vânture fără discernământ lucruri spuse la Antena 3.

Discutarea în direct a datelor bugetului, cu venituri și cheltuieli, a fost un exercițiu de normalitate, care trebuie aplaudat. În spate, rămâne ascunsă anormalitatea unui buget care, pentru moment, e la secret. Dar ascultându-l pe Victor Ponta parcă simțeai că se maturizează în ritmul lui Făt Frumos, iar socialistul che-guevarist rămânea în urmă, cale de șapte poște. Pentru prima dată, politicianul Ponta se confrunta cu parametrii lumii reale, peste care reușise să plutească miraculos chiar și cele două treimi din anul trecut cât deținuse aceeași funcție de prim-ministru. Coordonatele lumii fizice sunau cam așa: există venituri, luate din munca fiecăruia, cam 7.000 de euro de căciulă într-un an, dar ceea ce producem e mai puțin decât ce cheltuim, și în fiecare an ne mai împrumutăm, încât anul ăsta pornim din start cu o datorie de 2.500 de euro.

Austeritatea n-a fost bună, n-o să mai facem asta, spune Ponta (vindecarea completă mai durează!), dar măsurile contestate de pe timpul lui Boc au fost necesare. Ca și consilierul Voinea, Ponta vede mai bine cu mintea de pe urmă. Și imperialiștii de la FMI par niște parteneri de treabă acum pentru fostul revoluționar cu tricou cu El Comandante. Tot o surpriză plăcută a fost și accentul discret pus pe greaua moștenire. În ciuda așteptărilor, Udrea n-a fost strecurată și ea în „starea națiunii” de data asta.

Din păcate, această coborâre cu picioarele pe pământ e doar vestea bună, pregătirea psihologică a votantului USL pentru ce va urma. Pentru că datele cu adevărat grave sunt cele care au determinat secretizarea bugetului și nimic concret nu a fost încă anunțat. Tabloul ăsta auster, dar fără austeritate, e construit pe visul frumos al unei creșteri de venituri de 5%, adică aproape ca pe vremea boom-ului imobiliar, nu pe scenariul stagnării sau chiar regresului, de care vorbesc apăsat cei care se pricep la economie.

De unde se umple golul, încă nu am aflat. Au fost scoși în față revoluționarii. Mare vitejie, ce să zic! Ei au fost oricum discreditați două decenii. Să-l fi văzut că anunță tăieri de pensii ale generalilor de Securitate, atunci era vorba de bărbăție și cred că și sumele erau mai mari. Desigur, indemnizațiile astea pentru participanții nerăniți în Revoluție au fost o idee nefastă de pe vremea lui Iliescu, foarte bine, să se renunțe la ea, dar e o glumă să amesteci asta cu echilibrarea bugetului de stat. Ceva mai consistentă ar fi economia din refuzul aplicării sentințelor CEDO de compensare a foștilor proprietari, deposedați de statul comunist, numai că aici doctorul în drept Ponta are ceva mai puține șanse de reușită. Acolo sunt sume, într-adevăr mai mari, dar despăgubirile nu mai pot fi lungite mult.

buget

Bugetul pe înţelesul omului de rând a fost un început bun, dar nu mai mult decât una din apariţiile zilnice ale prim-ministrului la televizor. Pentru moment, premierul a dat semne că înțelege că nu poți cheltui mai mult decât ai, fără costuri sufocante de îndatorare. Dar încă nu și-a făcut curaj să ne spună de unde taie, când creșterile de PIB și de venituri nu se vor dovedi pe măsura așteptărilor și pentru acoperirea unor cheltuieli mai maro cu salariile bugere de un miliard.

Tot o surpriză plăcută a fost și înțelegerea distincției între investiții și cheltuieli. Nu orice investiție publică e și utilă, a descoperit Ponta. Rămâne să aflăm și care sunt cheltuielile tăiate de pe listă, proiectele prioritare, de care se va ocupa Dan Șova. Presimt că după această primă discuție la gura sobei, vor mai veni altele, cu un ton ceva mai coborât.

Anteniștii, cărora le era, de fapt, adresat discursul, nu par să fi recepționat cum trebuie mesajul. După discurs, trei bărbați se chinuiau să îi explice Danei Grecu de ce nu putem raporta orice vrem noi către FMI, de pildă, estimări de creștere după propriile dorințe. În schimb, Radu Tudor susținea cu un tupeu fantastic că el a spus dintotdeauna că orice bugetar, care va avea loc de muncă și salariu netăiat, va putea să se considere fericit în 2013 și să zică mersi. Trezirea e urâtă ca o mahmureală și Ponta e încă încredințat că va putea să își mențină votanții bugetari și pensionari în starea asta de turmentare, în timp ce le reduce drastic nivelul de trai, aburindu-i cum îi răzbună de toate nedreptățile trecutului.

Pagina 1 of 41234

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica